TRIUMFUL HAITEI (VIII)

UN MARTOR FABULOS

                După o noapte albă, în care și-a rememorat coșmarurile, Valahu a decis să intre în rutina concretă a anchetei.

Pe subprefectul Radocea l-a așteptat în holul de la intrarea în Prefectură. Jandarmul de serviciu îl asigură că va apărea în câteva minute. Era opt fără un sfert. Un «moment operativ» bun pentru a-l aborda pe subprefectul Radocea, în calitatea lui de martor al ultimelor zile din viața lui Crin Ant. Fuseseră colegi în aceeași prefectură, interacționaseră în raporturile de serviciu, posibil și în afara lor, așa că, înainte ca știrea redeschiderii dosarului lui Ant să producă ecouri nedorite, socoti să aibă o primă discuție cu el. Așa că, acostat intempestiv de Valahu, acolo, în holul de acces în prefectură, Radocea fu luat prin surprindere în mod neplăcut. ”De la Omucideri? E grav? Am omorât pe cineva?” întreabă el, încercând o glumă ambalată într-un zâmbet voit lejer. În pofida nonșalanței sale afișate, Valahu simți că nu-i căzuse bine să se vadă agățat la intrarea în sediu de un polițist în civil.

 Radocea îl invită în cabinet. Se scuză că nu îl poate servi cu o cafea. Încă nu sosise secretara.

”Ați văzut știrea de aseară?”, întrebă Valahu, după ce luă loc în fotoliul, care, oricum, arăta mult mai bine, mai de lux, «decât scaunul pentru persoanele din afară» din amărâtul său birou de poliție.

”Nu. La ce anume vă referiți?”

”La reluarea anchetei în cazul morții subprefectului Ant .”

”Nu.”

Vestea nu părea să-l fi luat prin surprindere, dimpotrivă, a primit-o destul de calm, cu o anume cu indiferență O indiferență calculată. Nici măcar nu se străduia să mimeze uimirea. Juca un teatru destul de bun.

”Nu se poate. S-a dat pe toate posturile.”, făcu Valahu

”Daaa!? Nu, n-am auzit. De fapt, eu nu deschid nici la știrile de seară și nici la cele de dimineață, din motive cât se poate de simple – vreau să dorm bine, să nu mă încarc negativ cu fel de fel de aiureli și în felul acesta să ajung cu mintea limpede la serviciu pentru a mă putea concentra la ceea ce trebuie să fac.”

 Aiurea! Mințea. Știrea fusese difuzată pe toate posturile și chiar dacă nu a urmărit niciuna din emisiunile din seara precedentă, nu se poate să nu fi luat cumva la cunoștință de eveniment. Era de presupus că l-a sunat vreun amic, un funcționar din prefectură, poate chiar prefectul sau cine știe cine altcineva, unul din câmpul tactic, pentru a-l pune în gardă: «Vezi că istoria cu Ant e pusă din nou pe tapet».   ”E bine, înseamnă că... în sfârșit, nu are importanță... zise Valahu. Vreau să discutăm despre subprefectul Ant, să mă lămuresc asupra împrejurărilor și motivelor morții lui. Radocea îl privi lung, întrebător. ”Da?! Interesant. Sper că am înțeles bine: a fost redeschis dosarul? Așa e, nu? Și eu credeam că e închis demult. După atâția ani, e cumva ciudat că moartea nu a fost nici până acum lămurită. Care ar fi motivele, dacă nu sunt indiscret?” ”Multe.”, făcu enigmatic Valahu. ”Înțeleg, e secret. În sfârșit... Și în ce calitate urmează să discutăm.” ”E o discuție informală.” îl înștiință Valahu. ”Aha. Deci nimic oficial.”

                ”În acest moment, da. E vreo problemă?”

                ”Nu, dar mă gândeam că, de vreme ce dosarul a fost redeschis, asta presupune efectuarea unor acte procedurale care nu pot fi realizate într-un cadru informal. Ce vă face să credeți că eu aș fi în posesia unor informații care să intereseze cauza?”, încercă Radocea să tragă o linie roșie între ei.

”În mod firesc, într-o anchetă privind o sinucidere sunt audiate persoane din anturajul intim, din cel apropiat victimei, pentru a stabili cu exactitate motivele care au dus la un asemenea act. Asta pentru ca posteritatea să nu rămână cu vreun semn de întrebare asupra unui eveniment care, la vremea lui, a avut un impact emoțional deosebit. Din această perspectivă și nevoie de adevăr era de așteptat ca dumneavoastră să fiți printre martorii audiați în acest dosar or, după cum bine știți, nu s-a întâmplat asta. Prin urmare, abordându-vă, încerc să corectez o omisiune a anchetei. Pe de altă parte, nu fac un secret din asta, sunt interesat să deslușesc motivele pentru care nu ați fost audiat. Curiozitate de polițist, justificată de altminteri. Știu din experiență că, dacă nu vrei să afli ceva care ar putea să-ți încurce ancheta, eviți administrarea unor probe. În cazul de față am constatat că dumneavoastră, în calitate de coleg, vecini de cabinete, de apropiat al lui Crin Ant, deși s-ar fi impus audierea, nu ați fost deloc în atenția anchetatorilor. Sau poate că ați fost audiat, iar declarația dumneavoastră s-a rătăcit pe undeva.”

Valahu fusese câte se poate de ritos și rece, voind să-i dea de înțeles ca nu are cum să se sustragă interogatoriului.

”Nu, nu am fost audiat. Și nici nu mi s-a părut nefiresc întrucât, din câte știu eu, în materie penală, sinuciderea e o faptă care se produce într-un cerc închis și ar fi cumva exagerată o investigație în rândul colegilor de serviciu, mai ales atunci când tragedia nu s-a consumat la locul de muncă.”

Era o încercare de a scăpa din ceea ce el considera a fi un clenci. Intuia că Valahu avea drept ipoteză de lucru o eventuală legătură între mobilul sinuciderii și activitatea lui Ant în Prefectură. ”Ei, nu e chiar așa, făcu Valahu. Plec de la o premisă. Nu știu dacă a fost sinucidere sau altceva și aș vrea să abordăm discuția noastră fără idei preconcepute. Să pornim, cum s-ar spune, de la zero. Am parcurs știrile din media de la vremea respectivă și am remarcat graba cu care s-a acreditat încă din primele minute că ar fi vorba de sinucidere. Și mă întreb, de ce? Și mă gândesc că dumneavoastră ați putea avea un punct de vedere diferit sau, mă rog, nuanțat, ținând seama de faptul că erați colegi, cu birourile alăturate, că, dincolo de relațiile strict de serviciu, e de presupus să fi avut, să zicem, și relații de amiciție sau, de ce nu?, de prietenie. Impresia mea e că evitarea audierii dumneavoastră nu e doar o simplă omisiune ci, posibil, una intenționată, poate că știți ceva ce nu ar fi căzut bine să fie pus în evidență în anchetă. De pildă, confirmarea a ceea ce s-a vehiculat prin presa vremii, cum că Ant era implicat în retrocedări dubioase de terenuri. Poate că dumneavoastră, nu spun că ați ști, dar poate că aveți unele suspiciuni în această privință și că sinuciderea, dacă a fost sinucidere, poate că are un cu totul alt motiv decât cel acreditat în prima fază a anchetei, poate că Ant, sub presiunea izbucnirii scandalului retrocedărilor a fost împins să facă gestul extrem sau poate că dispariția lui era necesară... Înțelegeți ce vreau să spun... Vedeți, cam astea sunt motivele pentru care am ținut să am o discuție, deocamdată informală, cu dumneavoastră. Nu fac un secret din faptul că, înainte de a vă aborda, m-am documentat ... să zicem, cu privire la parcursul dumneavoastră profesional și atribuțiile în cadrul prefecturii. Unele informații sunt pe site-ul prefecturii, altele le-am obținut din alte surse. Deci, am aflat că ați lucrat la DNA central, în calitate de expert evaluator sau ceva de genul acesta, ceea ce înseamnă că sunteți familiarizat cu anchete penale, iar din experiență știu că martorii care au funcționat sau funcționează în interiorul ”sistemului” sunt, de regulă, martori dificili, trebuie să scoți adevărul de la ei cu cleștele. Nu spun, apriori, că ați fi un martor dificil, însă aș vrea ca discuția noastră informală să fie una sinceră. Eu sunt sincer. Nu voi încerca să vă surprind cu întrebări capcană, vedeți, nu am un plan de audiere, așa cum se obișnuiește. Am mai aflat că, în funcția de subprefect, printre alte atribuții, le aveți și pe cele ce țin de aplicarea legilor de retrocedare, că sunteți secretarul comisiei județene de fond funciar și că, într-un fel, reprezentați filtrul prin care trec cererile de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate abuziv de regimul comunist... Deci, în contextul, să le spunem, colportărilor cu privire la Ant referitoare la unele retrocedări discutabile, o discuție informală cu privire la motivele gestului extrem al acestuia mi se pare bine venită. De obicei, nu fac înțelegeri cu persoanele pe care le audiez, îmi repugnă denunțul făcut sub constrângere psihică, sau obținut prin promisiuni... Pe de altă parte, pot trece cu vederea anumite amănunte, dacă martorul e sincer sau, mă rog, pare să fie sincer. Până la proba contrară. Obiectivul meu, în această fază a anchetei e să aflu motivele pentru care Ant s-a sinucis sau, dacă nu e sinucidere, să stabilesc cine l-a ucis. Sper că dumneavoastră mă puteți ajuta. Sună cam parșiv, dar asta e situația. Mizez pe faptul – știu, așa, din zvon public – că ați fost hărțuit de sistem și că ar fi normal... să fiți un bun creștin tocmai cu cei care v-au făcut zile fripte și să ”întoarceți și obrazul celălalt”... Deci, ca să reluăm, erați colegi, erați amici...” Punctele de suspensie căzuseră precum o ghilotină

Radocea, pe gânduri, avea un rictus în comisura buzelor. Mărul lui Adam i se plimba în sus și în jos, scăpat cumva de sub control.

”Spuneți că discuția aceasta e una informală?”, întrebă Radocea voind să câștige timp.

”Da”, acceptă Valahu ”Și nu va fi înregistrată?” se interesă Radocea. ”Ei, nu. N-am spus asta. Evident, că voi înregistra convorbirea noastră. Sper că nu vă deranjează.””Nu. Mă gândesc doar cum o veți putea folosi ca probă.” ”Nu va faceți griji în privința aceasta, îl asigură Valahu. Asta rămâne de văzut. Să ajungem noi în faza aceea.”

Radocea avea o îngrijorare. Nu pentru că era înregistrat, ci de eventualele consecințe asupra lui pentru cele declarate..

 ”Deci, ca să reiau, erați colegi, erați în relații mai apropiate...”

”Ei, nu aș putea spune asta. Eram în relații bune, amicale e mult spus. Ceva între amical și nepotrivit.”

”Adică?”făcu Valahu.

”Într-un fel, eu făceam parte din vechea gardă. Venisem la prefectură prin concurs, în vara anului 2008. Înainte de asta, așa cum știți, am lucrat o perioadă la Direcția Națională Anticorupție, Secţia I, ca specialist pe probleme economice. Aflasem că se vacantase postul de secretar general aici, în 2005, absolvisem cea de a doua facultate, dreptul, deci îndeplineam condițiile de prezentare la concurs, am câștigat concursul și, astfel, ca să spun așa, mă întorceam acasă. În decembrie 2009, Alianța a câștigat alegerile și a venit la putere. A fost numit un nou prefect, Dudu Manase, iar ca subprefect, Crin Ant . M-au prins ”pe post” și m-am bucurat, întrucât îl cunoșteam pe Crin de pe vremea liceului. Am fost colegi, nu de clasă, ci la echipa de judo a liceului. Bucurie prematură și de scurtă durată. A doua zi după instalarea lor în funcție, am fost convocat în cabinetul prefectului și mi-au spus că ei, «Ei» - noua putere, pentru postul de subprefect pe care eu îl ocupam, au în vedere o altă persoană și că, în contextul politic de la acel moment era de dorit să-mi dau demisia. Sincer să fiu mă așteptam la așa ceva, se întâmplă mereu chestii de genul acesta și, într-un fel, eram pregătit. Chiar îmi făcusem ceva planuri, aveam o promisiune pentru un post la Curtea de Conturi. Și poate că aș fi depus cererea de demisie, dar a fost ceva... Nu știu ce anume m-a deranjat. Aroganța, suficiența... graba, pluralul acesta al majestății folosit de prefect «Noi avem în vedere...» Sau poate pentru că mă priveau ca pe o gâză. Am simțit, în clipa aceea, că ei mă văd ca pe un neica Nimeni. Poate că nu ar trebui să vă spun lucrurile acestea, care nu au nici o legătură cu moartea lui Ant . Dacă o fac, e că, pe de o parte, simt nevoia unei puneri în temă cu atmosfera de aici, de atunci, iar, pe de altă parte, socotesc că e bine ca, uneori, să ne amintim de momentele neplăcute, din simpla nevoie de a nu mai da ocazia să se repete. În clipa aceea, mi-am schimbat decizia, spunându-mi că problema nu e dacă să le fac pe voie și pe plac, ci dacă am suficient respect față de mine. Chestiune de orgoliu, la urma urmei, conștient că mă așteaptă o bătălie inegală, surdă, cu șicane, cu lovituri pe la spate... Am cerut un termen de gândire de trei zile, doar așa, de amorul artei, după care am invocat statutul meu de înalt funcționar public și faptul că nu eram afiliat politic și am refuzat să-mi depun demisia. La nici două săptămâni a venit adjunctul șeful corpului de control al ministrului de interne, chipurile pentru verificarea a două reclamații care mă priveau. Tipul ăsta era de o parșivenie fenomenală. M-a luat așa, ca pe o slugă, m-a întrebat dacă știu vreun loc pe unde poate servi masa, ceva, așa, mai discret, unde să putem sta de vorbă în liniște. O discuție informală, spunea el, și de aceea nu mi-a sunat bine când mi-ați pomenit de caracterul informal al întrevederii noastre. Tipul a cam strâmbat din nas la friptura cu cartofi, că opinca aia nu se putea mânca și a cerut ospătarei să aducă ceva de băut... mai tare. După ce s-a tuflit destul de bine, m-a luat pe după umeri, cu gestul unui big-brother și mi-a spus: «Generale, sfatul meu e să-ți dai demisia. Reclamațiile sunt nasoale rău de tot, dar dacă semnezi hârtia asta, uite, ștergem cu buretele și te și aranjăm undeva ca lumea. Vrei să te întorci la parchet, perfect, îl sun acum pe boul ăla, chestorul de la corpul de control, că e și el pe făraș, ori mai bine îl sun direct pe ministru și-i spun că ești de acord, să aranjeze cu procurorul general sau șeful DNA și se rezolvă cât ai clipi. Ce zici, o facem ? Și ne îmbătăm în seara asta să ne sune apa′n cap. Uite, m-am uitat la gagica asta, ospătărița, asta n-a văzut o p...lă ca lumea de un sfert de secol. Ce zici ?» L-am întrebat ce se scrie în reclamațiile acelea. «Băh, nu ți le pot arăta, dar pă onoarea mea că sunt rele de tot. Trafic de influență, cu ceva mită. Ai atacat în contencios o hotărâre de consiliu local, iar autorul plângerii, sau denunțului, ia-o cum vrei, spune că intervenția a fost cam pe lângă lege... că treaba a fost unsă și că tu... înțelegi, nu ? Dacă îi dăm curs, îți imaginezi ce se poate întâmpla. Iar a doua e și mai tare, ceva cu niște terenuri, cu...» Deci, o discuție informală la un șpriț. Tipul ăla era tot de la interne, e adevărat, de pe partea administrației. Nu vreau să spun că toți sunt o apă și un pământ, dar chestia asta, cu discuția informală, m-a făcut să-mi amintesc episodul acela. Sunt cumva stânjenit de termenul folosit, á propos de discuția informală.”

