TRIUMFUL HAITEI

Capitolul 1

«ORA SEXUALĂ»

                Sediul Inspectoratului județean de poliție, 17 noiembrie 2014, zi de luni, început de săptămână cu cer mohorât, din care cădeau alene, zgribuliți, fulgi de o fragilitate ciudată. Primii fulgi dintr-o naștere prematură a unui anotimp obișnuit să-și întârzie debutul. În Orașuldintremunți, vremea părea să nu fi ascultat știrile meteo potrivit cărora urma o încălzire ușoară și, în cursul nopții, a abătut asupra depresiunii un val de frig polar, luând locuitorii prin surprindere cu o dimineață geroasă de crăpau pietrele.

                La ora 10:00, era programată ședința operativă săptămânală cu polițiștii Serviciului Investigații Criminale. O rutină supranumită «ora sexuală», pe căprării, primul act petrecându-se ceva mai devreme, între 8:00 și 10:00 în Sala Albastră, fosta Sala Roșie de dinainte de 1989, la care participau comanda inspectoratului - locțiitorii inspectorului șef și șefii de servicii, în prezența și sub patronajul șefului inspectoratului, chestorul Abălașei Teofil, zis Aguridă.

                «Ora sexuală» pe căprării era destinată eșalonului inferior - polițiștii operativi – și se desfășura separat, pe servicii, birouri și compartimente de lucru, având ca obiect prezentarea de rapoarte, analiza activității din săptămâna anterioară și stabilirea acțiunilor pentru perioada următoare. La ora zece fără un sfert, potrivit regulamentului de funcționare internă, polițiștii Serviciului Investigații Criminale, structura din care făcea parte și el, comisarul Valahu Ioan Horațiu, în calitate de șef al biroului Omucideri, erau deja prezenți în antecamera cabinetului șefului serviciului, - comisarul șef Aghaton Vulpe. Așteptau, ei, polițiștii – tălpașii, cum li se spunea în argou - cei care făceau munca de teren, de cercetare și documentare a infracțiunilor grave împotriva vieții, proprietății publice și private... să-și facă apariția și să le aducă ”lumina de la inspectorul șef”. Aparent, atmosfera era relaxată, se făceau glume, se schimbau replici ironice, ca între colegi, se comentau întâmplările din ziua week-end-ului (fuseseră cu toții în misiuni la paza secțiilor de votare), făceau haz de necaz de una, de alta - era un fel de ”încălzire psihică”, o încercare de contracarare anticipată a stressului la care se așteptau, potrivit ”obiceiului pământului”, paradoxalei cutume, să fie supuși în următoarea oră de către comisarul șef Aghaton Vulpe, tartorul lor - ”Capo del futi”!!! după cum îl botezaseră – adică șeful formațiunii polițienești investită cu autoritatea prevenirii și combaterii infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, integrității și sănătății persoanei, a proprietății private și publice. Superb sună! Nu?, reflectă Valahu, dus pe gânduri.

La un moment dat, sună telefonul interior. A răspuns secretara. ”Zice șefu' să nu rămână decât cei de la Omoruri”, le comunică ea, în timp ce punea receptorul în furcă. Zis și făcut. Cei de la ”apărarea proprietății publice și private” s-au pus imediat în mișcare. ”Ura și la gară! V-o trage șefu în «particoler». Vaselină și baftă!”

                Valahu își zise că e nasol, gândindu-se că ”schimbarea de paradigmă” de ultim moment nu putea însemna ceva bun. Își cercetă din priviri subalternii încercând să deslușească pe fețele lor un semn de alertă, o îngrijorare... Nimic deosebit; blazare, oboseală și nedumerire.

                Deci, «ora sexuală» doar cu ei, cei de la Omoruri, în frunte cu comisarul Valahu Ioan Horațiu, zis și HIV, apelativ cu trimitere în subliminal pe care i-l atribuiseră subordonații în semn de neprețuită onoare că era șeful lor.

                Valahu era relativ nou în funcție. Pe la jumătatea anului, în iunie, fusese transferat de la Hunedoara, odată cu Aghaton Vulpe, dislocat și el, tot prin transfer, de la Cluj, mutări care, în termeni profesionali, însemnau promovări în interesul serviciului. Operațiunea avusese loc în cadrul finalizării unei așa-zise acțiuni de ”descăpățânare” a șefilor anteriori, acuzați de «management defectuos» în cazul privind ”Crima de la Cub”.

                În ceea ce privea strămutarea sa, Valahu avea dubii serioase în privința motivului invocat – promovarea, proiectul de carieră, momentul propice, tinerețea... hohaiele pe care le înghițise cu figura sfântului ridicat pe cruce. De fapt, își spunea el, fusese o mișcare perversă și lipsită de onestitate din partea șefilor de la Hunedoara, care au profitat de ocazia invită pentru a-i da brânci afară din garnizoană. Ăsta era adevărul, recunoscu Valahu resemnat; acceptare și consolare ca în fața fatalității. Dar, dincolo de convingerea aceea, era ceva care îl sâcâia, îl bâzâia... senzația unei făcături al cărei scop îi scăpa. Trăia senzația pionului pus să joace într-un scenariu scris de alții. Pe cei de la Hunedoara îi înțelegea. Aveau toate motivele să i-o tragă, să-i facă vânt direct în rezervă întrucât devenise indezirabil. Însă promovarea sa ad-hoc într-o garnizoană necunoscută, nu numai că îl luase prin surprindere, dar îi provoca și un soi de tulbure îngrijorare. Ca de fiecare dată, intra într-un fel de ceață și rătăcea, nu numai printre în gânduri, ci prin însăși existența sa, întorcându-se în final în unul și același loc și timp: pasajul de cale ferată de la Crăciunelu de Jos, decembrie 2010.

                Atunci a murit Adelina, soția lui. Un accident rutier produs, din punctul său de vedere, în împrejurări cel puțin stranii, care, din motive obscure, rămăsese în bună parte neelucidat. Nu era vorba de faptul că, în stabilirea cauzei și vinovăției în producerea tragediei, anchetatorii ajunseseră la o anume concluzie, ci de ceea ce Valahu simțea că există dincolo de realitatea tangibilă. Atunci se întâmplase ceva și cu el. O mutație psihică... Un salt în altă lume... Deraia. Se privea, așa, din off, ca și cum ar fi fost o altă persoană, cu chipul și alura lui. Devenise de nerecunoscut, era confruntat adeseori cu episoade de transpoziție, crize comițiale, accese de furie surprinzătoare, era obsedat de fel de fel de lucruri ciudate... și făcea lucruri ciudate... Nu mai era el... în integralitatea lui psihică. Altcineva prelua, din când în când, frâiele. Altcineva, cu chipul și asemănarea lui. Trăia senzația acută că nu mai era singur, că avea o dublură, o sosie care îl seconda și, adeseori, i se substituia într-un mod straniu. Explicația foarte doctă, că suferea de sindromul de stress posttraumatic, i se părea o enormitate. Ce e aia ”sindrom de stres posttraumatic”? Diagnosticul îl puseseră medicii în timp ce se afla în spital pentru recuperare în urma rănilor suferite în cursul accidentului. Nu era foarte convins că diagnosticul e greșit, dar prefera să creadă că ei se înșeală. A început să se documenteze cu privire la sindromul de stress posttraumatic. Era subiectiv și reticent - nu ar fi fost primul om care, de teamă, din inconștiență, refuza să accepte că suferă de o boală cu perspective îngrijorătoare și prefera varianta struțului, dar, în pofida optimismului nejustificat, identifică, totuși, în comportamentul său câteva simptome care ar fi putut ține sindromul posttraumatic – accesele de furie (pe astea, însă, le atribuia acelei entități care se erija în dublura sa) și flashback-urile accidentului. Că era obsedat sau că făcea lucruri ciudate... dar, se amăgea el, întrebându-se retoric, există oare vreun om care să nu aibă obsesiile și ciudățeniile sale și fără să fi trecut prin ce a trăit el la Crăciunelu de Jos? Simptomele severe ale bolii – „anxietatea, frica intensă, starea de neputință, sentimentul unei amenințări puternice iminente” – lipseau cu desăvârșire. Și totuși, moartea Adelinei îl afectase profund. Retrăia adeseori evenimentul la întreaga lui intensitate, dar asta se petrecea într-un mod aparte, fără simptome de intruziune, după care cobora într-o pace absolută însoțită de un optimism suprarealist alimentat de speranța că, la un moment dat, se va produce saltul înapoi către acel ground zero – momentul premergător accidentului – care să decupeze secvența temporală a accidentului, s-o anuleze și să îl decupleze de la întregul șir de evenimente. Așa cum se face la montajul unui film – cut, eliminarea cadrelor nedorite, lipitura... Deci, aștepta întoarcerea Adelinei în timp ce entitatea aceea, intrusul din el îi șoptea: ”Bă, te-ai smintit. Du-te la doctor!” și îi dădea dreptate recunoscând și acceptând că, în lumea obiectivă, așa ceva era imposibil. Trebuia să caute altceva. Și acel ceva a venit pe nesimțite, ca un val submaereic, precum o salvare miraculoasă: imposibilul - refugiul speranței!

                 Era dominat de ideea - nu știa când și mai ales cum se născuse -, un impuls, o scânteie în întuneric, o scintilație nereceptată în mod conștient – că, într-o realitate pluridimensională - depinde de «privitor» își zicea el, căci, nu-i așa, «privitorul» este cel care creează realitatea? iar el era «privitorul», magicianul, avea posibilitatea să aleagă în care din infinitele unități spațio-temporale dorește să trăiască și că nimic nu-l poate opri să plonjeze în universul în care se afla Adelina. Rațiunea îi spunea că acest lucru e imposibil, însă, exista și altceva dincolo de rațiune pe care nu-l asemuia credinței sau speranței... ci nebuniei, fără să fie îngrijorat de starea aceea și că singurul impediment pe care îl avea de trecut era acela de a învăța știința ”comutării” în structura propriei sale informații genetice, ADN-ul, pentru a se transforma în «omnipotentul privitor».

                Nebunia e vecină cu fascinația. Era fascinat de misterul ADN-ului în a cărui parte de 90 %, considerată nefolositoare, credea că se află posibilitatea ”comutării”, a trecerii în altă dimensiune, dacă ar fi știut cuvintele magice ce trebuie rostite profund, cu o vibrație care să intre în rezonanță cu Universul. Rugăciunea!? Spunea Universul, deși termenul potrivit era Dumnezeu. Problema e că el nu credea în divinitate sau, mai exact, își pierduse credința odată cu evadarea din inocență. Adeseori, era încercat de păreri de rău și ar fi vrut să se întoarcă dar, se întreba, balansând pe marginea incertitudinii, mai e oare posibil? Într-o altă lume ?! Una pe care să o aleagă din infinitele lumi. Lumile paralele!? Mai am libertatea de a alege? Spera în asta. Important, însă, pentru început era să trăiască întoarcerea în timp la modul absolut, tangibil, la data și ora când avusese loc accidentul de la Crăciunelu de Jos, acceptând trecerea prin purgatoriul stresului posttraumatic ca pe o etapă de purificare și de clarificare, cu toate că refuza cu îndărătnicie să accepte diagnosticul. Era măcinat de îndoieli și de îngrijorări pentru simplul considerent că, dacă accepta diagnosticul, însemna să admită că era bolnav, bolnav psihic, că locul său este într-un sanatoriu unde să se trateze de o boală despre care știa că nu există leac. Iar el nu avea nici timp și nici disponibilitate pentru asta. Se pregătea mental pentru întâlnirea cu Adelina și socotea că nu o putea face din postura unuia diagnosticat ca suferind de sindromul de stress posttraumatic. Și apoi, cum să facă următorul pas, primul din incomensurabilul și necunoscutul drum către Adelina, dacă ar fi zăcut pe patul unui spital de psihiatrie? Cât ar fi trebuit să dureze acest proces? O lună, un an, câțiva ani?... Trăia într-o cumplită frustrare. Deja se împlineau patru ani de la accident, iar momentul saltului înapoi în timp părea să se îndepărteze din ce în ce mai mult de el. Începuse să devină sceptic. Era încercat de cumplite îndoieli; nu cumva diagnosticul pus de medici fusese corect ? Imposibil, striga el... sau una din ”ipostazele” sale eterice: dublura informațională, fantoma, eul pereche. Refuza cu încăpățânare să accepte ceea ce începuseră să vadă și alții care nu erau psihologi, că, odată cu trecerea timpului, simptomele sindromului de stress posttraumatic nu numai că nu se ameliorau, dimpotrivă, într-un mod insidios, păreau să pună tot mai mult stăpânire pe el și urla în sine: ”Idioților! Care simptome? Care timp? Nu există decât timpul instantaneu înăuntrul căruia se produc toate și peste tot.” Asta se întâmpla în adâncul nopților, stând treaz în întunericul dominat de o necuprinsă și nepământească liniște, încercând să iasă din dilemă: dacă timpul este instantaneu, cum rămâne cu întoarcerea în timp? Avea și replica liniștitoare cum că întoarcerea în timp nu e decât un mod de a călători în interiorul timpului instantaneu. O percepție. Un punct de sprijin în infinit. Atât ! Apoi, realiza că, de fapt, dialoga cu dublura sa: ”Am să te ucid într-o zi! Asta am să fac și... atunci...”, șoptea el, iar ea, ”entitatea” șuiera: ”Atunci nu te vei mai putea întoarce la ground zero – înainte de accidentul de la Crăciunelu de Jos”, iar rațiunea detașată de el, stând de veghe, implacabilă, îl compătimea, ceea ar fi trebuit să-i creeze frisoane. Dar, cuvintele acelea magice, - ground zero - pentru simplul fapt că existau și le gândea îl proiectau într-o necuprinsă și nefirească mare a liniștei absolute, în întunericul deplin al unei nopți fără început și fără sfârșit din care se ridica pe marginea patului imaginar și mergea să bea un pahar cu apă. Apa! Miracolul ADN-ului! Cuvintele rostite cu o anume frecvență care pot deschide poarta celui ”90 % inutilizabil”, călătoria în lumile paralele... Era tentat să recunoască, cel puțin în acele momente, că era bolnav, însă, nu o făcea de teama de a nu pierde acea firavă și imposibilă legătură transcendentală cu Adelina.