Valahu bănuia unde voia să ajungă Radocea. Bătea șeaua să priceapă măgarul. Avea un dinte împotriva celor de la interne și, desigur, nu făcea excepție nici în privința lui Valahu, care s-a făcut că nu pricepe aluzia și a revenit la subiect: ”Deci, să înțeleg că Ant era și el pentru demisie.” ”Nu-mi era foarte limpede. Crin Ant arăta destul de stânjenit – de, fusesem colegi de liceu, de echipă, îi era destul de peste mână să mă trateze cu sictirul cu care mă gratula prefectul. În mod tacit, am adoptat cu Ant un tip de relație neutră, apreciată de prefect, însă, ca nepotrivită. Cu timpul, relația noastră destul de rece și șchioapă a început să se transforme într-una mai apropiată. Au fost câteva revolte, să le spun, blocări de drumuri, țărani nemulțumiți de mersul reconstituirilor, la care, vrând, nevrând, Ant a simțit nevoia să-i fiu alături, aveam experiență în calmarea spiritelor și... răceala dintre noi s-a mai atenuat. Apoi, știți, birourile noastre sunt față în față, cu antecamera secretarei la mijloc. De obicei, ajungea la prefectură pe la nouă și jumătate, zece. Eu nu-mi permiteam să întârzii. Erau multe lucrări de rezolvat, proiecte de ordine ale prefectului, diverse petiții, reclamații, analize de legalitate a hotărârilor de consiliilor locale, mai ales a celor susceptibile de a fi atacate în contenciosul administrativ pe motiv de nelegalitate, mai erau și lucrările de fond funciar, dosare de retrocedări și multe altele... Pe de altă parte, eram monitorizat din scurt de prefect și de javra lui de șef de cabinet, așa că nu era timp de irosit. Pe la ora zece, când își făcea apariția, eu aveam deja trei ore de lucru la activ, iar o pauză de zece minute era bine venită. «Mai ieși și tu din hârtiile alea, spunea el, vino să bem o cafea și să mai schimbăm o vorbă...» Secretara aducea cafelele, el scotea sticla de whisky, turna în pahare câțiva mililitri în care adăuga trei cuburi de gheață - «Să ne dezmorțim limba», râdea el. Prefectul, cu siguranță era informat de... dar, ce să spun... Nu de puține ori, m-am gândit că trecutul meu comun cu Ant la echipa de judo poate să nu însemne nimic, nici nu speram de altfel să aibă vreo importanță și că făcea un joc, din ăsta, la două capete sau chiar ceva mai mult, că avea el un interes cu fondul funciar, că nu dorea să-i încurc treburile și de aceea se simțea obligat cumva să cultive o relație care i-ar fi putut folosi la un moment dat. Dumnezeu știe ce era în mintea lui.”       

”Și?”, se grăbi Valahu, deja interesat de povestea lui Radocea.

”A, ce discutam? Nimicuri. Amintiri de pe vremea liceului, povești vânătorești – era vânător înrăit – avea, pe vremea aceea, un ARO 243, vopsit în culori de camuflaj de care era foarte mândru, vreo trei puști de vânătoare, din care una spunea că ar fi fost din colecția regelui Carol. Hohaiele.”

”S-a întâmplat vreodată să vă facă anumite confesiuni de ordin personal?”

”În ce sens?”, nu înțelese Radocea.

”Confesiuni legate de anumite îngrijorări, angoase, temeri, anxietăți... stări de depresie din care să rezulte intenția de suicid... Erați, totuși, foști colegi, vă legau amintiri multe și, pe un astfel de teren afectiv, problemele - să le zic, existențiale - pot fi mai lesne împărtășite”, explică Valahu.

”A, despre intenția de suicid, nu, niciodată. Era un tip fără nici un fel de griji. Privea numirea ca subprefect drept o reușită remarcabilă și, de pe această poziție, țintea mai sus. Îmi mărturisise, la un moment dat, că sunt toate șansele să ajungă senator, dacă se vacanta funcția prin plecarea titularului din colegiu la Bruxelles și se organizau alegeri parțiale anticipate pentru europarlamentare. Era cap de listă la partid și nu se îndoia nici o clipă de reușită. Deci, ce să spun, avea în el un optimism debordant, se lăuda cu relații sus-puse... mă rog, se întâmpla, de pildă, să sune telefonul și, după ce încheia convorbirea, îmi spunea, așa, în treacăt, știi, era primul ministru sau ministrul de interne ori un senator, un deputat... Senzația mea era că se lăuda ținând seama de tonul absolut neoficial și relaxat în care se derula convorbirea. E adevărat, din replicile lui: da! nu, fugi de aici, domnule! cum așa?, extraordinar, bine, ne mai auzim... nu se putea înțelege cu cine vorbea, dar era cert că se afla la pertu cu tipul respectiv. Se pare, însă, că m-am înșelat.”

”Asupra optimismului său?”, ceru precizie Valahu.

”Nu. Impresia mea inițială era că se lăuda cu relațiile sale, chiar dacă îl suspectam că, uneori, fabula. După moartea lui, telefonul mobil pe care îl folosea a ajuns în posesia mea. Telefonul ăsta, o sculă de ultimă generație, era proprietatea statului, a prefecturii adică. Șeful serviciului administativ, domnul Berechet, în semn de considerație față de mine – zicea el – îmi spune: «Domnu′ subprefect, nu doriți să vă schimbăm telefonul mobil, e cam vechi și face impresie proastă când... știți, în public...», iar eu am acceptat. Așa că telefonul lui Ant a ajuns la mine. Am încercat să-i fac unele setări și am constatat că în agenda telefonică erau numere de telefon ale primului ministru, ale ministrului de interne, ale altor miniştri, ale unor senatori, directori, oameni de afaceri... mă rog, lume bună.”

”Asta, cu agenda de telefon nu e neapărat dovada existenței unor relații speciale cu persoanele în cauză. Și eu am în agendă numere de telefon de la o sumedenie de oameni...”, îl contrazise Valahu.

”Corect, numai că apelurile cu persoanele de care vorbesc depășeau frecvența obișnuită, ca volum... pentru o relație strict oficială. Deci, tipul nu se lăuda. Prin urmare, un om cu o stare materială bună, cu un hobby care îi aducea numeroase satisfacții, cu o soție tânără și un prunc născut de câteva luni, cu relațiile din lumea politică pe care se baza pentru a accede la un nivel superior, nu ar avea nici un motiv să-și pună capăt zilelor așa, pe nepusă masă.”

 ”Mobilul, telefonul de care vorbiți, mai există?”, se interesă Valahu.

”Sigur”, spuse Radocea și scoase din fichet telefonul. Ăsta e.”              

Un telefon cu carcasa silver, argint curat, cu o inscripție pe capac: «Când ai un ciocan în mână toate lucrurile ți se par cuie»  Asta spunea ceva despre Ant . ”Ciocanul, simbolul puterii! Secera și ciocanul ! Oricât ne-am strădui, nu ne putem îndepărta de trecut. Dimpotrivă, vine peste noi și ne îngroapă definitiv, continuă Radocea. Nu l-am folosit, dintr-o motiv, să zic oarecum bizar, dar mi-am spus că ar fi fost indecent; e ca și cum m-aș fi afișat în public îmbrăcat în costumul unui mort, deși... un telefon... mai ales că avea și maxima aceasta inscripționată pe capac!... Ar fi trebuit să-l restitui dar... din comoditate, din nu știu ce... nu am făcut-o.”

Valahu se întreba dacă nu cumva doamna Ant a mințit și ăla era telefonul mobil pe care Ant a înregistrat mesajul său de adio – variantă mai plauzibilă decât cea cu telefonul pierdut și regăsit. Și cum se face de nu a fost reţinut drept corp delict?

”Când ați intrat în posesia telefonului?” întrebă Valahu. ”Nu aș putea preciza cu exactitate.” ”Cu aproximație.” ”Să fi fost prin primăvară.” ”Asta însemnând patru-cinci luni.” ”Da”, confirmă Radocea ”Domnul ăsta, Berechet, mai lucrează în prefectură, poate fi contactat ? Aș vrea să aflu în ce împrejurări telefonul a ajuns la el.”

”Păi, vă spun eu. Nu e nevoie să vorbim cu el. În noaptea aceea, biroul lui Ant a fost sigilat. A doua zi s-a făcut percheziția. Am fost martor asistent. La percheziție a participat și soția. Prezența ei a fost justificată de procuror de nevoia recunoașterii obiectelor personale ale decedatului... Telefonul era pe birou, la încărcat.”

Pentru Valahu fu un semn de alertă faptul că cineva care pleacă spre casă cu gândul de a se sinucide pune telefonul mobil de serviciu la încărcat. Asta însemna că avea de gând să se întoarcă. Dar, își spuse el, putea fi vorba de un simplu gest reflex. Când ești cu mintea acaparată de ideea terminării cu viața, te afli cumva pus pe pilot automat. Valahu se întreba, pentru a mia oară, de ce înregistrarea mesajului de adio – autentic sau contrafăcut, nu mai are importanță – a fost făcută pe telefonul mobil al soției, așa-zisul telefon rătăcit? Radocea simți că Valahu era cu mintea pe alte meleaguri și aștepta să-și revină, bătând tactul cu pixul în tăblia biroului. De unde până unde ideea că telefonul pe care a fost făcută înregistrarea e așa-zisul telefon rătăcit al doamnei Ant ?Povestea asta îi apărea lui Valahu drept o intoxicare lansată în spațiul public cu o anume abilitate specifică unui ”organ specializat”. Nu o vedea pe doamna Ant în stare de o asemenea acțiune. Mai degrabă a fost convinsă să o lanseze, numai că, ulterior, le încurcă treburile ieșind în presă cu declarația privind telefonul rătăcit. Valahu încerca să reconstituie cam cum au decurs lucrurile... doamna Ant, convinsă să se aventureze în această intoxicare, merge cu telefonul la poliție, cere să-l vadă pe ofițerul care avea dosarul în lucru, posibil Bulucea, acesta procedează ca la carte, ascultă înregistrarea, apoi îi ia doamnei Ant o scurtă declarație cu privire la împrejurările descoperirii telefonului, reține telefonul drept corp delict și întocmește procesul-verbal în care consemnează, marca, tipul și seria aparatului. O probă care încurca teribil teza sinuciderii, dacă se dovedea că înregistrarea era trucată... Soluția era dispariția probelor, iar pentru a fi posibilă fără scandal, trebuia ca Bulucea să nu mai ajungă de acasă la serviciu. Lui Valahu i se păreau cam hazardate presupunerile astea și era tentat să le califice drept elucubrații. Dispariția lui Bulucea devenise deja o obsesie.

Radocea continua să bată tactul de parcă ar transmite un mesaj codificat prin morse.

”Ați auzit de Orchestra Roșie?”, încercă Valahu să-l scoată din ritm.

Radocea îl privi ca pe unul căzut din lună. ”Ce orchestră roșie?”

”Nimic, era un fel de intermezzo. Nu are importanță. À-propos de percheziție. Ce documente s-au ridicat?”

”În principal dosare de fond funciar și de la Legea 10.”

 ”Aha. Presupun că există în prefectură o copie a procesului-verbal de ridicare.” ”Desigur. Erau documente originale.” ”Ce s-a întâmplat cu dosarele acestea? Au fost restituite?” ”O parte, da, altele nu. Pentru cele nerestituite există copii...” ”Și de patru ani dosarele acestea nu sunt soluționate?” ”Nu toate. Unele încă sunt în lucru...” ”Și oamenii ce spun?” ”Nu mare lucru. Unii au mai venit în audiență, dar când aud că... s-au resemnat ori... Știți care e reacția când îi spui cuiva, mergeți la Parchet și întrebați...”

”Ant avea competențe pe fond funciar și Legea 10?”, se interesă Valahu. ”În mod direct, nu.” ”Și atunci, ce căutau dosarele la el în birou?” ”Le ceruse la studiu!” ”Ca ce chestie?” ”Era vicepreședinte al comisiei județene de fond funciar...” ”Aha. Povestea asta cu studiatul dosarelor are vreo legătură cu ceea ce se zvonea în presa vremii că era implicat în retrocedări ilegale de terenuri?”

                Radocea căzu pe gânduri. Strânse din buze. Înghiți de câteva ori în sec. Ezită să răspundă la întrebare. Apoi ridică privirea spre Valahu, o privire în care se deslușea hotărârea de mărturisi ceva ce îl apăsa: ”Prin septembrie sau octombrie 2010, am fost chemat la DGA, de fapt a fost o invitație a șefului serviciului teritorial. Ne cunoșteam de pe timpul când lucram la DNA - făcea parte din echipa de ofițeri de judiciar a unei doamne procuror. Voia să-i pun un fel de pilă, să-i fac intrarea la prefect și i-am spus că nu-l pot ajuta, întrucât relațiile mele cu individul nu sunt dintre cele mai bune. Așa după cum vă spuneam, îmi ceruse demisia, făcuse presiuni asupra mea prin șeful de cabinet care mă tot sâcâia cu insistențele lui, să-mi dau demisia, că nu prezint încredere... mă rog... mai era și chestia cu antecedentele mele de specialist la DNA, în sfârșit, nu are prea mare importanță ce a urmat; am rămas, dar eram încet-încet tras pe dreapta. Nu se poate ca tipul de la DGA să nu fi fost la curent cu situația în care mă aflam și de aceea mi s-a părut cam... extravagantă solicitarea lui. Apoi, mi-am spus că nu de pilă era vorba, ci de vreun „joc” operativ în care voia să mă atragă sau, mă rog... Cu ăștia de la afacerile interne niciodată nu știi la ce te poți aștepta, așa că nu doream să mă încurc cu ei. «Eu am încercat să iau legătura cu prefectul, mi-a mărturisit comisarul șef, dar am fost refuzat categoric, mi-a transmis că nu are ce discuta cu noi și că, dacă am vreo problemă, să mă adresez oficial, în scris, or nu puteam face asta, întrucât e chestiune destul de delicată, de prevenire...». E o capcană, mi-am zis eu. Aș fi putut încheia discuția aici, dar, știți cum e în astfel de situații, te plesnește și o curiozitate tâmpită, voiam să văd unde vrea să ajungă. A început să-mi explice care e rolul prevenției în materie penală, de fapt să-mi țină o prelegere despre prevenirea corupției în rândul funcționarilor ministerului de interne, iar preambulul acesta mi se părea cumva ca nuca în perete și sincer să fiu mă așteptam la ceva nasol despre mine, deși nu aveam motive. Dar asta e ! Omul, la o adică, oricât de curat se știe tot căcăcios rămâne. Nu vedeți ce se întâmplă? Denunțuri, după opt, după zece ani... Nici nu mai știi pe unde te aflai în urmă cu un deceniu. Pentru a scurta momentul am întrebat despre ce e vorba: «Voiam să-i aduc la cunoștință domnului prefect Dudu Manase, zise el, că efectuăm cercetări sub aspectul traficului de influență, abuz în serviciu, luare de mită și înșelăciune contra interesului public, participare la un grup organizat infracțional și nu mai știu ce, săvârșite de subprefectul Ant și că, în asemenea împrejurări, fiind în derulare monitorizarea suspectului, să fie atent la ce vorbește cu Ant, să evite anturajele acestuia...» Am rămas mască. Fiind vorba de un dosar de urmărire informativă, era absolut ciudată deconspirarea, chiar dacă, mă rog, într-un fel fuseserăm colegi la DNA, iar propunerea ca eu să fiu vectorul unei scurgeri de informații de la ei, să zicem, sub pretextul nobil de protejare a prefectului, era absolut năucitoare. Pentru a mă convinge că treaba e serioasă, a scos din dulap un dosar din care a extras câteva documente: trei sau patru ordine de plată în suma totală de vreo un milion-un milion și jumătate de euro achitate unui vânzător de drepturi litigioase, fragmente de stenograme ale unor convorbiri telefonice purtate între membrii așa-zisei rețele – nume codificate, puncte de suspensie, chestii din astea, din care rezulta că o agenție imobiliară cumpărase drepturile litigioase privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru o sută și ceva de hectare de pădure, fosta moșie a unui boier Bîrboșianu. Cunoșteam speța destul de bine, întrucât, în calitatea mea de secretar al comisiei județene de fond funciar, avusesem la un moment dat dosarul în lucru și pusesem câteva rezoluții referitoare la verificările ce trebuiau efectuate. În clipa aia, sincer să fiu, am început să-mi fac probleme, nu se poate să nu-ți faci probleme când afli că e o investigație în derulare pe o chestiune în care ești implicat și încercam să-mi amintesc dacă nu dispusesem cumva vreo măsură greșită și gândeam că acum nu făceau altceva decât să mă prindă cu ceva. Se practică chestia asta, provocarea, știți la fel de bine ca mine. Nu reușeam să mă concentrez, iar domnul comisar mă fixa insistent, așteptând răspunsul meu. Eu știu cum se poate face un dosar din nimic și mă gândeam că au găsit cine știe ce chestie nasoală sub semnătura mea, iar acum fusesem invitat, nu pentru a transmite un mesaj prefectului, ci pentru a obține colaborarea mea. Aveau nevoie poate de un denunțător sau de un informator în anturajul lui Ant și nu numai al lui, ci și în comisia județeană de fond funciar, iar operațiunea în curs de desfășurare la care asistam și la care eram parte putea fi una de recrutare pe bază de material compromițător, sau, mă rog, una pe exploatarea sentimentului patriotic, de luptă împotriva corupției... chestii din astea. Presupuneam că domnul comisar trecuse de faza punctării și verificării candidaturii mele la recrutare, iar acum încerca să-mi arate că mă bucur de încrederea lor, de vreme ce îmi făcea cunoscute probe din dosar și, pe calea aceasta, să-mi capteze bunăvoința, urmând ca, după ce voi fi fiert suficient în suc propriu, să vină și cu propunerea concretă de colaborare. Aveam nevoie de un răgaz, să verific dosarul acela cu retrocedarea, să văd ce e în neregulă în el, încercam să mă liniștesc și nu reușeam, deși mai știam că, în final, reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești. Dar, știți cum e, în timpul procesului au fost cerute documente de la Prefectură și, mai mult ca sigur, eu am semnat adresele de înaintare și... În sfârșit, când e să-și bage dracul coada... Nu voiam să risc, așa că am acceptat, am promis și...mi-am asumat riscul de a-l informa pe prefect.”

                Radocea, astfel, confirma ceea ce Valahu aflase deja de la Hunedorean, că DGA făcuse o încercare, prin Bulucea, pentru recrutarea unui informator în anturajul prefectului și al subprefectului Crin Ant. Întrucât nu reușiseră cu varianta Bulucea, au aplicat planul de rezervă: Radocea Informator sau... colaborator, recrutat pe bază ... sentimentală, în considerarea aversiunii acestuia față de noii reprezentanți ai Sistemului.

                ”Şi, cu prefectul cum a fost?”, întrebă Valahu

                ”Nici nu am apucat bine să deschid gura. Am luat-o, așa, mai pe departe, prin a-l informa pentru început că am fost invitat la DGA, moment în care a ripostat imediat, că nu vrea să audă nimic despre ăștia, că sunt niște bandiți, niște escroci și m-a invitat să părăsesc biroul. Firesc ar fi fost să se intereseze care a fost scopul convocării mele la DGA, dar, se pare că era la curent cu vizita mea la ei. Oricum, reacția lui, destul de violentă, neașteptată, m-a luat prin surprindere și mi-am spus că e posibil ca eu să mă fi înșelat în privința acțiunilor DGA-ului, și am presupus atunci că prefectul știe că este ascultat ambiental sau și-o fi imaginat că am tehnică pe mine și voia astfel să arate că nu a acceptat primirea informațiilor pe care urma să i le transmit și... mă rog... să n-o mai lungesc, mai târziu, Dudu Manase a fost arestat.

                ”Pentru ce?”

                ”Luare de mită. A pretins niște teren pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de reconstituire. Jocul fusese destul de parșiv. În timp ce îmi solicitau să-l pun în gardă pe prefect în legătură cu ce face Ant, îl monitorizau îndeaproape și mă implicau cumva și pe mine. Am presupus că scopul urmărit era acela de a da un semnal puternic în lupta anticorupție, decapitând dintr-o singură lovitură întreaga conducere a Prefecturii.

”I-ați relatat subprefectului Ant despre întâlnirea de la DGA?”

”Nu. Și asta, nu pentru că fusesem atenționat, desigur, așa de formă, că informațiile primite au caracter secret și că sunt destinate doar prefectului, ci pentru că eram convins că, după invitația la DGA, urma să fiu și eu monitorizat. Dacă nu cumva, asta se întâmpla mai demult. Nu? Vorbeam frecvent la telefon cu prefectul, cu subprefectul Ant, deci, nu se poate să nu fi intrat și eu pe lista lor de ascultare.”

E tare tipu′, gândi Valahu.

”De fapt, care e adevărul: ați fost sau nu recrutat?” Valahu nu a avea nevoie de un răspuns explicit, știa că un informator nu se deconspiră așa, la o simplă întrebare, dar avu confirmarea indirectă în sensul că Radocea nu avu nici o reacție, nici măcar nu clipi, nu se arată vexat de întrebare, o primise ca și cum s-ar fi așteptat și ar fi fost instruit în acest sens cum să se comporte. După câteva clipe veni și răspunsul, formal:”De unde să știu eu dacă am fost recrutat sau nu?” ”Păi dacă ați semnat un angajament... de colaborare...” ”A nu, nu am semnat nimic.” Minte, își spuse Valahu. Cu tipul ăsta trebuie să fiu mai atent, e uns cu toate alifiile.

”Știți, reveni Valahu, la începutul discuției noastre, v-am și mărturisit-o deja, credeam că demersul meu va fi unul dificil, că va fi, să zicem, o conversație fastidioasă, că veți fi reticent... Un martor problemă. Acum văd că... Am înțeles că aveți un dinte împotriva prefectului, dar vorbiți despre lucruri care exced cumva subiectul. Ce vă face să vă deschideți astfel?”

”Prostia și mâncărimea de limbă.”

”Ei, glumiți!”

”Desigur, dar ce altceva aș putea spune?!”

”Mă gândesc că vreți să plătiți niște polițe.”

”Cine nu ar vrea în locul meu?”

”Sau poate că e o... mărturie pentru viitor.”

 Râseră amândoi. Valahu reținut, Radocea mânzește.

”Nu se știe niciodată când te poate lovi copita calului dacă umbli pe la curul lui. Iar eu cam cu asta mă ocup de câțiva ani încoace, îi servi Radocea panseul arhicunoscut. Fac o paranteză: văd că ascultați fără să notați ceva. Vă bazați pe o memorie bună. ”

”Nicidecum. V-am spus de la început că discuția va fi înregistrată. Am un... înregistrator de voce. Un Android.

” Aha! Deci... Uitasem, îmi cer scuze, zâmbi forțat Radocea.Totuși, nu vă cred. Ați spus că e o discuție informală.”

”E bine că nu mă credeți. Dar să știți că eu vă spun adevărul. Sunt un polițist care spune numai adevăruri pe care, din păcate, interlocutorul nu le poate verifica. Dar să trecem peste asta. Așadar, până la urmă, care e povestea cu cedarea drepturilor litigioase, cu ordinele de plată... părea o făcătură, sau era o acțiune operativă serioasă?”

 ”Erau documente, ordine de plată, un contract de cedare a drepturilor litigioase, stenograme ale unor convorbiri... Asta nu putea fi o făcătură. Problema era că mă băgau și pe mine la înaintare. Nu sunt un naiv. Am lucrat la DNA și...știam cam ce poate urma. Acum, privind retrospectiv, dacă Ant ar fi fost arestat atunci, astăzi ar fi fost în viață.”

”Deci, să înțeleg că sunteți sceptic în privința invocatului motiv al sinuciderii.”

”Nu cunosc motivul real și nici nu vreau să speculez. Ce vă pot spune e că mi-a zis, cu vreo săptămână înainte de ziua fatală, mai mult în trecere, că a făcut controlul medical periodic și că era foarte sănătos. Deci...”

”Am citit în presă că ar fi fost supus unei intervenții de extirpare a unor ganglioni limfatici.” îl informă Valahu.

”Da, am văzut și eu ce s-a scris la acea vreme. Înainte cu două sau trei zile de ziua fatidică, mă aflam la el în cabinet. Purta o eșarfă în jurul gâtului, de culoare roșie. Era ceva neobișnuit în ținuta lui, dar mi-am spus că, de, un trubadur care se respectă se cuvine să poarte eșarfă de mătase în loc de cravată.”

 ”Trubadur?! La ce anume vă referiți?, fu surprins Valahu. I se spunea Trubadurul? Trubadurul! De unde până unde acest renume?”

                Radocea zâmbi, puțin stânjenit, atins parcă de o nostalgie neavenită.

”Și în liceu i se spunea Trubadurul.”

Valahu avea senzația... distorsionării timpului, trecutul devenind prezent și prezentul trecut. La coincidențele deja cunoscute, trebuia să o adauge și pe aceasta. Poate că într-o anume realitate, în realitatea originală sau inițială, nu am fost decât unul singur, gândi el, un pic panicat că sminteala îi dădea din nou târcoale. Cumva am devenit doi, păstrând câte ceva din zestrea începutului, aceeași dată a nașterii, aceeași înfățișare sau dobândind pe parcurs aceleași hobby-uri – tragerea cu armele de foc, eu cu cele din dotarea poliției, el cu armele de vânătoare, cântatul canțonetelor sau serenadelor...         

Radocea continuă: ”Dar supranumele a devenit cumva de notorietate publică, cu ceva timp înainte. Se întâmpla prin primăvara anului de după alegeri. O agapă la care participa o bună parte din protipendada politică a orașului: șeful organizației locale a partidului de guvernământ, președintele consiliului judeţean, primarul municipiului, consilieri locali și județeni, prefectul, noi, cei doi supprefecți, oameni de afaceri, profesori universitari, directori de deconcentrate și nelipsiții oportuniști pentru care nu mai conta culoarea politică. Nu mai știu dacă era un anume eveniment sau doar una etapele de evocare a evenimentului. Se încheiase etapa locală a schimbului de putere după alegerile din decembrie, iar chestia asta trebuia cumva marcată și asociată cu ”dezlegarea la pește”, scăldată în vin și acompaniată de un taraf de lăutari, într-un local numit «Peștera» Am primit și eu invitație, deşi eram indezirabil. Cu acel prilej s-a produs surpriza.”

Valahu îl asculta pe Radocea și trăia la modul propriu scena și atmosfera de la «Peștera» relatată de Radocea: Ant urcat pe estradă, sosia lui perfectă, poate chiar el însuși în varianta Ant (la vremea aceea, deși primise cu reticență și scepticism ideea gemelității, în fapt, în planul subconștientului se instalase o tulburare disociativă care își făcea simțită prezența prin scurte episoade de tulburare a personalității), cu mandolina luată din mâna unuia din lăutari ciupind corzile sub privirile amuzate ale asistenței cuprinsă de euforia alcoolică, strunele atinse de degete gem, scot un oftat prelung, o vibrație-preludiu a ceea ce urma să vină, o revărsare de melancolie și nelalocul ei tristețe: «Cucule cu pană sură/ Vânt turbat și plin de ură/ M-am născut acum o vară/ Vitregii i-am ucis de-aseară... Ooo, ooo, ooo... Aaa, aaa, aaa...Și-am rămas doar eu pe lume... Ooo, ooo, ooo... Aaa, aaa, aaa... Fără frați și fără mume/ Îmbrăcat ca pentru nuntă/ La-ntâlnirea cu cea cruntă... Ooo, ooo, ooo... Aaa, aaa, aaa...» O improvizație. Aplecat asupra mandolinei, îmbrăţişând-o ca pe o iubită, jeluind parcă o pierdere ireparabilă...Ooo, ooo, ooo... Aaa, aaa, aaa..., și, în timp ce ultimul euforic amuțise, glasul său deveni grav, cotropitor. ”Peștera” se umplu de melodia aceea tânguitoare ... ”Ooo, ooo, ooo... Aaa, aaa, aaa... Vânt turbat și plin de ură/ Cucule cu pană sură...” Mesenii erau transfigurați, nu știau ce se întâmplă, iar când ultimele acorduri își iau zborul, liniștea, asemenea celei dintr-un cavou populat cu personaje ireale, pogoară asupra lor precum mantia metafizică a unui iminent sfârșit. Ar fi trebuit să urmeze aplauze. Dar nu a fost nimic altceva decât încremenire, dublată de sentimentul colectiv că toți erau cuci, monștri cu pană sură, ce tocmai și-au ucis partenerii de cuib. Stupefacția e spartă de un «Bravo, bravo, bravo!» strident, însoțit de bătăi singulare din palme urmate apoi de un val reflex de aplauze. Primarul se ridică de pe scaun, își pune în mișcare imensa masă corporală, opintindu-se spre estradă, pufăind ca locomotiva unui marfar ce urca dealul Bordea și se prăvale peste Crin Ant, strângându-l în brațe, zguduindu-l, pupându-l, un fel de țocăit zgomotos produs prin sucțiunea exercitată de buzele umede pe obrazul melodramaticului cântăreț, manifestându-și admirația printr-un nou «Bravo, bravo, bravo !», după care, se întoarce cu fața spre sala ospățului pentru a decreta: ”Apăi, domnilor, să știți că omu′ ista ii un trubadur adivarat. Trubadurule, dă să ti mai pup odatâ și... felișitări. Sâ ni cânți balada când vom pierde alegerile...Cucule cu pană sură...”