                Pe de altă parte, atunci, la o lună sau două după accident și chiar mai târziu, când încă nu fusese acaparat de viciul manipulării minții, Valahu avea pretenția, justificată de altminteri, că starea sa putea fi înțeleasă și se aștepta la oarecare îngăduință din partea colegilor și a șefilor care ar fi trebuit să fie de acord că nu e ușor să treci peste moartea ființei de lângă tine și să nu prinzi un pic de sminteală. Numai că sminteala asta venise la pachet cu o dambla: din când în când, cum se spune în popor, ... scăpa caii la adăpat. Debutul a fost ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Nu se aștepta la așa ceva. Îngrijorarea nu venea din faptul că uneori bea până aproape de intrarea în comă alcoolică, ci din realitatea pe care o ignorase și acum i se dezvăluia în toată grozăvia ei - simptomul era unul specific sindromului de stress posttraumatic - dovada indubitabilă că boala exista și evolua, lent dar sigur, într-o direcție năucitoare. Ce mai urma? Frică, anxietate, flashback-uri din timpul tragediei, experimentarea obsesivă a evenimentului traumatizant, goluri și perturbări ale memoriei autobiografice (cine era el și cine e celălalt care îl însoțește precum o umbră ?) și, desigur,... alcoolism. Alcoolism? Alcoolism! S-a întâmplat o singură dată, de două ori. Nu se va mai repeta, a decis el la un moment dat, conștient însă că abstinența forțată reprezenta o amenințare mult mai periculoasă. O bombă amorsată care putea exploda oricând. De aceea refuza orice băutură care conținea alcool. Apoi, după un timp (când deja se liniștise în privința alcoolismului, a celorlalte simptome ... și se bucura că îi reușise ”schema” prin care se putea sustrage realității...) a urmat episodul următor și, după un alt timp, un alt episod și apoi altul... la intervale de două-trei luni. Nu era alcoolism, ci dipsomanie. Nu era nici bine, dar nici rău... ci foarte rău, și-a spus el, cu o anume detașare sinucigașă, ca și cum ar fi fost vorba de altcineva. Era o constatare care, paradoxal, îl consola - dipsomania se tratează. Nu era foarte sigur de asta, dar, oricum, era altceva decât boala de stress posttraumatic. Gândul că putea fi subiectul unei internări într-un spital de nebuni era bulversant.

                Evident, escapadele lui bahice nu au rămas neremarcate, însă, surprinzător, erau tratate de șefii săi cu o anumită deferență sau reticență pe care nu le înțelegea. Episoadele bahice de dipsomanie, în mod normal, dacă în stadiul de început ar fi putut fi considerate simple acte de slăbiciune a voinței sau de indisciplină, în principal, prin lipsa de la serviciu, ulterior, prin repetare, puteau constitui un motiv întemeiat pentru o cercetare administrativă, însă, la acea vreme nu existau semnale că o decizie în acest sens va fi luată cândva. Realiza, însă, că nu va putea continua așa la nesfârșit, conștient fiind că dezavuatul obicei de a se îmbăta crunt, chiar dacă asta se întâmpla la intervale relativ îndelungate de timp, reprezenta totuși un motiv suficient de puternic pentru a i se face vânt afară din sistem. Și după cum era previzibil, într-o zi a venit și momentul critic și chiar dacă, iarăși, conducerea inspectoratului se plasase în aceeași stare, un fel de silențio stampa, el era deja pregătit sufletește pentru declanșarea acțiunii disciplinare împotriva sa. Era prin vara anului 2012. O invitase pe Ana – prietena lui - la restaurant pentru a sărbători aniversarea zilei ei naștere. Ana împlinea 19 ani. Nu știa dacă o iubea. Și nici nu era sigur că Ana îl iubește. Umplea un gol. Completau un gol amândoi. Erau două ființe cărora le lipsea ceva, o parte din viață, sperând în secret la ceva despre care nu mai credeau că vor ajunge... cel puțin în viața asta sau în această dimensiune spațio-temporală, cum îi plăcea să zică. Aveau să se căsătorească mult mai târziu, în împrejurări limită, însă până atunci au continuat să se îngăduie unul pe altul într-o relație greu de definit. Deci, erau la restaurant și sărbătoreau venirea pe lume a Anei. A sărbători e mult spus. În fapt, Valahu ținuse să marchez evenimentul cu sentimentul că era dator Anei să-i facă o bucurie. Cu ceva timp în urmă, într-o seară, în timp ce vizionau un film la TV – tocmai ce se terminase scena în care se aniversa ziua de naștere a unui copil – Ana i-a mărturisit că nu a trăit niciodată sentimentul fericirii provocat de celebrarea nașterii, pentru că, în viața ei, zilele aveau una și aceeași semnificație, fără ”puseuri ” emoționale. Cenușie. Valahu a fost luat prin surprindere și a fost teribil de jenat că până atunci nu simțise nevoia să afle când a venit pe lume Ana. În clipa aceea a fost incapabil s-o întrebe când s-a întâmplat asta și a trecut peste subiect ridicându-se de pe canapea, camuflându-și neputința (și temerea că poate fi un simptom al bolii de stress posttraumatic) sub pretextul unei sete subite, a mers în bucătărie să bea un pahar cu apă. În timp ce pășea pe gresia rece cuvintele l-au ajuns din urmă și au început să vibreze: APĂ, ADN... ANA ! Trei litere. Simțea că realitatea își pierde consistența și...se ruga... Se temea de o criză comițială din care nu își va mai reveni. Și dacă își revine, va putea fi sigur că e aceeași lume din momentul anterior?  Gândurile i se opreau aici.

                Intersectarea vieților lor avusese loc în împrejurări în care oamenii nu se întreabă când s-au născut; nici atunci și nici după aceea. S-a interesat însă a doua zi, cu sentimentul că săvârșește un sacrilegiu, furișându-se nepermis în intimitatea Anei, verificând-o în baza de date a evidenței persoanelor.

                Deci, erau la restaurant. Chelnerul tocmai adusese comanda. Nimic nu anunța ce urma să vină. Urgia. Uraganul. Au ciocnit un pahar de bere. După primul a urmat doilea, apoi al treilea și, apoi, s-a declanșat avalanșa. A băut în neștire, acolo, la restaurant, până în noapte târziu, amestecând vin cu coniac, cu whisky, cu bere... până când a fost dat afară de chelneri, cu scandal, cu chemarea unui echipaj de la ordine publică, care a încheiat un proces-verbal de contravenție, despre care, zice Ana, că l-ar fi mâncat... Nu știa cum reușise ființa aceea firavă să-l ducă acasă. S-a trezit buimac în toiul nopții, care noapte?, următoarea, a treia?, Nu era conștient de timpul trecut. Tremura tot și nu s-a potolit decât dând peste cap o jumătate de litru de Calvados. Cui pe cui se scoate! Plutea, totul se învârtea în jurul său și, într-un final, a căzut lat... în sufragerie. Povestea asta – criza - a durat șapte zile. Șapte zile, ca la facerea lumii, învelit de Ana în cearșafuri ude, pradă unui coșmar nesfârșit, pus în buclă, în care i se înfățișa Adelina dezarticulată pe terasamentul căii ferate de la Crăciunelu de Jos. A crezut atunci că va muri și chiar se ruga și spera să se întâmple asta, pentru a merge la întâlnirea cu Adelina. În a opta zi, s-a dus la serviciu, nu a oferit nici o explicație pentru absență și, în pofida sumbrelor sale așteptări, nimeni nu a întrebat ceva, deși era evident că se interesaseră de soarta lui și că erau la curent cu scandalul provocat la restaurant. Asta a fost una din fazele cele mai tari ale smintelii sale. Ei, atunci, zicea el, puteau să i-o tragă, să-l elibereze din funcție, dar nu au făcut-o, lăsând impresia că au fost îngăduitori cu el din considerente umanitare. Valahu însă era convins că salvarea a venit din altă parte, de acolo, de undeva, din dimensiunea paralelă unde Adelina, îngerul său păzitor, veghea asupra zbuciumatei sale existenței pământene.