O revelație. Valahu avea imaginea vie a celui a cărui moarte trebuia s-o investigheze, iar ceea ce i se părea ciudat era senzația de déjà vu a unui timp trecut în care se contopesc scena de la „Peștera” cu cea a unei alte estrade, proiectate pe o cortină de nori în flăcări dintr-un asfințit melodramatic, când își lua adio de la ceea ce nu știa ce va să vină cântând, nu «Cucule cu pană sură», ci «O sole mio». Poate că la „Peștera” ar fi trebuit să se cânte «O sole mio», își spuse el, dar cum să cânți «O sole mio» la o agapă a exhibiționismului politic?

 Îl auzi pe Radocea, ca prin vis, continuând:

”La un moment dat eșarfa a alunecat și am observat că pe partea stângă a gâtului, sub mandibulă, avea lipit un plasture roz destul de măricel.”

Valahu era puțin deconcertat. Nu realiza când și unde se petrecea scena cu eșarfa. ”A, făcu Radocea, asta se întâmpla la el în birou, aici, alături. L-am întrebat ce e cu plasturele acela. A dat din mână, spunând că nu e mare lucru, că a făcut o incizie pentru extirparea – zicea el – «preventivă» a unor ganglioni. Nu părea deloc îngrijorat de starea sănătății sale, se gândea la un posibil limfom, dar para cu zâmbetul pe buze, arătându-se destul de optimist, încercând să mă convingă și să se convingă că biopsia nu va confirma boala.”

Valahu a fost tentat să-i spună lui Radocea că în raportul medico-legal de necropsie nu exista nici o mențiune a unei asemenea leziuni, că Ant ar fi avut pe gât semne ale unei incizii recente și că e posibil ca trupul mutilat de împușcătură, depus în sicriul din holul prefecturii, să fi fost al altuia. Apoi gândurile îi fugiră către Hunedorean. El avea deja diagnosticul pus, știa că nu există scăpare, dar nu adopta tactica struțului, după cum probabil făcuse Ant, acceptând destinul implacabil, invocând Călăuza în care nu știa dacă într-adevăr crede.

Valahu simți nevoia să revină la subiectul anterior abordat de Radocea.

”În dosarul de la DGA, cine era cumpărătorul de drepturi litigioase? Știu, ați spus că era o agenție, dar mă gândesc la patronul acesteia. Era o persoană cunoscută?”

 ”Mie mi s-au arătat de la distanță documentele originale, dar în față am avut doar xerocopii pe care erau acoperite cu marcher negru datele personale. Nu riscau ei, chiar dacă stagiul meu de la DNA era o garanție de confidențialitate, să-mi prezinte documentele originale necenzurate.”

Minciună și adevăr, jumate-jumate. Valahu refuza să accepte că nu știa cine era cumpărătorul de drepturi litigioase, însă, pe moment nu insistă. Avea de gând să revină mai târziu asupra subiectului.

                ”Cum ați primit vestea sinuciderii?”, întrebă el.

                ”Cu stupoare. Mă despărțisem de el în ziua fatală pe la trei și jumătate, deci cu circa o oră și ceva înainte de a-și lua viața. În ziua aceea, fusese organizată un fel de masă colegială înaintea sărbătorilor de iarnă, la un restaurant... El a intrat la mine în birou, îl văd și acum, îmbrăcat în ținută de vânătoare, de fapt e doar o impresie, întrucât prin ușa întredeschisă s-a introdus doar pe jumătate, purta o scurtă de culoare kaki, mi s-a părut a fi din acelea militare, de camuflaj și l-am întrebat ce face, nu vine la recepție?, la care el mi-a spus, stând, așa, în cumpăna ușii că, da, vine, dar că, mai întâi, are o treabă de rezolvat și după aceea merge acasă să se schimbe și că s-ar putea să întârzie, dându-mi de înțeles că, de fapt, acesta era motivul vizitei lui, să-l informez pe prefect cu privire la situația ivită. Acum, știind ce a urmat, aș putea să fabulez, să spun că în privirea lui era ceva de animal speriat, hăituit de gonaci, aflat în bătaia puștilor. Am văzut asta de multe ori pe chipul celor care erau în «vizită» pe la DNA. Simt asta și acum. Poate că a voit să-mi spună ceva, să-mi dea de înțeles ce intenționa să facă. Nu știu. Mă gândesc că, dacă aș fi spus altceva decât «Bine, ne vedem acolo», poate că momentul acela critic ar fi fost depășit, iar cursul evenimentelor ar fi fost altul.”

”Scindarea realității!” a exclamat Valahu.

”Poftim?”, nu pricepu Radocea.

”Nu e nimic. Ziceam și eu...”

Radocea era un pic descumpănit și se uită la Valahu ca la unul care tocmai a luat-o razna. Valahu a zâmbit, încercând astfel să-l asigure că mansarda lui era în regulă, iar Radocea își freacă pleoapele de parcă nu ar fi văzut bine, după care continuă: ”Deci, mă anunța că e posibil să întârzie. Imaginea lui, în deschizătura ușii, cu mâna apăsând clanța, cumva nehotărât între a intra și a se așeza, de a face un popas în drumul către moarte și graba de a se despărți de mine, și poate nu asta, ci teama ca, nu cumva, printr-un gest, printr-o vorbă, să-l fac să se răzgândească, ei, asta e imaginea în care îl revăd adesea, unică de altfel. Când mă gândesc la el, când cineva aduce vorba despre el, ca și acum, îl văd, acolo, între canaturile ușii de parcă ar fi fost plantat acolo pe vecie, că făptura sa este încă acolo, în cumpăna timpului.”

                ”Să înțeleg că nu a fost numai stupoare și că gestul lui v-a afectat profund?”, întrebă Valahu.

                ”Da, cred că da. E în firea lucrurilor ca, atunci când îți amintești de cineva care nu mai e, să aduci în fața ochilor minții ultima imagine pe când era în viață. Dumneavoastră nu vi se întâmplă asta?” 

                Valahu încuviință prin tăcere.

                ”Deci, a plecat. Ușa a lăsat-o întredeschisă, ca și cum ar fi avut de gând să se întoarcă. A dispărut, ca și cum nu ar fi fost acolo, în ușă. Nu am auzit să fi intrat în cabinetul său de alături, nu am auzit ușa de la antecameră deschizându-se sau închizându-se în urma lui, nu i-am auzit pașii îndepărtându-se. Știți, e stranie senzația aceasta a dispariției cuiva, singura dovadă a existenței și a dispariției fiind acea ultimă imagine care arde retina, care se întipărește în memorie precum urma unei vietăți din quaternar imprimată în gresia scoasă la suprafață prin coliziunea plăcilor tectonice.”

                Valahu îl asculta pe Radocea și avea impresia că, de fapt, nu a scos nici un cuvânt, că totul este doar în imaginația lui sau că sunt doar gândurile sale, că, dacă el ar fi fost în locul lui Radocea, probabil că la fel ar fi relatat momentul despărțirii. Poate. Dacă aș fi învățat monologul pe de rost, gândi Valahu. Era o ipoteză. Bizară! Nu era exclus ca Radocea să fi anticipat că va fi întrebat, cândva, despre ultima lor întâlnire și atunci a pregătit o poveste, emoționantă, gingașă... curată, perfectă, un rol pe care tot l-a repetat în așteptarea momentului acesta sau altul... O poveste care să nu poată fi nicicum verificată. Poate că Ant i-a spus ceva ce nu trebuia dus cu el în mormânt. Ceva pe care Radocea să-l păstreze pentru o eventualitate... Un secret.

                Sună telefonul. Radocea ridică receptorul și prinse să vorbească... Era pauza de care Valahu avea nevoie pentru a vedea cu ochii minții chipul omului căruia deja moartea îi sufla în spate. Și dacă, totuși, nu a fost decât sinucidere? Îndoiala îl clătină pe Valahu și nu găsi un punct de sprijin. O voce îi poruncea să meargă înainte, să nu se lase ademenit de capcana sinuciderii, să nu privească în urmă căci... în fereastra înserării nu e decât urma disperării... Doamne, își zise el, iar o iau razna. Flashback-uri în cascadă:Trubadurul, peretele alb cu ceasul cronometrând timpul în sens invers, Pădurea Înghețată, ocheanul întors al timpului într-o existență ce nu pare a fi a lui și, din drumul acesta prin infinit, se opri - copil fiind - în fața mormântului și a sicriului deschis în care, înconjurat de flori albe, imateriale, alcătuite numai din lumină, e așezat trupul mic al fratelui său – Virgil - născut pentru a trăi o lună și retrăi amintirea cu o intensitate tulburătoare: copilul nedumerit, neînțelegând ce se întâmplă, de ce Virgil doarme un somn din care nu se mai trezește, de ce chipul său e palid și străveziu, iar în mânuțele împreunate nefiresc peste piept ține o cruce-jucărie modelată din ceară împletită... Asista împietrit la o ceremonie ciudată transmisă live pe retină, la care participau oameni îmbrăcați în negru, la care erau de față tatăl și mama, plângând și făcând din când în când, ca la un ordin, semnul crucii pe care și el trebuia să-l repete ținând împreunate trei degete de la mâna dreaptă. Atunci se întâmplase ceva: un întuneric rece cu miros dulceag de tămâie coborî peste el, iar în spatele pleoapelor închise, tremurânde, îl vedea pe fratele său ridicându-se, plutind pe aripi de îngeri, înălţându-se spre cer. În locul gol din sicriu era el, la fel de palid și la fel de nemișcat, cu aceeași cruce-jucărie din ceară, sau poate alta, așezată pe pieptul său și auzea capacul acoperindu-l, luându-i aerul. Țipa și se zbătea în întuneric, dădea din picioare, lovea cu pumnii în scândura care îl înăbușea... simțea că ceva rece, cu miros pătrunzător de vin, se revărsa peste fața lui, obrajii săi erau loviți de palme... A deschis ochii spre cerul albastru de un senin incredibil, adânc, necuprins, îl vedea pogorând asupra lui, el, cel întins pe iarba unui mormânt, sub crucea nouă de lemn, mirosind a brad, cu mama și tatăl aplecați deasupră-i, spunând ceva, cuvinte pe care nu le auzea, dar știa că erau rostite pentru că buzele lor se mișcau precum ale unor păpuși de lemn, el însuși era o păpușă de lemn însuflețită în mod miraculos - Pinocchio - mama e Dora cu părul albastru-verziu, iar tatăl e domnul Geppetto, travestit în preot... De câte ori se gândea la Virgil, la fratele său care ar fi putut să-i fie tovarăș de joacă și de viață, că acum poate ar fi fost împreună, undeva, sărbătorind un eveniment de familie, ținându-se de umeri, râzând, ciocnind un pahar de vin, avea în fața ochilor ultima imagine, a unei păpuși de ceară pe al cărei chip nu este nici suferință, și nici teamă, și nici durere, ci doar inocență pură, nealterată de nimic și din care izvora o pace adâncă pe care nu și-o putea însuși, pentru că aceea e pacea celor fără de prihană. Pacea îngerilor! Avea revelația că ăsta e sensul existenței, el aflându-se în căutarea a altceva, era un rătăcit de credință, sensul existenței în genere – pacea îngerilor – și se întreba întorcându-se la începutul începuturilor, al nașterii pruncilor, la clipa aceea când pe lume vin îngerii, cum se face că oamenii își pierd divinitatea și devin atât de răi, de înstrăinați și se ucid între ei? Păcatul îngerilor! Imposibil de cuprins cu mintea. Pacea și păcatul îngerilor – o antinomie a existenței noastre! Îngeri și demoni ! Doamne, Valahu simțea în clipa aceea, mai puternic ca oricând, nevoia teribilă să evadeze, să se cufunde în pudra stelelor, să nu mai știe nimic de sine și de ceilalți, să se lase purtat spre marginea luminii, pe orizontul acela al evenimentului, unde nu există nici viață și nici moarte, ci doar încremenirea în așteptare.

                Radocea a pus receptorul în furcă. Goana lui Valahu printre amintiri și fantome, însă, nu luase sfârșit.

 

                ”Așadar, unde rămăsesem?”, se întrebă cu voce tare Valahu, ca plutind pe alte meleaguri. Unde? Efectul Philadelphia! Asta era! Avea în fața ochilor scena în care se ridica din scaun și traversa biroul imens al lui Radocea îndreptându-se spre ieșire, la întâlnirea cu Trubadurul. Dar acolo, între ușile întredeschise, nu era altcineva decât umbra lui... din fereastra înserării. Se opri, nu voia să dea nas în nas cu el însuși, o luă spre dreapta și i se păru incredibil că poate trece prin perete, sub privirile uluite ale Radocea, pentru ca, apoi, să se vadă poposind la Peștera, alături de el, cel pe care, paradoxal, tocmai îl lăsase mască în cabinetul din prefectură, aplaudând împreună în acordurile sfârșitului de baladă: Cucule cu pană sură... Sau poate că nici nu aplauda, ci doar culegea aplauzele, acolo, pe scena improvizată, cu mandolina în mână, el unul și același, unicul Trubadur într-o altă ipostază, puțin neverosimilă, puțin contradictorie, bolta Peșterii putând fi doar vag asociată cu ... fereastra înserării... ”Cucule cu până sură”, evident, de necomparat melodia și versurile cu divina ”O sole mio”...

”Interesant, spuse el într-un târziu. Asta înseamnă că numele acesta avea ceva notorietate la vremea aceea, că devenise cunoscut nu numai în anturajul său apropiat, ci și cercurile pe care le frecventa”, cu gândul la faptul că, iată, numele apărea nu doar în circulația orală ci, cu siguranță, și în stenogramele din dosarul DGA și în mod evident pe coperta dosarului privind moartea subprefectului.

”Nu știu dacă e așa sau nu, făcu Radocea. Nu am auzit pe nimeni apelându-l cu numele acesta înainte de secvența de la Peștera, cu excepția perioadei din liceu și poate că nici nu mi-aș fi amintit, dacă nu ar fi existat întrebarea dumneavoastră.”

”Așadar, ultima imagine e cea cu el în cadrul ușii. Când ați aflat vestea?” continuă Valahu.

                ”După ce am ajuns la restaurant. Eram antrenat într-o discuție colocvială cu prefectul, cu noul prefect, desigur, cel instalat după arestarea de care am vorbit, la care asistau cinci sau șase funcționari din prefectură, staful tehnic de conducere – directori, șefi de servicii, de birouri – așezați în jurul unei mese rotunde, imense, în restaurantul cu nume de piatră semiprețioasă: Topaz. A sunat telefonul. Prefectul a răspuns imediat, de parcă ar fi așteptat apelul acesta, dar asta e o impresie, mă gândesc că era îngrijorat de întârzierea lui Ant, - nu apucasem să-i spun că întârzie - dar uite, comit un păcat, întrucât mă lansez într-o teorie a conspirației, cum că prefectul ar fi fost la curent cu ce urma să se întâmple, e o prostie și îmi cer scuze pentru asta. Presupun că veți consemna tot ceea ce ... androidul înregistrează, într-un proces-verbal de ascultare sau o declarație, în sfârșit, rugămintea mea e să săriți peste acest pasaj.”

                Valahu încuviință printr-o înclinare a capului.

                ”Așadar, asculta concentrat, cu privirea în pământ, rozându-și preocupat unghiile, după care, ușor îngândurat, a închis telefonul, s-a ridicat de la masă și a traversat în diagonală sala cu oglinzi, lăsând impresia că se îndreaptă spre toaletă. În lipsa sa, au sosit antreurile, s-au pus câteva miligrame de băutură în paharele masive, o tărie, după preferințe - whisky, țuică, vermut și chiar palincă, s-a ciocnit și s-au schimbat urări, amabilități, după care băutura a fost dată peste cap ori sorbită cu delicatețe. Excepție a făcut un tip, un personaj ca să zic așa... probabil veți sta de vorbă și cu el pentru a pune cap la cap toate informațiile legate de eveniment. E șef de serviciu în prefectură. El voia să închine paharul în prezența prefectului, să ciocnească. O onoare ce nu trebuia ratată. Sunt răutăcios și nu ar trebui să fiu întrucât omul e de bună credință, asta e firea lui, să se simtă că reprezintă ceva și că un transfer de imagine - el ciocnind paharul cu prefectul - e o chestie pe care o poate pune în ramă, ceva care să fie postat în albumul de familie sau pe Facebook, că asta e la modă, nu? Nu bănuia că avea să rămână cu paharul nebăut. Apoi, a apărut zvonul. Nu se știe de la cine a pornit. Mai întâi au fost șoaptele turnate în urechea vecinului de masă. Apoi, a început să funcționeze telefonul fără fir, vorbele trecând de la unul la altul, propagându-se ca un siaj mut ce lasă în urma lui uimire, neîncredere, fețe încremenite. «A murit Trubadurul!»

”Mai înainte spuneați că numele nu era folosit în cercul său de relații de serviciu”, îl atenționă Valahu.

”Ei, nu, poate că nu am fost foarte explicit. Ziceam că nu am auzit pe nimeni să-l fi apelat cu numele acesta. Printre funcționarii din prefectură desigur că numele circula, așa, clandestin, ca o poreclă, ca o chestie de amuzament. Deci, s-a produs rumoare: «Trubadurul?» «Cum așa?» «Când?» «Cum?» Toate privirile s-au îndreptat spre locul neocupat, rămas gol în dreapta prefectului. Primele supoziții: un accident, un infarct? Te poți gândi la orice când primești o astfel de veste. Eram siderat. Pe la trei și jumătate, așa cum vă spuneam, intrase la mine în birou să mă întrebe dacă merg la recepție. Desigur, i-am spus eu uzitându-mă la ceas, mai stau vreo zece minute și mă pun în mișcare. Mergem împreună? Tocmai că nu, mi-a spus el. Vreau mai întâi să trec pe acasă. I-am promis ăluia mic... de fapt, așteaptă un cadou, vreau să-i fac un cadou. Ne vedem la Topaz. E posibil să întârzii puțin. Și a plecat. Nu puteam crede că e mort. Stătusem de vorbă cu el o jumătate de oră mai înainte.”

”Din anchetă rezultă că ora la care s-a împușcat Ant e 18:10. V-ați despărțit la 15:30...” ”Ei , vorba vine... jumate de oră în urmă ...”

Valahu constata că ”monologul” lui Radocea nu era redat chiar impecabil. Mai avea lacune. ”În secvența anterioară nu ați pomenit nimic despre motivul întârzierii. Acum, precizați că voia să-i facă un cadou, cui?” ”Ăluia mic, copilul din prima lui căsătorie. Un puști de vreo 14 ani.” ”Aha!” ”Contele.” ”Poftim?” ”Contele. Așa era alintat.” ”A!” exclamă Valahu

”Deci, continuă Radocea, m-am gândit prima dată la un accident în timp ce mergea cu mașina prin oraș după cumpărături. O fi intrat pe roșu în vreo intersecție, l-o fi lovit un camion... Când te grăbești să nu întârzii undeva poți face asemenea greșeli fatale.”

Radocea vorbea mai mult pentru sine, nu accepta nici acum că un om care cu o jumătate de oră în urmă era în viaţă, care voia să cumpere un cadou pentru «ăl mic», - şi-i promisese la despărțire că va veni la Topaz, putea să moară, așa, pe neanunțate, ca și cum întâmplarea de atunci nu era numai o tragedie umană, ci un fapt cosmic incredibil, șocant, inacceptabil.

                Valahu și-l imagina pe Radocea, căzut pe gânduri, împingând farfuria spre mijlocul mesei. Nu putea mânca. Ar fi fost un sacrilegiu, o blasfemie, să se apuce de înfulecat, în timp ce colegul său, Trubadurul, zăcea pe undeva, strivit de vreo mașină.

”Ce Dumnezeu putuse să se întâmple altceva decât un accident de trafic, m-am gândit eu, continuă Radocea. Apoi, a venit al doilea zvon: că s-a împuşcat. Cum așa? Din greșeală? Plecase să cumpere un cadou pentru ăl mic, cum să se împuște, așa, pe nepusă masă? Ce treabă avea cu pușca, de vreme ce se grăbea să rezolve și problema cadoului și nici să nu întârzie prea mult la petrecere? E o prostie! Cine a lansat zvonul acesta? «Serafim, de unde până unde chestia asta?”» l-am întrebat eu pe tipul de care ziceam mai înainte că rămăsese cu paharul plin în așteptarea ciocnirii cu subprefectul. «Nu știu șefu′, dar mă pot interesa», se grăbi individul. Tipul ăsta e... cum să spun... un fel de om bun la toate. Aparent un funcționar model, prompt, serviabil, supus, ca să nu spun slugarnic și extrem de predictibil, așa cred unii, dar tocmai aici greșesc, că nu e deloc predictibil, deși lasă impresia unei dispoziții totale pentru a executa orice ordin, dorință, chiar numai sugerată de șefii ierarhici, în fapt însă, e dedicat doar prefectului, servilismul arătat față de mine fiind unul de complezență, de fațadă, doar pentru a culege informații pe care să le vândă apoi «licuriciului suprem». «Șefu, știți, o chestie confidențială...» Asta a fost tot o paranteză. Sunt unele lucruri despre care îmi propun să nu vorbesc, dar e ceva care...”

Un pic parșiv domnul ăsta, Radocea, gândi Valahu, întrebându-se dacă nu cumva printre mărunțișuri îi vindea și niscaiva castraveți. La experiența lui, cu CV-ul de pe la DNA, nu ar fi fost de mirare să fie un tip foarte versat.

”Așadar, la rugămintea mea, Serafim s-a grăbit să facă rost de informații care să ateste veridicitatea zvonului. A revenit la masă după vreo zece minute. «Se pare că s-a împușcat cu arma de vânătoare», mi-a șoptit el în ureche. Deci, tot un fel de accident, șoptii eu. «Nu, se zice că s-a sinucis.» Absolut absurd, mi-am spus. «Ce înseamnă: se zice?» Serafim a ridicat privirea spre ceruri, de parcă informaţia privitoare la suicid ar fi procurat-o de la cine ştie ce extraterestru aflat în trecere pe deasupra Topazului. Cum de s-a întâmplat o asemenea tragedie? Simțeam că mi se moaie picioarele, că mă trece un fel de nădușeală, că inima mi se oprește în loc, de parcă brenecherul sau ce-o fi fost snopul acela de alice ar fi trecut prin propriul meu trup, în secunda aceea. Am fost cu el coleg în echipa de judo a liceului... e cum să spun...? Poate că e doar un blestemat de accident, mă încurajam eu, de parcă ar mai fi avut vreo importanță dacă moartea a fost accidentală sau intenționată. «Ce treabă avea cu pușca de vreme ce se pregătea să vină la masa festivă?», întrebare stupidă la care Serafim ridică din nou privirea spre ceruri, clipind des din pleoape, după care rosti «Nici o treabă, şefu», doar aşa, să nu lase fără răspuns întrebarea unui superior. Nici o treabă cu pușca, evident, reluasem eu în gând vorbele lui, precum un ecou, dar în secunda următoare, mi-am zis că o treabă o fi avut, de vreme ce s-a întâmplat, dar era de necrezut, gândindu-mă că simpla manevrare a armei de vânătoare care să aibă drept rezultat tragicul accident e de o stupizenie incredibilă și s-ar putea ca Serafim să aibă dreptate, că ştie el ceva, de vreme ce s-a lansat într-o afirmație atât de categorică.”

”Așadar, încă din acel moment, ați avut în vedere cel puțin două ipoteze, dacă nu chiar trei – accident și sinucidere, nu? Și...?” se interesă Valahu.

”A treia care să fi fost?”, întrebă Radocea, cumva uimit, deși era conștient că, întrebând, de fapt, a halit nada lansată, iar acum încerca să repare gafa făcând pe inocentul, așteptând cuminte ca Valahu să tragă de fir, să-i dea un semnal, să afle în ce ape se scaldă, ce anume știa în legătură cu o altă variantă decât accidentul sau sinuciderea. Era limpede că atunci când vestea căzuse ca un trăsnet, sau poate ceva mai târziu, s-a gândit și la altceva, de vreme ce, tot întrebându-se despre folosirea armei, se îndoia că împușcarea fusese un act voluntar sau un simplu accident de descărcare.

Cea de a treia ipoteză?! Uite, dacă  aș scrie un roman polițist despre moartea subprefectului, gândi Valahu, titlul acesta ar fi foarte potrivit: «CEA DE A TREIA IPOTEZĂ» și simțea că Radocea nu excludea faptul că subprefectul, colegul său, fusese asasinat. Puuuuah! exclamă în sine Valahu. ASASINAT! Strong! Pe chipul lui Radocea se schimbară lumini și umbre, parcă ar fi fost proiectat pe ecranul translucid în spatele căruia rula un film, iar Valahu viziona aievea scena: Trubadurul, în cadrul ușii, cu mâna pe clanță, gestul sugerând graba și poate altceva, nevoia de a schimba câteva vorbe cu cineva cât de cât apropiat, încercarea disperată de a descărca frica acumulată în el, contrariat de faptul că secvența aceea era interpusă în șirul de întâmplări petrecute în perioada critică. N-avea logică. Poate că, în fapt, întâmplarea a decurs cu totul altfel, iar relatarea de mai înainte nu era decât fabulație din partea lui Radocea, gândi Valahu, intrigat că nu vedea motivul pentru care individul se băga în toată istoria aceea cu o poveste fantasmagorică, decât dacă prezumtivul secret transmis în ultima lor întrevedere trebuia înmormântat odată cu Ant. Dacă lucrurile stăteau așa, Valahu se vedea nevoit să recunoască în Radocea un bun actor. Scena descrisă de el era cumva forțat plauzibilă, ajustată cu mult prea multe amănunte, prea multe gesturi, prea multe trăiri, pregătită atent pentru ca un eventual interlocutor, unul cum era Valahu, să nu spună că ar fi pur și simplu o invenție. Pe de altă parte însă, lui Valahu îi era greu să-și imagineze un alt motiv, în afară de secretul acela pe care îl percepea la modul abstract și nedefinit, pentru care Ant a intrat intempestiv în biroul lui Radocea, decât acela al fricii sălbatice dublate de o pornire nedusă până la capăt, nu pentru a spune, uite, colega, eu mă duc să-mi trag un glonte în cap și s-ar putea să întârzii la petrecere, ci pentru a-l pune în gardă că s-ar putea să i se întâmple ceva, pentru ca, în ultima secundă, să renunțe, nefiind sigur pe reacția lui Radocea.

”Cea de a treia ipoteză ?! reluă interogativ Valahu. O moarte suspectă naște o mie de ipoteze și există, și nu rar, situații în care niciuna nu se confirmă. Nu se află mobilul, nu se știe cine a fost autorul... Dar, să revenim: informația furnizată de funcționarul acela, că e vorba de sinucidere și a lăsat să se înțeleagă că are e o sursă pe care nu o poate devoala. Așa e?”

”Când a spus că e sinucidere, am voit să am o confirmare, indirectă desigur, și l-am sunat pe doctorul Syllaghi, orelistul care făcuse extirparea și l-am întrebat dacă are rezultatul biopsiei. Omul a fost surprins de întrebare, îl simțeam încurcat, întrucât îi ceream să încalce confidențialitatea profesională și a dat un răspuns standard, cum că rezultatele analizei se concretizează într-un raport care nu îi poate parveni mai devreme de zece zile. «Deci, nu există un rezultat cert.»«Încă nu.» «Sigur? Doctore, am o informație: subprefectul și-a pus capăt zilelor.» Silențium. Doctorul părea să fi sucombat în telefon. «Alo! Alo!», încercam eu să-l reanimez. «Da, am auzit, dar nu știu ce să spun, zise el într-un târziu. Am stat de vorbă cu el dimineață. Era oarecum agitat, citise pe internet tot felul de prostii, bănuia că diagnosticul ar putea fi de limfom... Am încercat să-l liniștesc, că nu e nimic sigur și că, dacă o fi să fie, e o boală tratabilă... și rămăsese să ne vedem mâine, pe la vreo unsprezece. După ce ne-am despărțit, am sunat la laborator. Nu am rezultatul oficial, dar se pare că nu e limfom... 95 la sută...» «Deci, în momentul de față, nu există o confirmare oficială a bolii.» «Nu, dar... Sunt unele simptome, dar... diagnosticul meu...știți, eu nu mă pronunț pe aparențe. Aștept analizele de la laborator.» «Totuși?» «Chiar nu știu ce să spun. Vestea asta cumplită m-a dat peste cap. Îmi pare extrem de rău pentru ce s-a întâmplat. Nu văd de ce s-a grăbit, de ce nu a așteptat. Acum, tocmai pregăteam, cu doctorul Agachi, protocolul de consiliere psihică în eventualitatea în care limfomul ar fi fost confirmat», încheie Radocea relatarea convorbirii cu doctorul Syllaghi.

                Chiar, așa, de ce s-o fi grăbit să meargă la întâlnirea cu moartea? se întrebă Valahu.