                Șeful direct de atunci al lui Valahu a considerat, însă, că, măcar în ceasul al doisprezecelea, trebuie să pună piciorul în prag și a făcut-o în stilul lui caracteristic, ezitant, încercând să-l ia prin învăluire, sugerându-i – cel puțin asta înțelesese Valahu din slalomul acestuia printre cuvinte - că nu ar strica să facă un control psihiatric. Nu a apucat să spună mai mult pentru că Valahu a detonat, i-a sărit brusc capsa intuind că șeful său încerca să pună situația de fapt pe seama urmărilor sindromului de stress posttraumatic, iar el tocmai asta nu voia să audă. A ieșit din birou furios, turbat, trântind ușa de a căzut tencuiala de pe toc. Era uluit. Refuza să creadă că e el cel care o lua razna. Ăla a fost un moment în care devenise clar că se îndrepta inexorabil spre o ieșire intempestivă de pe orbită. Stările de furie necontrolată au început să apară brusc, din nimicuri și din ce în ce mai des și le trăia devastator, într-o stare de inconștiență năucitoare. Tranziție de fază! Afla de la alții că o făcuse din nou lată rău de tot. Însă, deși ”tranzițiile de fază” erau din ce în ce mai imprevizibile, după incidentul precedent, nimeni nu a mai îndrăznit să-i sugereze să facă ceva pentru sănătatea lui mintală. Era lăsat în plata Domnului, iar senzația lui era că așteptau să comită ceva, o trăsnaie ieșită din comun pentru a se debarasa de el. Devenise un polițist problemă, impulsiv, agresiv, accesele de furie, alternând cu cele de dipsomanie, ajunseseră cumva de notorietate publică, iar lipsa de reacție a șefilor îl irita la culme. Spuneți, domnilor, ceva, - răbufnea în interiorul său - dați-mi una în cap, puneți-mă în discuția comisiei de disciplină, chemați ambulanța de la Săpoca, băgați-mă în cămașă de forță sau trageți-mi un glonț în cap, dar faceți ceva și nu mă lăsați să comit cine știe ce nebunie... Și venea ”polițistul bun”, entitatea care îi bântuia sufletul, încercând să-l calmeze: ”Horațiule, sau Ioane (cum se auto- alinta), stai blând, pen’că, dacă e s-o luăm științific ori filozofic, cum vrei, nu există realitate în afara conștiinței. E o chestiune de percepție. Evenimentele sunt creația conștiinței noastre. Viața fiecăruia din noi dă naștere propriului universului și nu invers. Deci, tu nu ai de unde să știi ce cred șefii despre tine. Poate că în universurile lor tu apari altfel...” Dialogul acesta cu sine era un motiv în plus de îngrijorare și asta îl făcea să se simtă cu spatele la zid. Însemna că el, în mod deliberat (sau inconștient?), crea o realitate care îi era ostilă. De ce ? Nu cumva asta era, de fapt, boala și dacă da, ce ar trebui să facă ? Să se pensioneze pe motive de sănătate? Poate că ei... ”ei”, entitățile acelea care aveau nume, funcții și grade, în universurile lor paralele, nu...? (nebunie curată!), așteptau ca el să preia inițiativa, să facă el primul pas și să ceară eliberarea din funcție pe considerente de ordin medical. Dar, după aceea, unde mă duc, se întreba Valahu? Când ieși din sistem, cu sau fără tinichea de coadă, devii un paria. Dacă mai ești socotit și nebun, nu-ți mai rămâne decât să te internezi la balamuc, perspectivă care îl bloca mental. Era, însă, conștient că lucrurile nu pot merge așa, că ”ei” erau în așteptarea unui eveniment catastrofal - din punct de vedere al afectării imaginii instituției – evident, nu ?...instituția înainte de toate... pentru a fi invocat drept motiv al demiterii. La urma-urmei imaginea și prestigiul instituției erau mai prețioase decât persoana lui, își spunea el ironic, fariseic, iar la problema mărului stricat care risca să contamineze tot panerul trebuia să se găsească o rezolvare. Intuiția îi era depășită. De altminteri, nici nu mai avea timp să se ocupe de asta. Mintea lui începuse să fie parazitată de un soi ciudat de desprindere de realitate. Devenise un fel de zombi, făcea un soi de slalom printre realități paralele, prinsese o nebunie a transcendentului, a început să fie din ce în ce mai obsedat de călătoria în timp într-un alt univers (Unde ești Asimov, se întreba el uneori?), o teleportare pe care o privea ca pe o posibilitate cu potențial real și cu speranța că aceasta ar putea fi calea prin care ar putea fi din nou împreună cu Adelina, sărind peste tragedia petrecută la Crăciunelu de Jos, ca și cum asta nici nu ar fi avut loc. Era în căutarea unui drum prin univers. Era în plin marș printre stele când s-a produs... ”scindarea realității”. S-a întâmplat ceva, undeva și, din polițistul problemă, a devenit brusc propozabil pentru promovarea în funcție în Orașuldintremunți. Tranziție de fază!, a exclamat el. A pus totul pe seama ”erorii” care schimba totul într-o fracțiune de secundă, după care a coborât din înălțimile celeste, a abandonat naibii teoria inseparabilității cuantice pe care încerca să și-o aplice ca terapie SF la problemele sale, deși o clipă a ezitat, spunându-și că, dacă la nivel cuantic, perechea geamănă a unei particule elementare reacționează instantaneu când sora sa este ”stimulată” indiferent de distanța ce le separă, de ce nu s-ar întâmpla asta și la nivel macro, pentru ființele umane ale căror perechi din alte universuri sunt conectate ombilical(?!) din punct de vedere cuantic, prin stringuri de energie și că schimbarea la care urma să fie supus nu era decât rezultatul principiului potrivit căruia într-un univers trăiești, iar în celălalt mori... sau ești promovat în funcție ! O luase razna de tot!?

                Sistemul” se pare că avea încă nevoie de el. Așa nebun cum era, cu toate apucăturile și furiile sale. La urma-urmei, ce i se putea reproșa ? În mod cert avea mintea croită special pentru investigarea crimelor, era o lume în care se mișca cu o anumită lejeritate, deși moartea îl oripila și îl înspăimânta și poate nu atât ea, Măreața Doamnă, ca iluzie a unei realități neînțelese, ci mai ales cadavrele... macabrul... Realiza și el, dar și cei din anturajul său, bizareria, atracția asociată cu repulsia față de acel aspect al sfârșitului, nu al vieții, ci al trupului. Asta putea fi și semnul unei psihopatii, se gândea Valahu. Să fi mizat ei oare?...Gândul eliptic, pe care Valahu nu-l ducea până la capăt. Se simțea în fața unei porți prin care nu îndrăznea să treacă, fără să știe de ce se oprise în dreptul ei. Și întorcea spatele porții despre care nici nu știa dacă e încuiată sau deschisă, spunându-și (cu oarecare naivitate și vanitate satisfăcută) că, la urma-urmei, e posibil să fie vorba de o promovare pe bune, cam ciudată, dar pe bune, gândind că au avut în vedere abilitățile lui de polițist cu potențial de îndreptare, trecând cu buretele peste ”accidentul de parcurs” din viața lui.

                După ce euforia proovării trecu, începu să regrete că a ratat momentul acela unic, când se afla în fața porții și nu a încercat să vadă ce e dincolo de ea. Ideea că ”schema” în care fusese implicat nu era decât un aranjament ocult, s-a instalat pe furiș, chiar înainte de a schimba garnizoana. ”Ce vor de fapt de la mine”, se întreba Valahu? Dacă undeva Sistemul ar fi fost compromis și ar fi existat o scurgere de informații, Valahu ar fi aflat, nu neapărat de existența BOS (Biroul Operațiuni Speciale), ci de raportul întocmit de acesta în timp ce încă se afla în comă, după accidentul de la Crăciunelu de Jos, potrivit căruia ”operațiunea de clonare matricială experimentală” fusese executată cu succes și că el, Horațiu Ioan Valahu devenise ”Subiectul H3”, inclus în programul ”de comutare în orb” ar fi fost extrem de îngrijorat de ”colocatarul” ce se aciuase în mintea sa și nu l-ar mai fi privit și acceptat drept o tulburare de stress posttraumatic. Dar Sistemul era organizat și securizat de așa manieră încât, în caz de ”avarie”, asigura ștergerea completă a urmelor. 

                 Acceptase cumva promovarea cu o strângere de inimă, marcat de un ciudat sentiment al precarității și incertitudinii, simțindu-se prins într-un joc dintr-un scenariu pe care și-l imagina ca un fel vârtej incongruent.

 Și, ca un fel de bonus al soartei, ajunsese să se amăgescă și cu un soi mulțumire platonică: polițiștii de la Omoruri îl primiseră și îl acceptaseră drept șef cu o anume îngăduință pe care o putea numi chiar bunăvoință (evident, sub rezerva că nu era exclus ca, dincolo de aparențe să existe o stare de frustrare camuflată), iar Agathon Vulpe părea un om de treabă și foarte, după cum afirma el pe la începutul relației lor (circa trei-patru luni în urmă) ... «foarte camarad». Nu suna prea bine ”foarte camarad”, dar asta era. Conștient că aspectele acestea: bunăvoință, sufletist, om de treabă, foarte camarad, sunt evaluări subiective perisabile, prefera expectativa, să nu se lase prins de valul emoției.

La numai o lună de la ungerea în funcție, Vulpe a fost convocat intempestiv de adjunctul inspectorului general al Poliției Române la o analiză a situației operative din zona de competență și evaluarea capacității sale manageriale, deși avea termen de încercare șase luni să demonstreze că are boașele tari. Se zice că întrevederea, în cursul căreia Vulpe nici nu a apucat să deschidă gura, a fost extrem de dură. I s-a spus sec: ”Domnule comisar, noi te-am numit acolo în funcție, nu pentru a înregistra evenimente pe bandă rulantă, ca un contabil de cantină, ci pentru a redresa situația operativă. Dar, dumneata, ce faci ? După nici o lună, ai creșteri la toți indicatorii: la omoruri cu 5 %, la violuri cu 3,5 % (nu era prea limpede cum vine chestia asta cu virgula, 3,5 la sută – o fi vorba de o jumate de viol, cine știe – statistica e un lucru dat naibii!), la tâlhării cu 14%... Auzi, paisprezece la sută !!! E inadmisibil, domnule comisar șef! Dacă știi că nu te țin curelele, dacă nu ești capabil de un management eficient pentru a pune situația operativă sub control, atunci, cu părere de rău, ne despărțim. Pleci. Nu din funcție. Pleci de tot. Noi am apreciat că ești un polițist valoros, dar, după cum merg lucrurile, se vede că ne-ai înșelat așteptările. Deci, ce facem?”, întrebare la care Vulpe - și asta tot din zvon făcea parte - pare să fi spus: „Am înțeles, să trăiți ! Mă angajez că voi lua toate măsurile necesare pentru ca situația operativă să se îmbunătățească...” Sfânta limbă de lemn! Toate măsurile necesare! Ei, se pare că acela a fost momentul în care Vulpe a înțeles că povestea cu managementul funcției nu e o aiureală teoretică, un moft sau ceva de genul unei pisici pe care i-o arăți unui șoarece prins în capcană, doar așa, pentru a-i provoca un șoc de adrenalină, ci că e, de fapt, securea pentru ”descăpățânare” și că, dacă vrea să rămână în funcție, trebuie să devină șef în accepțiunea deplină a termenului, adică un dur, negru în cerul gurii, care nu are mamă, nu are tată, care e făcut de o mătușă într-o zi de marți cu 13 ceasuri rele... și, mai ales, să răspundă prompt ”comenzii sociale”. Și s-a făcut al dracului «domnul Vulpe cu ochi de turmalină», ochi verzi în care se vedeau adeseori nu numai scântei de furie, ci și un fel de valuri din care se înălța o pădure de varegi. E ciudată firea umană, mai ales când este vorba de putere. Valahu apucase cât de cât să-l cunoască înainte de a fi mandatați să ”reformeze” serviciul de investigații criminale (chestia asta cu reforma devenise o obsesie și o modă națională - reforma statului de drept, reforma sănătății, reforma învățământului, reforma clasei politice, reforma administrației publice... reforma justiției, da, reforma justiției, promovată pe toate palierele instituționale, atât în plan orizontal, cât și în plan vertical și, pe cale de consecință, nici nu se putea altfel, trebuia să aibă loc reforma, adică «tranziția de fază» și la nivelul serviciului de investigații criminale – ultima verigă dintr-un lanț al slăbiciunilor instituționale în poliția județeană). Se cunoscuseră cu prilejul unor convocări profesionale, a unor seminarii pe teme de drept penal, au fost colegi în cadrul unui curs de trei luni - managementul situațiilor operative privind dinamica și prevenirea infracțiunilor cu violență... Părea un tip extrem de cumsecade, amabil, elegant în limbaj, vesel, sociabil, deschis la minte și, în mod deosebit, cu foarte mult umor. Ce s-a întâmplat cu el în răstimp de numai câteva minute, în cursul acelei întrevederi cu adjunctul Poliției Române, friza absurdul transformării caracterului unui om. Subalternii comentau, se întrebau, erau nedumeriți de schimbarea produsă instantaneu: ”Doamne sfinte, ce i-au dat ăia la București să bea? Cucută? L-au otrăvit cu neomenie? Bă, frate-miu, ce poate să-ți facă mai mult decât să-ți dea un șut în cur? Ai? N-o fi eliminarea din sistem precum alungarea din Rai. Și dacă ești trecut pe tușă, pagubă în ciuperci! Nu a început și nu se termină lumea cu poliția; te duci taică în privat, îți deschizi o firma «Guard Security», că sunt la modă denumiri englezești sau te faci avocat, te angajezi conțopist pe la vreo primărie, ești absolvent de drept, ai o diplomă, găsești pe undeva de lucru, nu se pune problema să stai cu mâna întinsă la poarta cimitirului, dar să accepți umilința asta teribilă de căcănar șef, e chiar de neînțeles, decât dacă, așa cum ziceau subalternii, i-au dat ăia ceva, l-au otrăvit cu neomenie și dragoste de putere.” Asta, cu perspectiva ademenitoare a vieții private era varianta optimistă a ieșirii din Sistem, ignorându-se faptul că Sistemul nu-i abandonează nicicum pe cei care i-au fost slujbași la un moment dat; rămân în baza de date, sunt trecuți în evidența pasivă, monitorizați, urmăriți, ascultați, supravegheați, chiar și la budă și în pat... șantajați, subjugați pe viață. Și s-a întrebat atunci Valahu, scuturat de un fior rece, dacă nu cumva și el era unul din ”subjugați”, unul ”conservat” pentru o treabă anume, la un moment dat...