                În tăcerea adâncă învăluitoare, se auzea doar tic-tacul pendulei aflată pe peretele de lângă  ușă. Tic-tac, tic-tac, tic-tac, timpul care se scurge și nu se știe în ce direcție, timpul care e ca valurile ce se împrăștie circular când piatra sparge luciul apei, timpul ondulatoriu în care se apropiau și se depărtau de momentul acela, al morții lui Ant, pornind din puncte diferite, dintr-o infinitate de puncte, de pe orbite diferite, într-o încercare pe care Valahu o considera, nu atât nereușită, cât mai ales imposibilă.

                A revenit: ”Ținând seama de tot ceea ce mi-ați relatat până acum, credeți că nu e vorba decât despre o sinucidere pe o motiv de ordin medical?”

                ”Da”, răspunse Radocea

                Era un «da» neconvingător, leșinat, așa și-l dorea Valahu să fie, întrucât exista în el încrâncenarea ca poarta tuturor posibilităților să nu fie închisă printr-un simplu ”da”, ci să rămână deschisă pentru ca el să pătrundă acolo și să ajungă la începutul și sfârșitul poveștii aceleia.

                ”Aș vrea să revenim un pic la arestarea prefectului”, a spus el.

                Radocea fu un pic surprins de schimbarea de direcție.

                ”Mă interesează care a fost reacția lui Ant, presupunând că oricum știa că este monitorizat pe retrocedări.”

                ”A, da. Cred că era în jur de 12. A dat buzna la mine în birou și mi-a spus: «Victore, l-au arestat pe Dudu.» « Cum așa?», l-am întrebat . «M-am întâlnit cu ei pe scări. Trei tipi în blugi, el între ei cu mâinile încătușate în față, cu haină peste încheietura mâinilor. În parcare era o dubă a Jandarmeriei. L-au luat pe sus și au plecat în trombă. Hai până la mine în birou că aici la tine...» «Că aici la tine», însemna că sunt instalate mijloace de ascultare. Am avut atunci senzația că mă aflu în mijlocul unei conspirații în plină desfășurare... Deci, el, Ant, știa că biroul său e sigur, că acolo nu se află mijloace de ascultare, iar, dacă sunt, probabil că are un sistem de bruiaj. L-am surprins odată trebăluind la o chestie plasată în unul din dulapurile încastrate în perete, ceva care semăna cu un fel de centrală telefonică digitală de mici dimensiuni. Leduri verzi, galbene, roșii, clipind în semiîntuneric, chestii din astea. A închis imediat, iar eu m-am făcut că nu am observat nimic. Asta ca o paranteză. Și ca să închid paranteza - după ce vestea sinuciderii a ajuns la noi, petrecerea s-a spart, iar eu am revenit la birou. Era în jur de 19:00, 19 și ceva și am constatat că biroul lui era deja sigilat, iar doi jandarmi erau de pază în antecameră. Se mișcau repede băieții.”

”Ce vreți să spuneți?”

”Păi, dacă acolo era tehnica de ascultare sau de bruiaj, trebuia cumva ridicată. M-am gândit că securizarea cabinetului era pentru ca băieții să lucreze discret, în liniște, dincolo de ușă”, spuse Radocea.

„Stagiul la DNA se pare că lasă urme adânci”, încercă Valahu să-l flatarisească.

Radocea zâmbi reținut, cu modestie. Interesant tipul, își zise Valahu. Avea senzaţia că, deși el era cel care punea întrebările, discuția, de fapt, o conducea Radocea. Tipul ăsta, gândi el, s-a plimbat cu foarte multă ușurință prin instituții importante ale statului și, cu toate strădaniile de a fi scos din prefectură, iată, a rămas înfipt în scaunul lui de subprefect - un mandat pe viață. O fi ofițer acoperit, plantat aici, în prefectura aceasta în care niciun prefect nu a rezistat mai mult de un an, iar Ant și-a tras un glonte în țeastă. Valahu a fost tentat să-l întrebe ce grad are. Nu o făcu și îi păru rău. Ar fi vrut să-i vadă reacția. La vârsta lui, în jur de 40 de ani putea să fie deja colonel. Tare, nu !?

 

În timp ce Valahu încerca să-i dibuiască trecutul și prezentul, ca o babă ce dă în bobi, Radocea continuă netulburat:

”Deci, Ant mă invitase la el în birou. Era surescitat. «Pentru ce l-o fi arestat? M-am gândit că toată treaba o fi în legătura cu o cucoană de prin Elveția ce se tot învârtea pe aici pentru o moștenire de vreo 50 ha. Voia un anume amplasament. Cu două ore înainte de arestare, doamna cu pricina fusese trimisă la mine de prefectul Manase. O văd și acum, cu volănașele ei de dantelă mov pe care erau țesute figuri geometrice albe, graseind cu grație, trăgând după ea un fel de poșetă, de fapt o traistă imensă în care putea ascunde și o bombă atomică, pe care o manevra cu nemăsurată grijă și o tot împingea în fața mea, o orienta într-un anume fel spre mine și mi-am spus că acolo ar putea să aibă tehnică de ascultare și că prefectul, în combinație cu cei de la DGA, au plasat-o la mine să mă compromită, să mă atragă în cine știe ce manevră parșivă, ca după aceea să poată cere destituirea mea din funcție ori să facă un denunț, o sesizare penală, că prea le stăteam în gât, așa că am ascultat-o cu toată deferența posibilă și, în final, i-am spus că soluționarea cererii de amplasament ține de competența comisiei locale, că e o procedură obligatorie de urmat și că, dacă are de făcut o solicitare anume, să o depună la registratură. Ei, după ce pleacă tipa, la cinci minute, Manase mă cheamă la el în cabinet. «Elvețianca» era acolo și, împreună, consultau harta județului. «Să facem o adresă la ADS, să ne comunice dacă terenul acesta e liber», îmi spuse Manase, în timp ce fixa cu tacul un punct pe hartă. «Am discutat cu doamna și i-am spus care e procedura...» Manase, nervos, a pus mâna pe telefon și a cerut secretarei să-i facă legătura cu ADS-ul și, după aceea, să-l cheme la el pe unul din funcționarii din colectivul tehnic. Pe mine m-a concediat, făcându-mi semn cu mâna să dispar. Îi spun chestia asta lui Crin Ant, dar el părea a fi cu gândurile aiurea. Zice:«Măi, cu Bîrboșianu e totul OK, e absolut legal!?»

Radocea se oprește din relatare, de parcă ar fi tras cineva cu pușca la urechea lui.

                ”Ce era cu Bîrboșianu?” întrebă Valahu. Avea să afle a doua zi cine era cu adevărat Bîrboșianu... boschetarul milionar, cu pantalonii rupți în cur, scăpat de moarte ca printr-un miracol!

                ”Bîrboșianu, urmașul boierului de care vă vorbeam mai înainte, era vânzătorul de drepturi litigioase din dosarul DGA. Intrigat de încercarea mea de racolare sau de implicare în povestea retrocedării, ajuns la prefectură, am cerut de la arhivă dosarul la studiu și... În fine, parte din istoria cu Bîrboșianu, după cum spuneam mai înainte, îmi era cunoscută.”

                ”Asta înseamnă că Bîrboșianu a încasat prețul pentru cedarea drepturilor litigioase”, presupuse Valahu.

                ”Nu cred. După cum arăta, după cum se îmbrăca, destul de modest... Știți, un om care se îmbogățește peste noapte se comportă altfel, are în privire și atitudine o anume aroganță și siguranță. ”Și sălbăticie”, adăugă Valahu. ”Aveți dreptate, spuse Radocea. El era o ființă umilă și cumva speriată. O fi primit ceva bani, dar departe de suma din ordinele de plată. Mai mult ca sigur a fost țepuit.”

                ”Cine era cumpărătorul drepturilor litigioase?” insistă Valahu.

                ”Nu știu. V-am spus: am văzut ordinele de plată, dar numele era acoperit cu marcher negru. Și nu cred ca acela să fi fost adevăratul cumpărător. Cumpărătorul a lucrat mai mult ca sigur printr-un intermediar.”

                ”Ați avut impresia că Ant era îngrijorat de posibilele consecințe penale ale implicării lui în retrocedarea Bîrboșianu?”, îl chestionă Valahu

                ”El spunea că e OK. Ținuse să mă asigure de asta”, răspunse Radocea.

                ”Dar cei de la DGA aveau informații care îl incriminau.”

                ”Nu știu cât de incriminatorii era informațiile lor și mai ales cât de implicat era Crin Ant. Procesul de reconstituire a moșiei Pârlita – așa se numește moșia în discuție – a fost unul destul de complicat și de durată. Prima încercare de a i se reconstitui dreptul de proprietate, imediat după intrarea în vigoare a legii 247/2005, fusese un eșec. Actul obținut de la Arhivele Naționale în pretinsa sa calitate de moștenitor al boierului Bîrboșianu era... neconcludent. Documentul reprezenta un tabel nominal întocmit de comisia de plasă pentru aplicarea Legii reformei agrare din 1945, cuprinzând proprietarii ale căror terenuri erau expropriate. Tabelul era dactilografiat. Între două poziții, scris de mână, era menţionat și numele boierului Bîrboșianu. Întrucât între totalul suprafețelor expropriate, reportat la sfârșitul tabelului și suprafaţa totală rezultată din adunarea suprafețelor de la toate pozițiile exista o diferență în minus de exact cele 180 ha. pretinse a fi fost expropriate de la Bîrboșianu, i s-a cerut să prezinte procesul-verbal de expropriere a terenului, în ideea că e posibil ca, la întocmirea tabelului, să fi avut loc o omisiune care a fost rectificată ulterior prin adăugarea scrisă de mână, cu cerneală, fie că documentul a fost falsificat. Afară de asta, mai era o problemă cu dovada calității de moștenitor. În actele de stare civilă exista asemănarea de nume, dar nu era dovedită legătura de rudenie pe cale ascendentă cu boierul Bîrboșianu. Alexandru Bîrboșianu pretindea că tatăl său, Vasile, fusese recunoscut de boier ca fiu din afara căsătoriei, dovada fiind un testament olograf în care el apare ca succesor, alături de Angela, fiica legitimă a boierului. Se punea întrebarea de ce Alexandru Bîrboșianu nu făcuse cererea de reconstituire în 1991, după apariția legii 18, întrebare la care el nu avea un răspuns, dar asta e altă chestiune. Comisia locală de la Pârlita i-a respins cererea, comisia județeană a dat și ea o hotărâre de respingere și povestea asta părea încheiată, însă, prin iunie 2005, Bîrboșianu a chemat în judecată prefectul, în calitatea acestuia de președinte al comisiei județene de fond funciar, pe motiv că cererea sa de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost soluționată. Prefectul a invocat tardivitatea cererii de chemare în judecată, excepție neadmisă de instanță, întrucât nu a putut face dovada comunicării hotărârii de respingere a cererii de reconstituire și, în felul acesta, procesul a intrat în linie dreaptă. În baza acelui tabel cu expropriați și a declarațiilor a doi martori, instanța a admis cererea, reconstituindu-i dreptul de proprietate pentru suprafața de 50 hectare teren arabil și 130 hectare pădure, cu mențiunea de a fi pus în posesie pe vechiul amplasament. Așadar, hotărâre definitivă și irevocabilă. Asta se întâmpla în 2008, înainte de a veni eu la prefectură. Bîrboșianu ținea neapărat să i se atribuie vechiul amplasament, dar ăsta, identificat cadastral numai după denumirea populară - Tarlaua Pârlita - era deja în proprietatea altor foști deposedați de terenuri. Așa că, inițial, a fost pus în posesie într-o comună la vreo 40 km de aici. I s-a eliberat titlul de proprietate pe care însă a refuzat să-l primească pe motiv că valoarea economică a terenului oferit era inferioară celui din Tarlaua Pârlita.”

                ”Aveți o memorie fenomenală !” îl complimentă Valahu.

                ”Nu aș spune că e chiar așa. Am o memorie a cifrelor, a faptelor... dar, în cazul acesta, dosarul reconstituirii dreptului de proprietate a pus probleme de la bun început și, în funcția pe care o aveam, trebuia sa fiu atent. A contribuit la memoria mea ”fenomenală” și împrejurarea că individul ăsta era toată ziua-bună ziua în audiențe pe la prefecții în funcție – știți, era ca un făcut, anul și prefectul - participa în mod frecvent la ședințele comisiei de fond funciar, lua loc în sală și, când dezbaterile ajungeau la capitolul diverse, se ridica în picioare și cerea ca problema lui să fie luată în discuție. Avea în el o tenacitate greu de imaginat și, mai ales, era stăpânit de credința că până la urmă va reuși. Era ca picătura chinezească. Dacă nu se putea pe vechiul amplasament, atunci să fie unul cât mai convenabil, acceptase el după un timp, însă respingea ofertele una după alta. Asta pentru că legea nu are o prevedere privind finalizarea în vreun fel oarecare a procedurii de ofertare a unui amplasament. Dacă vechiul amplasament nu e liber, atunci se face celui îndreptățit o ofertă de amplasament, pe care acesta o poate refuza, iar comisia e obligată să facă în termen de 30 zile o altă ofertă și tot așa, la nesfârșit. Ideea e că nu-l poți face proprietar pe cineva pe un teren dacă el nu vrea acel teren, iar principiul reparator avut în vedere de legiuitor e acela al restituirii în natură și numai dacă titularul dreptului accepta varianta despăgubirilor, atunci se intra în procedura aceasta. Or, individul nu voia despăgubiri, nu voia amplasamentele oferite până atunci, așa că am rămas oarecum surprins când Crin a spus că e legal cu Bîrboșianu.”

                ”La ce anume se referea?” se interesă Valahu.

                ”La o hotărâre a comisiei prin care fusese aprobată propunerea de amplasament pe care Bîrboșianu, în sfârșit, o acceptase, ca fiind de fapt vechiul amplasament al moșiei”

                ”În cazul acesta, ce motiv ar fi avut să se gândească tocmai la Bîrboșianu, imediat după  arestarea prefectului Manase?” se arătă nedumerit Valahu.