Așadar, din aspectele care îl apropiaseră de Vulpe s-a ales praful și pulberea mult mai devreme decât se aștepta. Nu putea spune că era dezamăgit, pentru că experiențe de genul acesta mai trăise. Îi părea rău doar pentru că ieșise din carapacea sa și se apropiase afectiv prea mult de el. Sperase să fie prietenul și camaradul său. Un fel de recompensă într-un proces al schimbării în bine la care visa. A pierdut prietenul, a pierdut camaradul și s-a ales cu un comandant pe care nu reușea să-l mai înțeleagă. Trebuia să se întoarcă în vizuina lui, dacă voia să nu devină un sentimental vulnerabil. Așa se face că, în timpul «orei sexuale», în vreme ce Vulpe își făcea de lucru cu ei și îi târnosea cu osârdie, evada din atmosfera aceea în care totul era tensionat la maximum și se lăsa pradă nu atât regretelor că abandonase Facultatea de teologie pentru a deveni polițist, cât temerilor că e posibil ca și în el să zacă un mic dictator stăpânit de ambiția de a face carieră peste cadavre - «pohta ce-am pohtit» - și se întreba atunci, când va ajunge, cândva, în locul lui Vulpe sau, poate, șef peste el, nu cumva va deveni și el unul asemenea lui, iar răspunsul venea surprinzător, categoric, dezamăgitor, năucitor și mai ales, înfiorător, că da, s-ar putea să fie unul mai al dracului. Și mai nebun... Mai bun, oricum, nu avea cum să fie. Era o concluzie logică: Sistemul te formează și te deformează și face din tine instrumentul perfect pentru a pune presiune pe subalterni să execute necondiționat ordinele, pentru că, după cum spunea un șmecher în pauza unui seminar, lector la cursul acela de management al situațiilor operative, subalternii sunt niște «lăbari nenorociți» care trag targa pe uscat și dacă nu te înfigi în ei îți deteriorează urgent nu numai situația operativă, dar și starea și practica disciplinară, devenind delăsători, indisciplinați, impertinenți, cu anturaje necorespunzătoare... iar dacă se întâmplă ca un «lăbar» să ajungă șef trebuie neapărat să treacă printr-un proces de reciclare, de călire... de înrăire, de transformare într-un veritabil ”copoi alfa”. Individul acela chiar credea în teoria asta, iar ei, cursanții, bănuiau că el este autorul teribilului ”panseu”, dar pentru că nu-l putea introduce în curs, conștient că asta ar fi fost culmea cinismului, le-o servea în șueta din pauza dintre două seminarii drept principiu fundamental în știința conducerii. Managementul funcției! Măreț, nu? Așadar,Vulpe, ajuns peste noapte șef dintr-un «lăbar» cumsecade, se afla la vremea aceea într-un amplu și ireversibil proces de metamorfozare într-o creatură după chipul și asemănarea sistemului a cărui parte era.

«Ora sexuala» nu era invenția sa, dar se străduia să o perfecționeze, s-o facă din ce în ce mai diabolică și mai greu de suportat. În față cu buletinul de evenimente, se dezlănțuia pe subalterni, cei de la prevenirea și combaterea infracțiunilor săvârșite cu violență, pregătindu-i psihic să ia cu asalt săptămâna care tocmai debuta ca niște turbați, de parcă asta, săptămâna, nu ar fi fost doar o unitate de măsură a timpului, ci un fel de Iwo Jima pe vârful căreia trebuia să înfigă steagul unei victorii absolute și absurde cu prețul dezumanizării lor. Un astfel de «exercițiu» nu avea cum să fie unul agreabil; atmosfera era mai totdeauna extrem de tensionată, atât pe fondul evoluției negative a situației operative privind infracțiunile, în special omorurile, dar mai ales din perspectiva estimărilor pesimiste pe care Vulpe le elabora cu o înverșunare draconică. E adevărat că nici el nu se afla într-o postură confortabilă fiindcă, potrivit fișei postului, era direct răspunzător de tot ce se întâmpla pe linie de violență în județ - o lume care parcă înnebunise, nefiind lăsată zi de la Dumnezeu ca, pe undeva, pe o stradă, într-un cartier, la o discotecă, la o nuntă, undeva aiurea, oamenii să nu se omoare între ei. O tensiune care, însă, era amplificată și de starea de spirit a «structurii» ierarhice de deasupra lui, un fel de paranoia instituțională a Sistemului care dădea pe dinafară, precum un vulcan în erupție.

Evident, nu se putea ca Vulpe să nu fie contaminat de această isterie. Dacă o lua în freză încă de la prima oră în cadrul ședinței operative cu inspectorul șef, ieșea de acolo ca turbat, teleghidat spre biroul său unde subalternii îl așteptau încercând să anticipeze cam cum va evolua «ora sexuală», făcând pronosticuri: dacă nu întârzie, e bine, însemna că a scăpat ieftin și o va lăsa mai moale; dacă apare mai târziu însemna că e nasol și asta se va vedea pe chipul său, întunecat, cu buza de iepure tremurând, în privirea aceea de un verde-mătrăgună tălăzuind pădurea de varegi, atât de concentrată de parcă, nu numai irisul, ci tot globul ochilor și-ar fi pierdut substanța obișnuită transformându-se într-un hău în care nu e bine să te uiți.

În ziua aceea, 17 noiembrie 2014, Vulpe întârzia. Obosiți după o noapte nedormită – duminica avusese loc turul doi al alegerilor prezidențiale, iar ei fuseseră în misiune pentru asigurarea ordinii publice la secțiile de votare – se aflau cu toții într-o așteptare încordată. Secretara se îndură de ei și le servi o cafea neagră, tare, mirosind a mucegai de parcă ar fi fost sustrasă din lotul de contrabandă confiscat în urmă cu zece ani. „Ce-ai pus în ea, Mărioară-Surioară? Vrei să ne dăm duhul înainte de...?” Ușa se izbi de perete și apăru Vulpe – deja întârziase cincisprezece minute, ceea ce nu era de bun augur - , făcându-le semn să-l urmeze în cabinetul său. O luase înainte ca scăpat din praștie, dând ocol biroului și trântindu-se în scaun amorsat ca pentru detonare. Însă, în pofida presimțirilor negre, i-a surprins cu un salut binevoitor: „Bună băieți! Luați loc.”, după care, frecându-și palmele de parcă tocmai ar fi încheiat cine știe ce afacere profitabilă, a continuat: ”Ia să vedem noi cum stăm astăzi...” Schimb de priviri între subordonați: ”Bă, ce l-o fo lovit ? Sau, cine știe, o fi fost promovat...” ”Dar...luați loc!”, îi îndemnă el, văzând că se codeau, iar ei, cei unsprezece copoi, unii mai tineri, alții în curs de năpârlire, unii năpârliți de tot înainte de vreme, se așezară pe unde putură; nouă s-au înghesuit pe cele șapte locuri disponibile, pentru restul secretara a mai adus două scaune și, sorbind din cafeaua tare de puteau face tahicardie, s-au cufundat într-o tăcere apăsătoare în timp ce Vulpe îi abandonă în uitare, concentrat asupra notițelor din agendă, într-un fel rătăcind printre cuvintele și literele și cifrele notate nervos, de parcă ar fi încercat să descifreze... Sfânta Scriptură.

Secundele se încălecau unele peste altele. Încăperea se umpluse de tensiunea așteptării. O tensiune asemenea celeia de dinaintea apăsării trăgaciului – nu știi când va pleca lovitura, iar atunci când auzi... buuum!... e deja prea târziu. Și tresări. Valahu era sigur că nu s-a înșelat în privința aparentei bune dispoziții a lui Vulpe, iar confirmarea a venit în secunda următoare. A fost ca la eliberarea percutorului. Vulpe ridică brusc privirea din agendă - era deja în altă stare, transfigurat, pe chipul său furios, stresat, angoasat, sictirit mărșăluiau valuri de negură. Era limpede că preambulul de adineaori, „Bună băieți”, a fost doar o încercare de a-și masca supărarea sau «înrăirea» la care fusese supus de către inspectorul șef. Mai mult ca sigur fusese amenințat cu destituirea, cu schimbarea din funcție, cu trecerea la Pază și Ordine, pentru cine știe ce nasoale petrecute în ultimele 24 de ore – iar el se pregătea să se repeadă printre subalterni, să-i ia ”la bătut fasole”, pe ăștia, «lăbarii», decis să-i belească, să-i jumulească, să le zboare fulgii, să-i desființeze; prea multe omoruri, prea multe agresiuni, prea multe violuri, prea multe tâlhării, nici o faptă bună, creștinească, pe undeva, măcar, așa, de sămânță, nici o acțiune de prevenire serioasă, încercând astfel să le inducă sentimentul unei culpe comune majore pentru tot ce se întâmpla în evoluția situației operative. Nu era ceva nou. Vulpe era același care devenise după tratamentul cu cucută și neomenie. Aceeași placă, pe același patefon, cu acul care scârția strident, dar care nu se poticnea nicidecum: „Nu stăpâniți situația operativă, asta e clar, sunteți urechiști, nu aveți informații din mediile infracționale, rețeaua voastră e zero absolut (câteodată, zeroul ăsta era tăiat în patru, în cinci, în zece, în paișpe, depinde de evenimentele produse în ultimele 24 de ore și de felul în care dormise), acționați precum pompierii, prevenirea e o chestie, așa, de natură academică, bună doar pentru manualele de poliție, de pus pe frontispiciu - prevenirea și combaterea faptelor...hohaiele! Sunteți totalmente străini de situațiile conflictuale cu potențial criminogen, plutiți, stimați domni, alergați de la un omor la altul, de la un viol la altul ca niște năuci și va plângeți că serviciul e greu. Păi ăsta e serviciu, stimați colegi? La patru, rupeți ușa la ieșire, dacă nu a fost anunțată între timp vreo mortăciune pe undeva...”

Se întâmplase ceva în cursul nopții precedente? Se furaseră urnele de la vreo secție de votare și urma să fie vreunul din ei făcut răspunzător? Se bătuseră alegătorii pe undeva și era vreun mort? S-ar fi aflat până la ora aceea. Asta, însă, era intrarea pe care Vulpe și-o făcea întotdeauna, un fel de preambul la analiza concretă a situației operative. Fuck you, Vulpe ! ”Te-n cur pe măta, zbangiule, pe românește, ca sa-l parafrazez pe Marin Preda”, înjură în gând Valahu. Înjurătura îl liniștea, era o descărcare de tensiune, după care se detașă; plutea pe o mare de un calm înșelător, ascultând cu o jumate de ureche repertoriul lui Vulpe, cu gândurile plecate departe, departe..., la ”viața ca o pradă”..., incredibil de frumoasă și imposibil de suportat, ca orice frumusețe care te copleșește cu măreția ei și devii mic și nimic. Devenise nesimțitor.

 Știa însă că, undeva, în pofida calmului și a nesimțirii, se adună în el energia negativă emanată de Vulpe, căreia va trebui să-i găsească un debușeu. Își spunea: ”All right, all right ! Take it easy, Horațiule, asta e situația!”, în timp ce în fața privirilor îi apărea aievea Huston, personajul din „Casa cu coloane” a lui William Faulkner, cu pistolul în mână, rezemându-l pe marginea gardului... Nu de puține ori și-a imaginat scena aceasta, dramatică, în care, în spatele cătării pistolului se afla el, iar de partea opusă, la capătul liniei de miră, Vulpe. Rămânea doar să apese pe trăgaci. O nebunie!

Cel mai tarea durea că îl înșelase, pentru că nu mai era cel pe care îl cunoscuse și își dorea să întoarcă timpul, să fie pentru el ceea ce a fost cândva, așa cum era, de pildă, la cursul acela de management al situațiilor operative. Ar fi putut spune că asta era un fel de ură cu afecțiune. Îl ura din afecțiune și, culmea, voia să-l păstreze așa, nădăjduind că nimic nu îi va putea despărți, sperând că nu se va întâmpla ceva, un eveniment pe care Vulpe să-l gestioneze defectuos și, atunci, să vină ”comandoul de descăpățânare” de la București pentru a-l destitui din funcție. Ciudat. Perspectiva aceasta, a despărțirii cvasirealiste îi apărea mult mai monstruoasă decât cea pe care și-o imagina, cu degetul pe trăgaci... și buuum !?

Natural, gândurile acestea aiuritoare îi veneau și pentru că se afla în poziția «la primire», după el nemaiexistând o altă treaptă ierarhică inferioară asupra căreia să-și descarce umorile. Nu le putea face asta subalternilor, așa că tot căcatul era al său. ”Am acceptat să fiu șef, zice el, foarte bine, dar dacă vreau să rămân om, atunci e obligatoriu să-l halesc pe nerăsuflate, ca pe ouă umplute cu sos de maioneză garnisite cu icre de somon.” Rămânea însă nerezolvat răul pe care Vulpe îl împrăștia asupra lor.

                Valahu nu și-ar fi închipuit vreodată că toate gândurile acestea puteau fi clone, deși uneori se întreba de unde îi veneau. Wireless! exclamă el după care își auzi vocea interioară rostind: m-am smintit, asta e !

                Așadar, «ora sexuală» în biroul șefului de serviciu, în plină desfășurare (unii îi mai spuneau «orgia sexuală» sau «urgia sexuală»), consolați că acesta nu este răul cel mai mare ce li se poate întâmpla; acceptaseră tacit să-și ia porția de rahat cu apă rece, pregătiți fiecare să raporteze cum a executat sarcinile de serviciu în săptămâna precedentă și să obțină aprobarea planului de muncă întocmit pentru perioada următoare, ”trecut pe curat ” în agenda de serviciu, un catastif al absurdului în care consemnau pe zile, ore și minute un ipotetic program de activitate pe care, însă, evenimentele, în continua lor succesiune, îl surclasau permanent. Un canon la care erau supuși în virtutea unei inerții lipsite de logică și, deși toată lumea era de acord că planul e o formalitate birocratică fără valoare practică, «Sistemul», aflat în plină reformă, nu-și putea permite să renunțe la...planificarea muncii (proiectul !)

    Timpul se scurgea vertiginos. Se aflau de mai bine de jumătate de oră în cabinetul neconfortabil, iar monologul lui Vulpe se revărsa peste ei, ființe reci, nesimțitoare, lipsite de vocația datoriei, ca o apă în care pluteau cadavre, oameni traumatizați, brutalizați, loviți, violați și... luntrea la cârma căreia se află nu Charon, ci Vulpe în persoană, pregătindu-i să treacă Stixul.

    În sfârșit, la un moment dat, s-a oprit, cumva nedumerit că partea introductivă s-a terminat, a întors fila din agendă și s-a cufundat din nou în lectura notițelor după care, de parcă timpul ar fi fost rupt în două, jumătatea anterioară pierzându-se în neant, o luă de la capăt cu aceeași formulă : ”Ei, ia să vedem noi cum stăm?”, și își ridică privirea din agendă, verde-albastru oxid de cupru în care plutea o stranie satisfacție și o întrebare mută: ”Vă place cum v-am tras-o până acum?”

    Valahu avu sentimentul declicului, al saltului peste timp. Poate că nimic din ceea ce fusese mai înainte nu a existat și că abia în momentul acela intra în prima secvență a «orei sexuale»: prezentarea buletinului de evenimente pe linia lor de muncă din ziua precedentă, adică de duminică. Orori obișnuite: un viol cu autori necunoscuți – culmea, la o secție de votare asupra unei fetișcane ce se prezentase la urne pentru prima dată în viața ei, (motiv pentru care era de presupus că Vulpe o luase în freză în timpul ședinței anterioare din Sala Albastră, dacă infracțiunea avusese loc în vreuna din zonele de responsabilitate ale serviciului), o moarte suspectă într-un sat de la marginea județului, la care urma să plece o echipă pentru cercetarea evenimentului, o altercație într-o familie, în cursul căreia un copilaș de doi ani a suferit leziuni grave ce au necesitat internarea de urgență, un atac armat la benzinăria din Pădurii, de unde a fost sustrasă suma de 2000 lei și alte câteva ”mărunțișuri” de felul acesta...

Acest act al ”orei sexuale”, însă, părea să fie scris în alt registru.

  De regulă, începea întotdeauna cu cel mai mic în grad pe care îl făcea praf, asta ca să înțeleagă și ceilalți cam ce îi așteaptă. În ziua aceea, primul luat la ture a fost sub-inspectorul Trenchea. L-a ascultat cu o răbdare surprinzătoare, în pofida faptului că Trenchea îi tot trăgea ce și cum a fost la secțiile de votare de care a răspuns în calitate de șef de dispozitiv. De fapt, nici nu era sigur că Vulpe asculta cu adevărat. Era preocupat de ceva. Își tot consulta agenda, trecând în revistă notițele luate la întrevederea cu inspectorul șef. La un moment dat își ridică privirea și îl întrerupse pe Trenchea: ”Bine, domnule subinspector, e în regulă cu votarea, nu au fost evenimente, dar cu AN-ul de la Siliștea cum stăm? Nu ai suflat nici un cuvințel. L-ai pus la dospit? Ce informații noi ai? Ziceam săptămâna trecută să introduci un informator în cauză, ori să recrutezi unul, peste asta ai trecut ca pisica printre băltoace, scuturând lăbuțele. Hai, spune, cum e cu informatorul! O lăsași moartă, da? Nu e bine, domnule subinspector, nu e bine deloc. Purceaua e deja moartă în cucuruz. Uite, suntem la sfârșit de an și urmează calificativele. Ce calificativ crezi că meriți?”, la care subinspectorul, despre care Vulpe spunea că nici nu i s-a uscat cerneala pe ordinul de avansare în grad, îndrăzni, cu oarecare impertinență, să rostească: ”BINE”. ”Cu felicitări!”, se auzi o voce din off. Vulpe zâmbi strâmb. „Ce felicitări?! Ce bine?! Domnule subinspector, Trenchea, aici, la Omoruri, nu e loc de făcut purici, înțelegi?” ”Ca un purice pe curul unei împărătese!”, a fost tentat Valahu să-l completeze și, ca și cum Vulpe ar fi auzit remarca, își îndreptă privirea spre el: ”Poftim?” făcu el. Valahu se făcu că nu înțelege... Vulpe repetă: ”Poftim?” Părea ciudată insistența lui. Valahu era convins că nu rostise cu voce tare propoziția aceea, doar dacă... Testau subiectul. ”Ca un purice pe curul unei împărătese!”, rosti Valahu dintr-un impuls sadic. Polițiștii zâmbiră. ”Nu e nimic amuzant în chestia asta,” replică Vulpe, după care continuă: ”Priviți la măria sa, puricele de pe curul împărătesei: impasibil, imperturbabil, nonșalant, cu un zâmbet subțire în colțul buzelor, cam așa arată domnul subinspector Trenchea.” Trenchea afișa un aer special, ironic, sfidător, iar Valahu constata că... era tânăr, revoltător de tânăr, cu perciuni și bărbie cioc... tuns rebel... și purtând un cercel tip clips în urechea stângă. ”Spune un termen în care rezolvi problema cu AN-ul, insista Vulpe, așa, ca să nu invoci faptul că te presez eu, că îți dau ordin, spune un termen la care crezi că urnești căruța din mocirlă?” Trenchea tăcea și ... mustăcea enervant. Era încă un mânz sălbatic, un mustang din noua generație de polițiști, pe care Vulpe încerca să pună zăbala. ”Cu domnul Trenchea trebuie să te porți delicat, continuă Vulpe. Nu cumva să-l atingi cu ceva. Mimoza senzitiva. Are personalitate. Dar să vă mai spun una și cu asta închei cu domnia sa: intră la mine în birou, nu bate la ușă, nu salută, iar când eu zic – Bună dimineața, domnule subinspector, el răspunde nonșalant: «Salut !». Salut, de parcă am fi prieteni la cataramă și tocmai ce ne-am întâlnit la o berică. Ăsta e domnul lăbar de tip nou ! Priviți la el și luați aminte ! Un purice pe curul unei împărătese !”Valahu își făcea socoteala că, dacă Vulpe o ține tot așa, cu fiecare din ei în parte, îi apucă ora doisprezece în biroul lui. Inspectorul Arnăutu se pregătea să intre la rând, foindu-se pe scaunul ce scârția sub el. Vulpe, însă, îl driblă din priviri - rămâne pe data viitoare și actul doi al «orei sexuale» se încheie brusc aici.  

Surprinzător !

Urma, potrivit cutumei, partea a treia a ”orei sexuale”, intitulată ”Diverse”, la care Vulpe trecu fără pauză.”Am aici dosarul privitor la moartea subprefectului Crin Ant, arătă Vulpe, bătând cu palma dosarul cu coperți bleu care apăru brusc pe tăblia biroului, ca printr-o scamatorie. Cei mai vechi știu despre ce e vorba. E cu rezoluția procurorului pentru o soluție de clasare pe motiv de sinucidere. Nu știu pe unde a tot fost purtat dosarul ăsta, dar, în fine, inspectorul șef l-a pasat la noi să-l rezolvăm.” Cam neconvingător!

În clipa aceea, Valahu a exclamat în gând ”Deci asta era !”, cu sentimentul straniu că se afla în fața unui moment pe care îl percepea deocamdată incongruent, afundat în negură, ca pe o antecameră a ”scindării realității” și prin fața ochilor i-au trecut iar, fulgerător, imaginile accidentului de la Crăciunelu de Jos. Câteva secunde a rămas golit de gânduri. Apoi, a revenit. Scena - aceeași, cu Vulpe, același Vulpe din secunda anterioară și totuși altul, cu palma mâinii drepte, ca într-un jurământ pe biblie, sprijinită pe coperta bleu a dosarului.

Se întâmpla ceva, iar Valahu nu reușea să-și dea seama ce. Cazul privind sinuciderea subprefectului îi era vag cunoscut din informațiile vehiculate în mass-media, de pe vremea când încă lucra la Hunedoara; o istorie încurcată, tenebroasă, controversată, de moarte suspectă, petrecută cu vreo trei-patru ani în urmă. Era surprins de faptul că, după atâta timp, încă nu a fost închis și că Vulpe căuta acum un «fraier» care să întocmească referatul cu propunerea de clasare. Dacă s-a ajuns aici, însemna că în mod sigur dosarul are o hibă, își spuse Valahu. Cu o privire circulară, Vulpe îi trecu pe toți în revistă. Era un pic jenat, nemulțumit de postura neconvenabilă de milog, așteptând o ofertă din partea subalternilor, dar, mai ales, cumva îngrijorat și descurajat de tăcerea unanimă a polițiștilor. ”Haideți domnilor, nu se oferă nimeni ? E treabă simplă.” În tonul său nu mai era nimic din vehemența și ironiile anterioare, dimpotrivă, se simțea încercarea de captațio-binevolensis, însoțită de un fel de smântâneală nemaîntâlnită la el. Schimbarea de atitudine îi confirma lui Valahu ipoteza că, în cursul întâlnirii cu inspectorul șef, Vulpe fusese admonestat pentru nesoluționarea acelei cauze (pentru că era neverosimil ca dosarul să fi sosit fix în acea dimineață) și că acum a primit un ordin de genul ”ori – ori”. Ori îl clasezi, ori... ceea ce însemna că dosarul fusese în lucru chiar la domnul Vulpe în persoană, primit cu dedicație, așa cum se întâmplă cu dosarele delicate în care trebuie să existe un control asupra modului în care evoluează investigaţia și mai ales, certitudinea că anchetatorul se îndreaptă spre soluția preconizată. Asta era o explicație pentru faptul că Vulpe nu repartizase de la început dosarul biroului Omoruri. Nu era greu de imaginat că, într-un anume context, probabil după numirea în funcție, a primit ordin să rezolve și ”moștenirea” fostei conduceri și, într-un exces de euforie generată de proaspăta avansare, a promis pe NV să închidă cauza de îndată. Dacă nu s-a întâmplat asta, însemna fie că a tratat «indicăția» cu superficialitate, fie că, pe parcurs, s-a împiedicat de ceva. Varianta a doua părea mai plauzibilă. Vulpe nu era un tip delăsător, mai ales când primea un ordin de la superiori. Dacă totul ar fi fost limpede, dacă ar fi existat dovezi suficiente pentru o soluție de clasare, probabil că ar fi întocmit demult referatul cu propunerea respectivă.