”Păi, după cum vă spuneam, Bîrboșianu era cesionarul de drepturi litigioase din dosarul DGA. El rămăsese în mod formal «la înaintare», ca să spun așa, era interfața între cumpărător și comisia de fond funciar, iar Ant se implicase în soluționarea acestei retrocedări mai mult din considerente umanitare, după cum se exprimase la un moment dat: «Haideți, domnilor, să o rezolvăm odată, să identificăm vechiul amplasament, uite iau eu problema asta în sarcina mea și o să vedeți că se poate. Vreți să-l avem pe conștiință, să moară într-o zi aici, în sala de ședință?! Nu vedeți cum arată? E terminat. » DGA-ul investiga dedesubturile acestei afaceri, după cum vă spuneam și, probabil, Crin aflase ceva, sau era doar îngrijorat că s-ar fi putut să transpire ceva, poate că nu era nici asta, ci, ca tot omul, se gândea că e ușor a face din țânțar armăsar, așa că arestarea prefectului îl cam strângea în spate. Poveștile astea, cu retrocedările, mai ales când e vorba de suprafețe mari de terenuri, de amplasamente cu valoare economică mare, chiar dacă se fac în temeiul unei hotărâri judecătorești, te îndeamnă să te gândești și la ceea ce nici nu ți-a trecut prin minte, ca pe undeva e vreo hibă de natură penală și că pentru asta te poţi trezi într-o zi că vine procurorul cu mascații, îți pune cătușele, te saltă de la birou, de pe stradă, de acasă, la răsăritul soarelui... și până se lămuresc lucrurile bubuie presa, în conștiința publică ești deja vinovat, prezumția de nevinovăție devine ceva subțire de tot... Ei,Ant probabil că se gândise la aşa ceva, așa cum, de altfel, și pe mine mă dusese gândul la cucoana din Elveția, dar el ținuse, într-un fel, să se asigure pentru propria-i liniște ca eu să-i confirm că arestarea prefectului nu era în legătură cu cazul Bîrboșianu.”

”Și... Bîrboșianu...?”, întrebă Valahu.

”Nu a intrat în posesia terenului. Comisia locală, sesizată cumva de investigația de DGA, a oprit motoarele pe motiv că terenul în discuție nu ar fi vechiul amplasament al moșiei Pârlita, că are o situație juridică mai specială - că aparține unui institut de cercetări în domeniul silviculturii – că nu au fost perfectate formele de transfer dintre minister și comisia locală... Pe fondul arestării prefectului Dudu Manase, apoi al sinuciderii subprefectului, dar și a obiecțiilor comisiei locale, atribuirea în proprietate și punerea efectivă în posesie a fost practic abandonată. După moartea subprefectului, Bîrboșianu n-a mai dat pe aici, nu a mai făcut nici o plângere că nu e pus în posesie... ”

                ”Dar, parcă ziceați că un cumpărător de drepturi litigioase... Ăsta nu era interesat”

                ”Nu am spus asta. Cei de la DGA invocaseră existența unui cumpărător, eu nu aveam de unde să știu dacă era sau nu interesat sa-și recupereze banii”, se apără Radocea.

                ”Înțeleg. Dar mi se pare cumva nefiresc că unul care face o investiție de milioane să renunțe la teren.”

                ”Eu nu spun că a renunțat. Poate că a intrat pe procedura ANRP, de retrocedare în echivalent. Nu știu. Sunt atâtea moduri de a face bani de la stat...”

                ”Cine îl reprezenta pe Bîrboșianu?” întrebă Valahu

                ”În mod oficial, nimeni. Asta, de fapt, mi-a atras atenția. Nu avea un avocat sau un mandatar, dar, cu siguranță, cineva îl consilia îndeaproape. Bîrboșianu ăsta a apărut, așa, ca o stea căzătoare, cu testamentul procurat nu se știe cum... Când ai un asemenea act prin care moștenești o avere nu aștepți cinci ani pentru a formula cererea de reconstituire. Or, așa cum vă spuneam, în 91 nu a făcut cerere, nici în 92, nici după aceea, ci tocmai în 2005. Și apoi, pornești un proces de unul singur. Nu tu avocat, nu... Înțelegeți? Aveam, deci, suspiciunile mele în legătură cu reconstituirea pe cale judiciară a dreptului de proprietate și, la un moment dat, apăruse și ceva în presă, - un ziarist de investigații mi-a pus o întrebare în legătura cu acest caz – așa că am reluat actele la studiu și chiar am întocmit o acțiune în constatare a nulității absolute, prin care invocam falsul din tabelul acela pentru aplicarea Legii reformei agrare din 1945. Acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată – nu făcusem dovada falsului. Instanța a spus că e vorba de o simplă eroare materială, în condițiile în care domnii de la poliție – experții criminaliști – au zis că nu pot pune concluzii științifice în baza unui document în care autorul falsului – scriptorul - nu poate fi identificat datorită trecerii timpului.”

                 ”Aha! Á propos, cu doamna din Elveția cum a rămas?” întrebă Valahu.

                ”Elvețianca a apărut la vreo jumătate de oră după arestarea prefectului Dudu Manase, a dat buzna la mine în birou, trăgând după ea poșeta aceea imensă, era speriată, siderată, aproape fără glas și-mi spune: «Domnule Radocea, am crezut că mă arestează. Ce se întâmplă în țara asta?» Am invitat-o să ia loc, i-am oferit un pahar cu apă, pe care, în prima clipă, am avut impresia că și l-a turnat în sâni să se răcorească, atât de repede l-a băut, am rugat-o să mute poșeta din fața mea și, dacă se poate, să-mi spună de ce e atât de dată peste cap. «Domnule Radocea, eram în birou la domnul acela de la ADS, unde mă trimisese domnul prefect Dudu să discutăm despre amplasament. Trupul de teren pe care mi-l propunea era undeva pe o costișă, o parte, vreo 20 hectare, arabil, o altă parte, zăvoaie sau ceva de genul acesta, niște pășune și fâneață și vreo patru hectare de neproductiv. I-am spus că oferta este inacceptabilă în condițiile în care amplasamentul bunicului meu era pe teren plat, arabil de cea mai bună calitate, la care știți ce mi-a răspuns domnul de la ADS – de emoție i-am uitat numele - zice: Stimată doamnă, aici e ca la măcelărie, ia omul carne macră, dar mai ia și os, că prețul e de carne macră cu os. Dacă vrea numai carne macră atunci... și în clipa aceea, au intrat niște soldați din ăia, ninja, însoțiți de un tip în civil, i-au pus cătușele, eu am făcut pe mine pipi - mă scuzați - și mi-am spus, Sfinte Sisoie, scapă-mă, nu-mi mai trebuie nici pământ, nici carne macră, nici carne cu oase... Comandoul acela a ieșit din birou așa cum intrase, cu domnul de la ADS - Doamne chiar i-am uitat numele de tot - flancat de două gărzi de corp înalte cât ușa – iar eu am rămas acolo, încremenită în scaun, neștiind ce mai poate urma. Abia după vreo câteva minute a intrat un domn mai în vârstă, cu părul cărunt și a întrebat unde e domnul - Doamne ce lapsus am!, dar cred că am făcut și o obsesie în privinţa numelui acelui domn de la ADS – dar, stați, că am notat pe un bilețel dat de domnul prefect, cum îl cheamă... Dudu sau Manase - în fine, eu îi spun: «Cred că a fost răpit», căci în clipa aceea nu mă gândeam că scena la care asistasem fusese o arestare, la care domnul cu părul cărunt dă să se retragă, eu îl prind de mâna și strig Help!, cuvântul ăsta mi-a venit în minte pentru că e de circulație internațională, ajutați-mă! iar domnul, de treabă om și blând, mă întreabă ce căutam acolo, eu îi spun, el clătină din cap și zâmbește trist, vă puteți imagina, a zâmbit trist și nu am înțeles de ce și îmi spune să mă duc acasă, unde acasă când eu am venit tocmai din Elveția pentru pământul strămoșilor mei? la care el îmi spune să revin la prefectură, să stau de vorbă cu domnul prefect și când ajung aici, la cabinetul dumnealui, secretara îmi spune că domnul prefect tocmai ce a plecat și că nu mă poate ajuta cu o audiență în clipa aceea, situaţie în care am venit la dumneavoastră să-mi spuneți ce se întâmplă, cum rămâne cu pământul înaintașilor mei? Dar, până când dumneavoastră luați o hotărâre, faceți ceva, aș avea nevoie de o toaletă, știți, e jenant dar nu mă simt tocmai confortabil.» Când a revenit i-am spus că mare lucru nu pot face, că prefectul tocmai ce a fost arestat, la care cucoana mai să leșine, a început să-şi facă vânt cu evantaiul pentru ca, într-un târziu, să întrebe dacă nu cumva urmează să fie și ea arestată. Pentru o clipă am bănuit-o că joacă teatru, că ea e tartorul arestărilor, că umbla cu tehnica după ea și pe unde trece se lasă cu câte o reținere, dar arăta atât de fragilă și atât de... nu inocentă, ci neajutorată și speriată încât i-am spus că a căzut întâmplător în povestea asta și că nu este cazul să-şi facă probleme dacă nu cumva a făcut ceva promisiuni prefectului. «Sfinte Sisoie, ce promisiuni să fac? E pământul strămoșilor mei. Cum să fac promisiuni? Adică să dau mită? Asta vreți să spuneți?»

”Interesantă poveste, aprecie lunga narație Valahu. Și cu... pământul strămoșilor... cum a rămas?”

                ”Ca în tren. Nu a depus cerere de amplasament, nu a mai dat pe aici, dar nu cred că a renunțat. Dacă s-o fi dus la un avocat, să pornească un proces pentru punere în posesie, dacă o fi dat peste un samsar imobiliar, probabil că a vândut dreptul litigios, o fi luat despăgubiri de la ANRP, nu știu, chiar nu știu.”

                Era interesant domnul acesta – Radocea – cu aerul lui de funcționar cumsecade, cu poveștile lui în care e, așa, un fel de joc al portițelor pe care le deschide și le închide cu dexteritate, nu suficient de repede, lăsându-l pe Valahu să întrevadă și altceva dincolo de relatarea în sine, atent, extrem de atent să nu aducă atingere memoriei celui care, prin jocul sorții, din fost coleg la echipa de judo a liceului a ajuns în postura neconvenabilă de a-l mazili din prefectură. Nu avea resentimente pentru asta, dar cine știe, sufletul omului e atât de complex și de ciudat, încât nu poți ști niciodată dacă sentimentul afișat e realitatea neîndoielnică sau versoul unei aparențe în umbra căruia se afla ceva cu totul diferit.

 

Ideea că Radocea e ofițer acoperit îi crea lui Valahu o stare de nesiguranță, de agitație interioară și simțea că nu mai e stăpân pe conducerea interogatoriului. În zâmbetul lui Radocea nu vedea altceva decât o mare îngăduință acordată, nu unui novice, ci unuia care încă nu știe pe ce drum s-o apuce în cazul morții subprefectului Ant și în ce belea s-a băgat. Încerca să identifice momentele în care a gafat, iar asta îi crea o stare de disconfort psihic din care își spunea că trebuie să iasă imediat.

                ”Puteți să-mi spuneți dacă, în ultima perioadă, în afară de îngrijorarea cu privire la sănătatea sa și temerile sale legate de motivele arestării prefectului, ați mai observat cumva anumite schimbări în comportamentul lui Crin Ant ?” întrebă Valahu.

                ”Nu înțeleg la ce vă referiți?” făcu Radocea cu o naivitate... demnă, gândi Valahu, de un ofițer acoperit.

                ”Mă întrebam dacă dumneavoastră ați sesizat ceva la Crin Ant în afara comportamentului său obișnuit. Plec de la ideea că viața curentă a oricăruia dintre noi se desfășoară, la serviciu, de exemplu, după un anumit tipic, conform unor obișnuințe; suntem veseli, suntem triști, suntem lineari, suntem plictisiți, suntem euforici, avem momente de depresie, avem angoase, ne bucurăm de ceva, suntem nervoși și, dacă stările pe care le trăim ar fi puse pe o diagramă, la fel cum funcționarea inimii poate fi evidențiată într-o electrocardiogramă, tot așa am putea detecta abaterile de la normalitate în comportamentul unui om”, se lansă psihologizant Valahu, cu același sentiment stânjenitor că Radocea îl controlează pe deplin, că îi servește fel de fel de «pastile»... colorate... albastre, galbene, roșii, din care el deja le-a halit pe unele.

                ”Asta cu condiția să fii suficient de apropiat față de el sau, mă rog, să fii psihanalist”, îl șfichiui Radocea.

”Corect. Întrebarea, totuși, am să o pun: ați avut vreodată impresia că Ant se droghează?”

Stupid, își zise Valahu, supărat pe el, nu atât pentru că pusese întrebarea, ci pentru că le aducea astfel la cunoștință oculților, celor din sistem, că are în vedere o astfel de ipoteză în derularea anchetei, ceea ce va avea drept consecință zădărnicirea oricăror acțiuni ale sale de a ajunge la adevăr.

                 ”Nu. Poate că s-o fi drogat, dacă aveți informații în această privință, (Radocea era oarecum ironic, asta cel puțin fu impresia lui Valahu, că era luat peste picior), dar eu nu l-am văzut niciodată într-o asemenea stare. Niciodată nu a fost euforic peste măsură, niciodată trist sau depresiv în afara normalității, niciodată fellingoșit ca să folosesc un termen de argou, niciodată nu l-am simțit că ar vrea să empatizeze în mod special cu mine, niciodată nu l-am văzut invadat de accese subite de sinceritate... deci, răspunsul meu este nu. Printre atribuțiile mele de subprefect este, oarecum tangențial, și cea a sprijinirii implementării la nivel local a politicilor antidrog prin Centrul județean de prevenire, evaluare și consiliere antidrog. Asta ca să nu ziceți că am o memorie ”fenomenală” și în domeniul acesta.”

                Fellingoșit! Da, Valahu realiza că Radocea fusese pregătit pentru interogatoriul acela și că avea, nu numai răspunsuri și eschive la toate întrebările, ci și ambuscade în care să-l atragă pe investigator. Punct. Deci Ant nu se droga. Radocea era foarte categoric în această privință.

                ”Am o curiozitate. Dumneavoastră aveți informații că se droga? Altminteri,

întrebarea nu se justifică”, îl avertiză moale Radocea  Mesajul subliminal pentru Valahu era să nu se atingă de acel subiect. Înțelesese și de aici «impulsul angular» de frondă, de a merge mai departe, cu orice risc, încercând să repare lucrurile din mers: ”În mod direct nu am o asemenea informație, iar întrebarea mea e una oarecum standard în cazuri de suicid. Nu este exclus ca sinuciderea, indiferent de modalitatea de săvârșire, să aibă loc în contextul efectelor negative postconsum sau de întrerupere a consumului - episoade psihotice, atacuri de panică, depresii profunde... ”

               Radocea îl privea oblic, printre pleoapele întredeschise. Era clar că stratagema nu reușise și, pentru o fracțiune de secundă, Valahu avu impulsul acela fulminant de a da totul peste cap, de a-i dezvălui că în ionograma subprefectului exista o mențiune privitoare la nivelul scăzut al natriului în sânge, hiponatremie severă care nu se justifica decât în cazul consumului de metamfetamină ale cărei consecințe sunt confuzia, delirul, agitația paroxistică ceea ce poate induce o stare psihotică propice suicidului. A suicidului cu motivație narcotică de care Radocea voia să-l îndepărteze.

               ”Ați observat cumva o modificare... să zicem în starea materială a subprefectului?”, schimbă subiectul Valahu, părând a nu fi interesat de ipoteza suicidului determinată de consumul de droguri, decât așa, tangențial, cu titlu... de nu ai ce face.

               ”Ce anume aveți în vedere?”, replică Radocea călcându-l pe nervi pe Valahu.