Ipoteza însă apărea ca neplauzibilă. Ce l-ar fi determinat pe Aguridă, ca tocmai în acea dimineață (sub imperiul rezultatului alegerilor sau nu) să dispună soluționarea de urgență a cazului și nu de Vulpe, ci de unul dintre ”lăbarii” de la Omoruri? Sau poate că ordinul venea de undeva de deasupra lui Aguridă! Și ceea ce era, nu atât interesant, cât suspect, era felul în care Vulpe, cu un fel de tremolo în glas, relua apelul insistând și sperând să găsească un fraier care să preia benevol dosarul. ”Care din voi e mai liber?” Ăla eu, ăla eu... nu se înghesuia nimeni. În așteptarea unei solicitări, Vulpe pusese dosarul la vedere, un dosar cu coperți cartonate, bleu, pe care era scris cu majuscule, DOSAR PENAL nr. 566/P/2010, iar mai jos CAZUL TRUBADURUL, cu litere mari de tipar, caligrafiate pedant cu marcher roșu.

Trubadurul! Interesant. Un nume de cod a cărui semnificație apărea cumva hazardată. Trubadurul! Era ceva ce sugera o acțiune de genul ”scară și paradă” din filmele anilor 50-60 cu cavaleri medievali.

În clipa aceea un flashback îi explodă lui Valahu în fața ochilor. „Trubadurul” era el, cel care, la vârsta adolescenței, cânta canțonete acompaniat de Agripina. Agripina Minor – cum o alinta - cu cosițele de culoarea aramei împletite pe frunte, cu ochii negri...! Doamne, cum s-au stins luminile lumii!, se auzi Valahu exclamând în subconștient. Erau în ultimul an de liceu... și se iubeau. Se spune că iubirile pure nu durează, dar nici nu dispar. Sunt asemenea unor supernove. Strălucesc puternic într-un întuneric deplin, la marginea universului, până ce se transformă într-o gaură neagră și... rămân undeva tăinuite în locașul acela al inocenței absolute la care nu mai putem spera după ce devenim maturi. Agripina! Ce chestie, să-și amintească de ea tocmai acum! Fu cuprins de o nostalgie neverosimilă la o asemenea intensitate. Flashback-ul s-a închis brusc, iar el s-a întors în ambianța unui prezent pe care aproape nu-l mai recunoștea, surprins că se află acolo, deconcertat ... privind la dosarul pe a cărui copertă era scris cu litere roșii TRUBADURUL. De unde codul ăsta? Să fi fost supranumit Crin Ant, ”Trubadurul”?

Amintirea primei iubiri fu de natură să proiecteze o punte afectivă între el și subprefectul care își luase viața într-un mod atât de dramatic și de stupid. E ciudat să te simți legat de un om, pe care nu l-ai întâlnit în viața ta, doar printr-un singur cuvânt ”Trubadurul”.

Încercă să-și depășească emoția și să înțeleagă rațiunile pentru care un dosar de sinucidere a primit un nume de cod.

De regulă, doar dosarele de urmărire penală complexe sau cele de o anume notorietate, în afară de numărul de înregistrare, trec printr-un ”botez” și primesc un nume de cod sau de presă, precum dosarul ”Loteria Română”, dosarul ”Telepatia”, dosarul ”Retrocedări ilegale”, dosarul ”Bica”, dosarul ”Transferurilor”, dosarul ”Microsoft”, dosarul ”EADS”, dosarul ”Presa”... În cazul acesta, chiar dacă subprefectul era supranumit Trubadurul, nu exista nici un motiv ca dosarul sinuciderii sale să primească această denumire - ”Trubadurul”! Ce motive ar fi putut să aibă procurorul de caz să personalizeze astfel dosarul? Poate o pioasă mențiune ”in memoriam” în considerarea faptului că e posibil ca subprefectul să fi fost supranumit Trubadurul ? Asta însemna că între procurorul de caz și subprefect a existat o oarecare legătură de natură afectivă, poate că erau prieteni, sau cunoștințe mai apropiate... și a simțit nevoia să confere dosarului o notă inedită, să-l scoată din teribilul anonimat al numărului. Dar mențiunea aceea putea fi și rezultatul unui act prin care a vrut să atragă atenția asupra dosarului dintr-o anume perspectivă, gândindu-se că, peste timp, cineva, cândva, își va pune întrebarea, de ce Trubadurul ? Ce mesaj e încriptat în această denumire? Să fi fost inițial un dosar de urmărire informativă codificat sub denumirea asta întrucât investigațiile îl aveau ca suspect principal pe subprefect – zis și Trubadurul - și din care a fost disjuns dosarul 566/P/2010, ca urmare a sinuciderii acestuia? Asupra acestui fapt a vrut procurorul de caz să atragă atenția? Erau întrebări care veneau în avalanșă.

Pe acest fundal al întrebărilor fără răspuns se revărsau insistențele lui Vulpe: ”E o simplă formalitate. Un referat cu propunerea de clasare. În acest sens, rezoluția procurorului e clară, iar inspectorul șef spune că e de competența noastră, de la Omucideri, să rezolvăm problema.”

”De când e dosarul acesta la noi?”, îl interpelă Valahu.Vulpe îl privi lung, încruntându-se, manifestându-și vădit nemulțumirea:”Ce importanță are asta?” ”Are. E o cauză foarte veche și este inexplicabil de ce nu s-a dat o soluție până acum.” ”Uite că nu s-a dat. Care e problema ta ?” Vulpe era iritat.”Nici una. Mă întrebam și eu, așa ca fraierul, mai ales că dosarul urmează să-l soluționăm noi.” ”Horațiule, știi ce ? e o vorbă, câinele moare de drum lung și... ”fraierul”, ca să te citez, de grija altuia. Dă-o-n mă-sa de treabă. E ordonanța procurorului în acest sens... Nu avem ce comenta.”

”Există vreun termen de soluționare pentru povestea asta?”, întrebă Valahu.

”Nu, dar oricum, ținând seama de faptul că evenimentul a avut loc în 2010, în mod cert nu ne putem întinde până la calendele grecești.” ”Pare o chestie cam intempestivă”. ”Adică?”, se încruntă Vulpe.

”Păi, de vreme ce patru ani a fost în standby, fără nici-o explicație, acum ce nevoie presantă ar fi să fie închis pe repede înainte?”

”Nu am spus că ar fi o treabă presantă, dar, oricum,... nu ne putem duce cu el în eternitate.

”Se schimbă regimul și, cumva, trebuie dat un semnal în privința asta?”

”Ce vrei să spui?”

”Păi, dacă se confirmă exitpolurile, înseamnă că avem un nou președinte al Spațiului carpato-danubiano-pontic și...”

”Uite ce, Valahule, noi nu facem politică și chiar nu mă interesează cine iese președinte. Și te invit să faci la fel. Nu-mi veni mie cu chestii din astea.”

”Dar o coincidență pot constata.”

”Ce coincidență?”

”Că, după patru ani de stat la naftalină, dosarul acesta este scos la aer curat în prima zi de după turul...”

”Bă, tu nu înțelegi să te oprești? Ce are sula cu prefectura?”

Vulpe își pierduse deja aerul de pisică prinsă la oala cu smântână. Licăririle acelea verzi din ochii săi se aprinseseră ca două cioburi de fosfor.

„Nu e obligatoriu să preiei tu dosarul, continuă el. Referatul îl poate face oricare din voi. E treabă simplă”.

”Domnule comisar șef, indiferent cine de la Omucideri preia dosarul, problema e în parohia mea, deci eu răspund până la urmă de ce se întâmplă cu acest dosar și ar fi bine să fim în cunoștință de cauză de la bun început. Dacă e vorba doar de un referat de clasare se pune întrebarea firească de ce asta nu s-a întâmplat atunci, la o lună-două după eveniment, după ce s-au încheiat cercetările și s-a ajuns la concluzia că e vorba de sinucidere?”

Vulpe nu avu un răspuns. Sau poate că îl avea, dar nu a marșat la întrebarea lui Valahu. A tras dosarul mai aproape de el și a prins să-l răsfoiască fals preocupat, reluând pe sub sprâncene: „Cine vrea să ia dosarul?” Tăcere.

Chestia asta, cu nesoluționarea dosarului atâta amar de timp începuse să-l preocupe pe Valahu la modul insidios. Făcea fel de fel de presupuneri. Construia ipoteze... Nu ar fi fost exclus să existe o legătură între rezultatul alegerilor și scoaterea la lumină a acestui dosar, ceea ce îl făcu să-l agaseze pe Vulpe: ”Domnule comisar șef, pe bune, care e chichirezul cu dosarul asta?” Vulpe evită să-l privească direct. Îl cercetă pieziș, cu coada ochiului: ”Ce vrei să spui cu asta?” ”Păi, uite, mi-a trecut prin cap o chestie.” ”Ce chestie?” ”Vă spun imediat, însă, înainte de asta, dacă nu e secret de stat, aș vrea să-mi spuneți când a ajuns dosarul la noi? Presupun că nu în dimineața asta!?” ”Ordonanța de restituire e din data de 6 noiembrie”, mormăi Vulpe. ”A! Deci, după ce s-au aflat rezultatele din primul tur.” Vulpe, cu coatele sprijinite pe masă își prinse fruntea în palme și-l privi pe sub sprâncenele încruntate, verde-mătrăgună cu pădurea de varegi tălăzuind haotic în ochii lui. ”Auzi, ce naiba ai tu de amesteci lucrurile în halul ăsta?” ”Nu fac decât să constat un fapt: în 6 noiembrie eram la patru zile după primul tur. Era previzibil de atunci câștigătorul și mă întreb, așa, ca tăt omu' care nu s-a născut ieri, bă frate-miu, timp de patru ani nu se întâmplă nimic cu dosarul ăsta, de ce tocmai acum, între cele două tururi?” ”Și vrei un răspuns la întrebarea asta?” ”Nu. Întrebarea e pur retorică.” ”Foarte bine. Dar, ca să nu rămânem în domeniul ipotezelor idioate, îți spun că fost dispus un control tematic la toate parchetele din țară cu privire la dosarele nesoluționate...” ”Hohaiele ! Așa, între două tururi de scrutin!?...” ”Eu zic să te desprinzi de ideea asta. Te mănâncă în cur? Ce naiba ai? Vrei să ne bagi pe toți în belea? Știi prea bine că pereții ăștia au urechi și ochi. ”

Valahu nu putea admite că e doar o simplă coincidență între control tematic de care vorbea Vulpe și alegerile prezidențiale.

”S-o creadă mutu, nu se putu abține el, că, după mai bine de patru ani de la moartea subprefectului, vine așa, un control tematic din senin, tocmai pe acest dosar. Sau că, pur și simplu, cineva se trezește brusc, își amintește că dosarul morții subprefectului a rămas neclasat, iar acum, bătând din palme, cere deîndată să fie închis taman în timpul alegerilor. Apoi, nu e exclus ca, în fapt, să fie vorba de o diversiune al cărei scop, nu era atât clasarea în sine, ci reluarea investigațiilor, camuflată sub pretextul unor activități specifice prealabile motivării unei soluții de clasare, pentru a scoate la lumină fapte, întâmplări, personaje implicate în cine știe ce afacere din care a rezultat și moartea subprefectului... și să ne bage pe noi la înaintare... să ne umplem de căcat cu dosarul ăsta... O operațiune care să aranjeze culisele post-alegeri, să scoată pe cineva din joc, să se dea un nou semnal în legătură cu lupta anticorupție...” ”Oprește-te!”

Vulpe îl privea într-un fel anume și părea să spună: ”Horațiule, de ce nu vrei tu să fii băiat de comitet? Treaba e aranjată. Nu e loc de întors.”

Sărmanul Vulpe ! Îl compătimea sincer. Valahu era curios să afle ce-i spusese Aguridă, cum sunase ordinul pe care i-l dăduse în legătură cu dosarul, cum l-a trombonit și îmbrobodit..., cum l-a șantajat...

”Dumneavoastră, domnule comisar, știți cam care-i treaba în dosarul ăsta? Ține

 sinuciderea?”, l-a provocat Valahu pe Vulpe.

”L-am răsfoit, așa, în mare; pot spune că e un caz tipic de sinucidere, pe fond de depresie.”

Tonul lui Vulpe nu era tocmai convingător. După o pauză, a reluat solicitarea: ”Deci, cine preia dosarul ?”, plasând astfel în off întrebarea lui Valahu. În vocea lui, însă, de data asta, se simțea un fel de nerăbdare,

Valahu simțea că el putea fi fraierul acela. Era surescitat, sub puterea unei presiuni neînțelese.Alea iacta est!

”Pot să mă uit un pic prin el?” ”Poftim”, îi împinse Vulpe dosarul.

CAZUL TRUBADURUL. Literele roșii, parcă scrise cu sânge, îi jucau în fața ochilor. Era un dosar de 73 de pagini, potrivit mențiunii pe ultima filă, unde era aplicat și sigiliul peste capetele sforii ce legau paginile și coperțile. Moartea unui om în 73 de pagini?! E ca un titlu de roman. Prinse a răsfoi dosarul la întâmplare, după care se opri la procesul-verbal de cercetare a locului faptei, unde erau trecute datele de identificare ale sinucigașului:Ant Crin, fiul lui Neculai și Maria, născut la data de 22 mai 1977, în municipiul Piatra Neamț. Ciudat! În primul moment Valahu crezu că nu vede bine. Era născut în aceeași dată și localitate ca și el. O a doua coincidență, după cea cu Trubadurul, ceea ce era cam mult pentru început. Ce șanse probabilistice există ca, în afara destinului, prin simplul efect al unor întâmplări, doi oameni, născuți în aceeași zi, în același loc, sub aceeași zodie a Gemenilor, ambii supranumiți Trubadurul, să se întâlnească pe linia de demarcație dintre viață și moarte, El, Ioan Horațiu Valahu, cel viu, ținând în mâini dosarul morții celui care a venit odată cu el pe lume, pregătit să devină investigatorul morții celui strivit între coperțile unui dosar penal pe care cineva scrisese ”CAZUL TRUBADURUL”? Nici una. Și totuși... Apoi, privirea i se opri asupra rândului de început a procesului-verbal de cercetare a locului faptei: ”Astăzi, 24 decembrie 2010, ora 18,20 am fost sesizați că...” Era deja prea mult! A treia coincidență: moartea subprefectului avusese loc concomitent cu accidentul său de la calea ferată. Pagina din fața ochilor devenise fluidă. Literele se topeau, se împingeau unele în altele, curgeau în josul colii de hârtie precum stropii pe o fereastră lovită de ploaie. Flashback! Parbrizul puțin încețoșat, șiroaie de apă spulberate de vânt, Crucea Sfântului Andrei cu lumini roșii pulsatorii, trecerea la nivel cu calea ferată, șinele ude, lucioase, reflectând lumina farurilor, sirena locomotivei spărgând văzduhul. Monstrul negru ieșind din ceață...

”La ce te gândești, comisare ?” Întrebarea trecu pe lângă el. Dacă poliția a fost sesizată la 18:20, atunci când s-a produs moartea lui Crin Ant?, se întrebă Valahu. Nu era exclus să fi fost la 18:10, diferența de 10 minute între eveniment și sesizare încadrându-se în limite tolerate ale erorilor de apreciere a timpului. Așadar, două evenimente concomitente petrecute la mare distanță unul de celălalt, comprimate într-o tulburătoare coincidență. Ceva se tulbură în ființa lui. În 24 decembrie 2010, cu zece minute înainte ca poliția să fie sesizată de moartea lui Crin Ant, adică la 18:10, o locomotivă izolată, apărută parcă de nicăieri, a lovit automobilul în care aflau Valahu și Adelina. Atunci a murit Adelina. De atunci, continua să moară mereu, în fiecare secundă. Ceva se surpa în el, ca în cazul unei doline, păstrând la suprafață doar aparența sub care bolta ajunge în punctul critic și se prăbușește înghițind totul, lăsând în urmă un adânc insondabil, întunecat și rece. Avusese și atunci, ca și acum, sentimentul straniu că, de fapt, cea care a supraviețuit accidentului a fost ea, Adelina, că nu a murit și că e undeva, într-un alt univers, încercând să ajungă la el, cel mort de atunci. Sindromul Cotard! Sindromul cadavrului ambulant! SINDROMUL... Iar acum... Trubadurul.... și Agripina, venind din depărtări cosmice la un priveghi al celor care nu mai sunt. Nu mai știa nimic de Agripina.Trecuse o cincime de secol de când se văzuseră ultima dată. Și cum timpul este necruțător, așezase între ei veșnicia. Acum, moartea unui subprefect, supranumit Trubadurul, îl arunca într-un melange tragic și melancolic.

”La ce te gândești, comisare?”

Întrebarea lui Vulpe sună strident, ca o profanare, iar Valahu simți un puseu de furie dându-i ocol. A strâns din dinți, a respirat adânc. A reușit să-și controleze impulsul și să se reculeagă de sub povara amintirilor.

”La ce mă gândesc? La nimic în mod special. Ca de fiecare dată când mergem la cercetarea locului faptei unde se află o mortăciune. Dar, uite, moartea asta a subprefectului... Care sunt resorturile intime ce îl pot împinge pe un om să-și ia viața ? E un paradox. Omului îi e frică de moarte, iar calea aleasă pentru a scăpa de teribila frică e tocmai moartea?! De neînțeles! Ce pornire sălbatică, irațională, îl determină pe om să-și pună capăt zilelor într-un mod atât de violent? Spiritul de conservare domină în mod clar rațiunea, iar rațiunea ne îndeamnă să trăim, să ne purtăm crucea prin lume, până la ultima consecință. Dacă rațiunea e înfrântă, iar spiritul de conservare e anihilat, înseamnă că e ceva dincolo de noi înșine, un monstru sau poate altceva, un impuls venit din afara ființei noastre care ne împinge în neant. Impulsul angular!”

A rostit ”impulsul angular” și toate privirile s-au îndreptat asupra sa.

”Impuls angular?!, a repetat Vulpe, surprins. Explică-ne asta, ca să nu murim proști.”

Valahu ezită clipă, apoi și-a spus că ar fi interesant să intre în jocul acesta al ... ielelor... și a continuat cu aerul doct al unui profesor care le explică prostovanilor cum e cu castravetele: ”Impulsul angular e o mărime fizică... Ea exprimă cantitativ cât timp va continua un corp aflat în mişcare să se rotească în jurul propriei axe, în lipsa unui aport exterior de energie.” La ironie, evident, se răspunse tot cu ironie: „Băi, ce chestie tare! Nu? Ești doxat rău de tot, Horațiule, replică Vulpe. Dar ce-ți veni cu impulsul angular? Sună cumva obscen. De unde ai scos chestia asta, filozofală? Eu credeam că reflectezi dacă iei sau nu iei dosarul și, când colo, tu mă trimiți în ceață. Adică vrei să zici că subprefectul a avut așa, un impuls... cum spuneai? Angular?”

”Angular, admise Valahu. Nu am găsit altă rimă...”

Se râde copios.

”Aplauze prelungite. La scenă deschisă. Haideți să-l aplaudăm pe domnul comisar Ioan Horațiu Valahu – șeful biroului Omoruri”, plusă Vulpe, într-un acces de bunăvoință suspectă. Era deja sigur că schema îi reușise și că Valahu se va oferi să preia dosarul. Aplauze! ”Horațiule am să-ți fac o mărturisire, continuă Vulpe. Cred că știi sau presupui că toți aveam câte o poreclă. Asta e! Aguridă! Știi cine e, nu ? „Sconcsul”, de asemenea... „Piele Roșie”... Eu sunt „Piele Roșie”, deși puteau să găsească una mai haioasă. Ție ți se spune... Știi cum ? Chiar dacă știi, îmi face plăcere să o rostesc eu: Sida, de la acronimul numelui tău Horațiu Ioan Valahu - HIV. Dar e incorect. Sida e boala, HIV e virusul care provoacă boala. Ești un virus! Poți da naștere unei pandemii dacă preiei dosarul asta. Deci, odată făcute precizările de rigoare, cu mențiunea că porecla nu trebuie să aibă legătură cu numele, ci doar cu persoana în sine, propun ca porecla ta să fie «Mister Angular». Ce ziceți de chestia asta? Cine este pentru? Mulțumesc. Cinci voturi pentru. Cine este împotrivă? Patru voturi...Mulțumesc. Cine se abține? A, evident, domnul subinspector Trenchea! Deci... cu majoritate de voturi... Să aplaudăm!” Ropote de aplauze. Nefiresc în cursul ”orei sexuale”. Secretara s-a introdus pe jumătate prin ușa întredeschisă, curioasă să vadă ce se întâmplă. Și-o fi imaginat că au înnebunit cu toții de vreme ce băteau din palme ca la spectacol. Își justifică curiozitatea printr-o găselniță ad hoc: ”Șefu’, mai aduc o cafea?” „Nu, Mărioară-Surioară, adu-ne mai degrabă un impuls angular”, reuși să articuleze cineva printre hohote copioase de râs. ”Un ce?” ”Îți explică Horațiu. Poate vrei și tu un impuls din ăsta... angular.” ”Derbedei, șefu’. Asta e!” ”Mărioară, ai înțeles greșit. Horațiu ne-a vorbit despre impulsul angular, ceea ce e cu totul altceva decât impulsul regular. E vorba de o mărime fizică.” Se râdea în hohote isterice, ca la balamuc. ”Înțelegi ? O mărime fizică. Ce poate fi o mărime fizică?” ”Un castravete”, spuse cineva. ”Asta e diferența dintre angular și regular. Simplu. O mărime fizică!” ”Una care atârnă, dar nu se desprinde”, completă altcineva.... „O, Doamne, nu-i a bună cu veselia asta pe capul vostru. Și nu am pus nimic în cafeaua asta. Cred că v-a rămas ceva de aseară.”

Mărioara-Surioara nu se supăra niciodată de glumele lor mai deocheate. Nu era simandicoasă. Ca secretară la Omoruri, înțelegea poate mai bine ca oricine că tensiunea neagră acumulată în ei trebuia cumva descărcată şi accepta adeseori ca ea să fie paratrăsnetul. Ştia că, după aceea, a doua zi sau în următoarea, ori peste o săptămână sau o lună, venea împricinatul cu un buchet de flori, într-un gest suprem de iertare, iar ea, sugrumată de emoție, stăpânind o lacrimă abia vizibilă în colțul ochilor, întreba: ”Pentru ce, mamă?”, iar el: ”Ei, știi....” și urma un sărut pe obraz. ”Nebuni frumoși! Frumoși și smintiți!”. Era expresia sublimă a iertării lor și a păcatelor lor – frumoși și smintiți, trăind într-o lume a atrocităților.

Valahu aștepta imperturbabil să se potolească hohotele de râs pentru a continua. Provocase un soi de excitație exponențială. Episoadele de genul acesta, reactive, de perseverare într-un demers evident inutil, erau mai evidente de la o vreme încoace și cum nu avea o explicație tocmai liniștitoare, refuza cu obstinație să accepte ideea că psihicul său nu era tocmai în regulă. Dar asta, refuzul obstinent, însemna că se apropia de limita aceea ce s-ar putea numi sindromul negației. Era conștient că suferea de tot soiul de obsesii și manii, la care mai adăuga, pe lângă sindromul TSPT, sindromul Cotard și sindromul negației. Se afla în situația, definită foarte plastic printr-un banc referitor la femei - dacă nu ai un bărbat ai o sumedenie de probleme, dacă nu ai probleme, însemna că nu ai un bărbat. Deci, își spunea el, dacă sufăr de nu știu ce sindrom, dacă am obsesii, manii, sigur am niște probleme; dacă nu am nici o problemă, atunci e și mai grav: înseamnă că sufăr de sindromul negației. Dar, la urma-urmei, să-mi arate cineva un om întreg la minte. Nietzsche era schizofrenic, dar asta nu l-a împiedicat să elaboreze teoria despre supraom... Jean-Jacques Rousseau era paranoic, însă asta nu l-a oprit să teoretizeze, pentru prima dată în istorie, despre statul democratic legal, statul de drept, cum am spune astăzi. Dar de ce m-am înfipt eu la somitățile astea, când am exemple mai apropiate, se întrebă Valahu? Aguridă este sigur paranoic, și totuși e șeful inspectoratului. Nici cu Vulpe nu-mi este rușine.

Prin urmare, continuă Valahu în gând, de ce aș face eu excepție de la regulă ? Așa că așteptă ca aplauzele să înceteze, ca secretara să se retragă, pentru a-și face damblaua până la capăt. A continuat de unde rămăsese înainte de a fi întrerupt de Vulpe: ”Așadar, posibila explicație a actului suicidal, din perspectiva faptului că începutul și sfârșitul sunt concentrate în unicitatea fiecărei ființe, ar fi aceea că energia impulsului inițial se termină la un moment dat, că omul rămâne cu bateriile descărcate și are nevoie de un nou impuls și nu se știe ce primește, dacă primește, dacă mai poate sau dacă mai vrea să rămână pe marginea discului de acreație - în zona aceea care înseamnă existență - ori se aruncă în vârtejul veșniciei...”