               ”Nimic în mod special. E o întrebare, standard. Dar, oricum, ceva vizibil, desigur. Nu vă întreb de conturi bancare, de bijuterii...”

               Radocea căzu pe gânduri. Ezită să dea un răspuns imediat, iar Valahu își zise că, în răstimpul acela, Radocea căuta prin «instructaj» răspunsul permis, aprobat în prealabil: ”A fost ceva, dar nu cred că e semnificativ. Într-o discuție cu el am aflat că avea intenția să vândă cele două mașini, un Ford Focus și un ARO 243 și să-și cumpere o mașină pentru vânătoare mai deosebită. Chiar m-a întrebat dacă nu mă interesează vreuna din mașini. Într-una din zile m-a invitat în parcare să-i văd noua achiziție, de care era extrem de încântat: o Toyota Land Cursier model 2010, o frumusețe, un verde-kaky metalizat, cu tapițerie de piele, motor de 3 litri, diesel. Eram un pic invidios. Mi-a explicat că prețul e un pic prohibitiv, dar că a cumpărat în leasing, plătind ca avans prețul luat pe cele două mașini ale sale. Cred că Toyota era la vremea aceea cam 55.000 euro.”

                Telefonul a sunat din nou. Radocea s-a scuzat că trebuie să răspundă: ”E prefectul, pe interior... explică el. Vă salut, domnule prefect.” Ținea receptorul un pic depărtat de ureche în așa fel încât Valahu să audă vocea interlocutorului. ”Cine e la tine?” ”Un domn de la poliţie.” ”Asta știu.” Radocea acoperi microfonul cu palma şi îi şopti: ”L-a informat cu siguranţă jandarmul de la acces control. Au ordin să raporteze ori de câte ori cineva din afară e la mine în birou.” Apoi, către prefect: ”Un domn comisar de la poliţia judeţeană.” ”În ce problemă?” Radocea îl privi insistent pe Valahu. Ce să-i răspundă? Parșivă rânza ta de ... acoperit, gândi Valahu. Îi făcu semn cu mâna, ceva de genul așa şi așa. ”Nimic deosebit.” îi spuse Radocea prefectului. ”Adică e un fel de șuetă. Este la tine de mai bine de vreo două ore. Vino cu el la mine, acum.” ”Am înţeles.” Radocea închise telefonul. ”Prefectul vrea să...” ”Am auzit. Mergem. Înainte de asta, aș dori să intru în posesia unei copii a dosarului privind retrocedarea moșiei de la Pârlita.” ”Păi, dacă tot mergem la domnul prefect... El este cel care aprobă eliberarea de copii din arhivă.” ”Aș vrea să fie o chestie fără prea mare tam-tam.” Radocea strânse din buze. ”Destul de complicat. Există o întreagă procedură în această privinţă. E nevoie de o cerere, o adresă, un număr de intrare în registratură...” ”Nu e nevoie să-mi explicaţi. Presupun că aveţi acces la dosar...” făcu iritat Valahu. ”Tocmai, că nu. În arhivă se intră pe bază de parolă, iar dreptul de acces îl are o doamnă Luminița de la biroul relații cu publicul. Dacă eu solicit dosarul, pentru un motiv oarecare, nu-l pot consulta decât în arhivă, în baza aprobării prealabile date de către prefect. De făcut copii nici se pune problema. Cel puţin în ceea ce mă privește. Dar, dacă tot a devenit publică informaţia potrivit căreia dosarul lui Ant a fost redeschis de ce nu faceţi o cerere oficială?” Lui Valahu îi stea pe limbă să-l întrebe ce hram poartă, ce joc operativ face... ”Nu aș vrea să se speculeze, că e o legătură între moartea lui şi povestea Pârlita. Orice speculație îngreunează sau zădărnicește ancheta, iar eu nu vreau surprize de genul acesta.” ”Înţeleg. Putem să apelăm la un truc. Puneți pe cineva să facă o cerere pe legea privind liberul acces la informaţiile de interes public. Un anonim. Un informator. Nu se poate să nu aveţi un om de încredere care să facă chestia asta fără să transpire ceva. Cererea va intra pe circuitul normal şi, în zece zile, omul primeşte copia dosarului, evident, cu înnegrirea datelor ca caracter personal.” Sugestie demnă de luat în considerare, la o simplă vedere, numai că era evident o ambuscadă în care Radocea îl trimitea cu nonșalanță inocentă. ”Bine, am să mă gândesc. În ceea ce privește telefonul lui Ant am să-l rețin drept corp delict. Sper că nu aveți nimic împotrivă.” 

Radocea fu neplăcut surprins de confiscarea telefonului. ”Știți, ăsta e un bun al statului, nu e proprietatea mea... Are un anumit regim juridic...” Teatru, curat, își spuse Valahu! ”Domnule subprefect, nu vă faceți probleme. Și eu sunt... tot un bun al statului și în calitatea aceasta rețin telefonul. Ați lucrat la DNA, știți cum se fac lucrurile. Am să vă dau un document ca să vă descărcați cu el din gestiune. Și încă ceva: aș vrea ca toată discuția noastră să rămână strict confidențială, iar dacă domnul acela, Be...” ”Berechet”, îi aminti Radocea. ”Dacă se întâmplă, dar nu cred, să vă întrebe cumva de telefon, oferiți-i un răspuns adecvat. Ar fi neplăcut să existe scurgeri de informații. Acum, putem merge la prefect.”

                În antecameră, secretara le spuse că trebuie să aştepte; e cineva la domnul prefect. Valahu e întrebat dacă vrea o cafea sau un ceai rece cu fructe de pădure ori un pahar cu apă, rece, plată, carbogazoasă... un..., zice nu, mulţumesc pentru amabilitate și refuză ofertele. Minutele se scurgeau sâcâitoare printre telefoanele care sunau fără răgaz. În sfârşit, un tip, însoţit de prefect, iese din cabinet. ”Poftiți!” îi invită prefectul. Intrară. Luară loc în fotoliile adânci din faţa biroului imens în spatele căruia se aşează şi amfitrionul lor, prefectul. Mic de statură, brunet, cu ochi bazedovieni şi o chelie destul de avansată, uscat, o așchie neterminată îmbrăcată în ”țiplă” de mohair, gri-petrol închis cu dungulițe negre, discrete... Omulețul acesta e prefectul, gândi Valahu, cumva dezorientat, reprezentantul guvernului în teritoriu! Altul mai ca lumea nu au găsit? ”Așadar, domnul comisar... Comisar şi mai cum ? ” ”Valahu.” ”Aha. Deci, cu ce treburi pe la noi?” ”A, nu mare lucru. O chestiune personală” ”Personală?! Hai, domnule comisar Valahu?” ”Valahu, domnule prefect. Ion Horațiu Valahu.” ”O problemă personală, spuneți? Interesant! Mă rog, dacă e ceva confidențial... Á-propos. Era o știre, aseară, pe toate televiziunile, cică s-ar fi redeschis dosarul privind sinuciderea fostului subprefect şi că ancheta a fost încredinţată unui domn comisar Valahu, de la Omucideri. Dumneavoastră sunteți? Corect ?” ”Valahu. Comisar Valahu. ” ”Îmi cer scuze, dar e cumva ... în sfârşit... deci, informația vehiculată în presă e corectă.” ”Din câte știu presa nu a vehiculat numele meu.” ”Înseamnă că nu urmăriți știrile. Deci, e adevărat?” ”În parte.” ”Adică?” ”În sensul că nu e vorba de o redeschidere, ci... Nu are importanță.” ”Cumplită tragedie! se arătă dezolat omul guvernului. Într-un fel înţeleg gestul, dar...” ”Ce anume vreţi să spuneți ?”, făcu Valahu. ”E greu să judeci faptele de genul acesta. Le primești ca atare dar nu se poate să nu te cutremure grozăvia actului în sine.” ”Da”, consimți Valahu. ”Credeam că povestea asta e cumva încheiată. Acum, în rana asta adâncă şi nevindecată, se intră din nou, după atâția ani! Sub ce motivație ?”, se interesă prefectul. ”Nu-mi este permis să discut despre cauzele aflate în lucru”, răspunse Valahu, conștient de faptul că individul fusese pus la curent cu ... evenimentul..., încă de ieri, pe canalele de comunicații ale oculților. ”Știiiu, știu foarte bine. Era o întrebare mai mult retorică, pentru mine... Dumneavoastră nu sunteți de pe la noi...”, continuă în alt registru prefectul.

                Valahu se abținu să spună ceva. ”Cum se fac promovările în poliție?” ”Pe bază de mapă profesională.” răspunse Valahu. Prefectul zâmbi strâmb, uscat.

                ”Asta e de la...” încercă el să se lămurească unde bate Valahu. ”E o sintagmă care a făcut carieră. Asta e viața. Bate filmul.”, zise Valahu. ”Poftim?” făcu prefectul. ”Voiați să ştiţi cum am fost promovat; prin ordin al șefului Poliției Române.” ”Fără concurs?” ”Fără?” ”Cum așa?” ”În interesul serviciului.” ”Interesant!” exclamă prefectul și prinse să bată darabana cu degetele în tăblia biroului. ”Deci, domnul comisar Valahu Ion Horațiu... am reținut bine?” ”Corect.” ”Într-o problemă personală?” ”Da.” ”La domnul subprefect Radocea?” ”Da.” ”Cum e la Omoruri?” ”Fericirea de pe lume!” ”Nu sunteți încântat?” ”Fiecare meserie cu neajunsurile sale. Cineva trebuie s-o facă şi pe asta.” ”Bine, domnule comisar. Mi-a făcut plăcere să ne cunoaștem.” ”Asemenea. Să trăiţi!” Valahu se ridică, strânge mâna prefectului în semn de rămas bun şi se îndreptă spre ieșire. Radocea era în picioare lângă el. ”Dumneavoastră mai rămâneţi, domnule subprefect.” Valahu fu un pic încurcat. Se aştepta ca cel puţin unul din cei doi să-l conducă spre ieșire. Dar, nu, gestul era de concediere. Fă pași, domnule comisar! Nu i-am plăcut omulețului îmbrăcat în costumul acela impecabil din mohair subțire, lucios şi moale, își spuse Valahu. Nici mie nu mi-a plăcut. Antipatie la prima vedere. Scopul întrevederii îi era oarecum clar: pe de o parte pentru a-i atrage atenţia, voalat, că e vorba de sinucidere şi nicidecum altceva, că ăsta e un punct de vedere oficial, însuşit chiar de domnia sa, prefectul, şi să nu se apuce să investigheze cine știe ce bazaconii, pe de altă parte pentru a-i spune, indirect, că de vreme ce nu era de pe la ei – adică nu are sprijin politic şi de nici un alt fel din partea lui – reprezentantul guvernului în teritoriu, nu? funcționarul cu rangul şi puterea cea mai mare în județ -, şi că, întrucât a fost promovat fără concurs, e vulnerabil în privința stabilităţii în funcție. E clar că sunt la mijloc, gândi Valahu, unii, oculții, cei care încearcă să tragă sforile în direcţia unei investigaţii exhaustive asupra morţii subprefectului şi ceilalți (domnul prefect, sigur, face parte din tabăra lor) care vor ca lucrurile să rămână așa cum au decis de la bun început, că a fost un gest extrem ce trebuie luat ca atare, după cum declarase sentențios omuleţul în costum gri-petrol sau... gri șoricel.

                În holul mare la intrarea în prefectură, ziariștii!

”Domnule comisar Valahu, cu ce treburi pe aici?” ”M-a invitat domnul prefect”, o trânti el. Adevăr şi minciună. Constată pentru a mia oară că adevărul de unul singur e șchiop. Nu are valoare dacă nu e asociat cu o minciună. ”Nu a fost inițiativa dumneavoastră?” se interesară ziariștii. ”Adică?” făcu Valahu. ”Dacă tot a fost redeschis dosarul fostului subprefect, poate că...” ”Nu, am fost invitat de domnul prefect.” ”Puteți să ne spuneţi motivul.” ”Să mă cunoască.” Unul din ziariști îi șoptește colegului: ”Bă, ăsta îşi bate joc de noi...” ”Nu, domnilor, replică Valahu, e chiar pe bune, a voit să mă cunoască. Nefiind de pe aici... știți, într-un fel e firesc ca reprezentantul guvernului în judeţ să aibă o relaţie instituțională şi la nivelul şefilor mai mici din poliţie... deci, nefiind de pe aici, a simțit nevoia să-mi vadă moaca şi să schimbe două vorbe cu mine. Scuzaţi... moacă... mi-a scăpat, chestie de argou.” ”Puteţi să ne spuneţi ceva în legătură cu redeschiderea dosarului.” ”Nu. Veţi avea un răspuns de la purtătorul de cuvânt. Așa e regula şi eu nu vreau s-o încalc, mai ales că, nefiind de pe aici, nu vreau să-mi bat cuie în talpă.” ”Pot să vă citez? De fapt, ce vreţi să spuneţi cu acest nu sunt de pe aici?”, se interesă unul din ziariști. ”Exact asta, că sunt venit tocmai de la Hunedoara.” ”Asta ştie toată lumea, nu e o noutate.” ”Perfect, în cazul acesta, totul e cât se poate de limpede.” ”Domnule comisar, totuși, motivul vizitei dumneavoastră la prefectură încă de la prima oră, după bomba serii precedente, pare cumva cusută cu ața albă. O întrevedere cu prefectul care a durat mai bine de două ore, doar pentru a vă cunoaște, e mult prea lungă.” ”Lungimea sau durata e o chestiune de percepţie. Depinde de sistemul de referinţă, de unghiul din care priviți lucrurile.” ”Astăzi sunteți foarte volubil.” ”Așa sunt de felul meu când dorm bine noaptea.”

Interviul acesta ad-hoc, se gândea Valahu în acele clipe, va ajunge probabil pe toate posturile TV, mai ales părţile nu tocmai ortodoxe şi, într-un fel, se bucura că i se oferea prilejul de a transmite şi el un semnal – că nu e cazul să fie călcat pe bătături. Dădu să plece. ”Domnule comisar, aţi fost și la domnul subprefect Radocea?” ”Da.” ”Tot ca să vă cunoască?” ”Tot. Astăzi e ziua... vederii la față. Nu?” ”Sunteţi numai cimilituri astăzi.” ”Nu e o cimilitură: «Arată-Te să Te văd, ca să cunosc şi să aflu bunăvoinţă în ochii Tăi...» Sursa bibliografică: Moise, Ieșirea, 33,13.” ”Părințelul!” O șoaptă, destul de tare pentru a fi auzită, aluzie la trecutul său... ecleziastic. ”La bună vedere, domnilor. Stați prin preajmă că... timpul nu e pierdut.” ”Domnule comisar,...” Se îndrepta spre ieşire cu alaiul ziariştilor după el. ”Aveţi grijă la trepte, domnilor! Sunt lunecoase. Nu au dat cu nimic pe ele.” ”Domnule comisar, ce veți face în continuare ?” ”Mă duc la serviciu.”