Profundul, filozoficul și aiuritorul panseu a fost urmat de o altă avalanșă de hohote de râs. Dar, de data asta, Vulpe făcu excepție. Avea impresia că e luat peste picior.

”Impuls angular, disc de acre... cum? Domnule comisar, chiar îți bați joc de noi?, evident deranjat de atmosfera scăpată de sub control. Lasă-le naibii de țicneli, că nu de astea ducem noi lipsă.”

Valahu, însă, nu-și terminase expozeul despre suicid și nu avea de gând să renunțe.

”Încercam să-mi explic cum e să bagi retezătura puștii în gură și să faci.... Buuum!”

Zgomotul armei descărcate păru să se audă aievea și toți tresăriră după care tăcerea se lăsă brusc asupra lor, grea ca o perdea de plumb. Zâmbetele dispărură subit. Chipurile protagoniștilor se transformară în măști livide, iar dincolo de ele, se vedea ființa lor invadată și devastată de spaime ancestrale. Cei confruntați cu moartea altora în fiecare zi își imaginează - incontestabil - și trăiesc fiorul nebun care face să curgă prin vene tone de adrenalină inducând spaima teribilă - că și viața lor se poate termina brusc, printr-un gest asemenea celui făcut de subprefect. Tăcerea lor încremenită era semnul că sunt afectați. Gânduri zburând bezmetic, asemenea păsărilor - umbre negre, smulse din somnul lor, căutând un loc unde să se așeze. Un loc care nu mai exista, așa că erau obligate să rămână în aer, plutind în întunericul ce se făcea din ce în ce mai dens... Gândurile... Păsările... Mierlele de la Beebe! Căzând moarte pe străzi.

Vulpe îl privea într-o dungă. Era evident nemulțumit că scăpase situația de sub control și că Valahu profita de asta introducând în discuție o temă ca aceasta – frica de moarte. Când lucrezi într-un asemenea serviciu, frica de moarte e un subiect tabu. Nu vorbești de funie în casa spânzuratului. Frica de moarte ține de cea mai adâncă intimitate a ființei și trebuia tăinuită acolo, legată cu lanțuri cu zale groase ca de ancoră.

Tăcerea se prelungea nefiresc de mult. Tulburătoare. Toți din încăpere erau cu gândurile departe, în punctul acela de unde nu mai exista întoarcere, atât de aproape de saltul în gol. Atmosfera devenise ireală. Timpul nu mai conta, totul părea că se rezumă la clipa în care existența și inexistența se contopesc într-o simultaneitate și se produce ”tranziția de fază”. Tranziția de fază - de la viață la moarte.

În liniștea instalată, Valahu a continuat să răsfoiască dosarul. Planșa fotografică realizată la locul faptei prezenta imagini de ți se rupea mintea: cadavrul avea calota craniană și fața smulse, aruncate în aer, de parcă în interior ar fi fost detonată o grenadă defensivă.

La un moment dat, Valahu se întoarse spre Hunedorean și-l întrebă: ”Și zici că individul ăsta semăna leit cu mine sau a fost o glumă?” Hunedorean îl privi dezorientat. ”Încă nu am spus asta. Aveam de gând, dar... Știi, mustața și freza sunt singurele amănunte care vă diferențiază, în rest... Parcă sunteți frați gemeni. Poate că sunteți. Asemănarea este izbitoare. ”

”Ce spui ?”

”Avatar!”, rosti Hunedorean.

Valahu realiza că scena nu se petrecea în realitate. Era doar o iluzie dincolo de care vedea din profil chipul lui Hunedorean privind drept înainte, undeva deasupra stemei de pe peretele din spatele lui Vulpe. Și cu toate acestea era foarte sigur că schimbaseră între ei replicile de dinainte. L-a prins de braț. Hunedorean și-a întors privirea către el. ”Ziceai ceva mai înainte, de o asemănare?...” Hunedorean a clătinat din cap a negație. ”Ei, vorbesc serios.”, a șoptit Valahu. ”Ce ?” ”Voiam să știu ce ai spus ceva mai înainte.” ”Nu, ce să spun?” ”Am avut impresia că...” 

 Flashback!

  A închis dosarul și l-a înapoiat. În clipa aceea, Vulpe simți că balanța poate fi înclinată în mod decisiv și reluă oferta: ”Dacă te preocupă subiectul atât de mult, uite, poți prelua cazul. E treabă simplă. Soluția e deja stabilită. E nevoie doar de un referat de două pagini pentru clasare.”

”Două pagini!?”, făcu Valahu dus pe gânduri. Trăia senzația că nimic din ceea ce se întâmpla nu avea loc în realitate. Era, într-un fel, victima propriilor sale lecturi despre timp, spațiu, univers, paradoxul bunicului, găurile negre... Că Vulpe nu există, că dosarul acela cu coperți bleu nu există, că el însuși nu există, încercând să înțeleagă jocul absurdului în care existențele a doi oameni, născuți în aceeași dată, în aceeași zodie, purtând același chip sau, poate, aceeași mască, trecuți prin tragedia sorții, se intersectau la răscrucea morții unuia dintre ei. În ce scop?, pentru că nimic nu se produce în afara șirului de evenimente, decât dacă ținta este de a crea un alt șir paralel de evenimente? Deplasare de simultaneitate?! Scindarea realității? Întoarcerea la ground zero și, poate,... întâlnirea cu Adelina. Valahu era încercat de o puternică senzație a dedublării. Cine am fost, cine sunt și ce caut eu la întâlnirea asta, la care am ajuns prea târziu, se-ntrebă el? Ar fi trebuit să vin mai devreme? A fost ceva care m-a împiedicat? În fața ochilor îi apăru ceasul fixat pe peretele alb al rezervei de spital indicând ora 18:10 și se trezi rostind, în șoaptă, cu vocea șuierată:”Deja e 18 și 10 ?” în timp ce o ființă eterică, alcătuită doar din lumină, îi atinse fața, îl luă cu ea și îl afundă în lumina din care ea însăși era alcătuită. Secvența asta a trecerii în lumină era ruptă dintr-o amintire. Ceasul de pe perete, cu acele fixate la 18:10, era și el parte a acelei amintiri.

In decursul timpului, a tot încercat să-i dea o explicație care iată, venea acum din dosarul morții subprefectului.

«Dacă te preocupă subiectul...» Sunt cuvintele lui Vulpe care îl cheamă înapoi, iar el se întoarce în planul realității imediate, - «prezentul ajustat», zise el - cercetând uimit chipurile colegilor participanți la «ora sexuală» de parcă atunci i-ar fi văzut pentru prima oară. Era surprins, contrariat, ușor frisonat, constatând că, fiind atât de aproape de ei, îi simțea departe, situați în alt timp și într-un alt spațiu. «Conversiune senzorială!?» «Prezentul ajustat», «deplasare de simultaneitate», «discul de acreație», iar asta încă nu e tot. Țicneli ! Țicnelile mele! exclamă Valahu. Se ruga de Dumnezeu să nu îl lase pradă minții torturate de întrebări și amintiri! Un apel fără ecou. Pe Dumnezeu îl părăsise demult, încă de atunci când, în depresia lui cumplită, ajunsese la concluzia că nu există, că nu poate exista. El nu putea fi cauza a tot ceea ce se întâmpla într-un univers care s-a născut din «nimic». Îi părea rău pentru El. Îi era milă și de sine, pentru că, odată cu El, pierduse speranța.

Valahu reveni în ambianța «orei sexuale», apăsat de sentimentul precarității și al iminenței, asemenea unui rătăcit cu identitatea schimbată, încercând să scape de sub puterea senzației de decor dublu alcătuit, pe de o parte, din scena morții subprefectului, pe care o percepea aproape la modul fizic, ca într-un film halucinant, în care o pușcă bubuie îngrozitor spulberând, paradoxal, nu chipul celui venit odată cu el pe lume, ci propriul său chip, iar, pe de altă parte, din cortina-hologramă pe care era proiectată scena ireală a Trubadurului, cu un fundal de nori în flăcări, cu silueta lui aplecată peste strunele chitarei, acompaniat de Agripina, fredonând ”O sole mio”. Imaginile se învălmășiră in mintea lui Valahu: Agripina nu mai e Agripina, ci Agripina Minor, cu cosițele de aramă împletite deasupra frunții așa cum o văzuse cândva imortalizată pe o stelă funerară ori pe o monedă antică și nici Agripina Minor nu mai e cea de a patra soție a împăratului roman Claudius, ci Adelina zdrobită pe terasamentul căii ferate, cu fața în sus, cu ochii larg deschiși, încremeniți în căutarea luminii... apoi ceasul, fixat pe peretele alb dintr-o rezervă de spital, oprit la ora 18:10... A închis ochii lăsând timpul să curgă pe lângă el, din ce în ce mai lent, succesiunea evenimentelor din planurile intersectate adunându-se ca o apă ce ajunge la zăpor și se transformă din curgere în stagnare. Acolo ajunsese, pe linia de așteptare, la marginea cercului de lumină și de întuneric, mort și totuși viu, în vreme ce gândul punea în buclă, ca într-un coșmar nesfârșit, două cuvinte: PARADOXUL TRUBADURULUI.

Conversiunea senzorială era atât de puternică și deconcertantă încât simți nevoia unui contact fizic. A întins mâna așezând-o ușor pe umărul lui Hunedorean, mâna sa imaginară, iar el, Hunedorean, ca într-o secvență cu Fata Morgana, se întoarse spre Valahu, un pic uimit, stânjenit de gestul pe care nu-l înțelegea. Pentru început privirile lor se întrepătrunseră, apoi se îngemănară, iar fluxul energetic ce le traversau ființele îi conexară în plan astral. Simțeau amândoi vibrațiile stringului cosmic.

Apoi, își luă mâna de pe umărul lui Hunedorean, eliberându-l din magia înserării, întorcându-se amândoi în lumea parșivă a «orei sexuale» apăsați de sentimentul iminenței și al precarității absolute a ființelor lor. Hunedorean a zâmbit crispat și l-a lovit cu palma peste genunchi. S-a aplecat spre el și rosti în șoaptă: ”Horațiule, ești malefic omule! Îți lipsește doar mustața și podoaba capilară, în rest... Nu ți-a spus nimeni asta până acum?” Valahu l-a privit nedumerit. Era sigur că scena aceea avusese loc ceva mai devreme. Se repeta cumva? Hunedorean continua să zâmbească vag. Un zâmbet misterios, complice, în care îl cuprinse ca într-o corolă pe punctul de a se închide la apropierea nopții... «Aș mai rămâne în fereastra înserării/ Învăluit în umbra mea atât de efemeră... Albastru indigo...». Frântura unei melodii, răsucită într-un fuior de viscol. Valahu constată cumva contrariat că nu era în Pădurea Înghețată. Încă nu ajunseseră acolo. Asta urma să se întâmple mai târziu. Dar poarta timpului păru, pentru o fracțiune de secundă, să se fi deschis în viitor. Era tentat să creadă că a trăit un moment de clarviziune, scena de la zăporul din munți era de o concretețe incredibilă și se confunda cu o realitate tangibilă, iar el era chiar acolo, în bătaia viscolului, în punctul în care șoseaua răsucită în ac de păr urmărea albia râului încremenit între ghețuri. Imagini care-i veneau pe o cale stranie, ca și cum cineva apăsase butonul Cloud și lăsase întredeschisă poarta amintirilor din viitor.

Sunt bolnav, își spuse Valahu. Sunt bolnav rău de tot. Asta e schizofrenie. Nu era pentru prima dată când trăia dedublarea realității. La început – când a fost asta ? – imediat după moartea Adelinei, percepea evadarea din realitate ca pe un act de lașitate. Fugea de el însuși. Era peste puterile lui să accepte că Adelina nu mai e și atunci se folosea de un subterfugiu – se abandona speranței, pe care nici acum nu a pierdut-o, că într-o bună zi vor fi din nou împreună. Își imagina, la vremea aceea – conștient că asta e, cum să-i spună? - o himeră ca o pradă, că Adelina plecase într-un voiaj și de fiecare dată când suna telefonul sau bătea cineva la ușă tresărea și-și zicea că nu poate fi decât ea, care, iată, s-a întors. După un timp a realizat că așteptarea este zadarnică și a avut un șoc a cărui consecință urma să fie devastatoare – dipsomania - și pentru că diagnosticul era năucitor și înfiorător a căutat un nume care să-l încripteze și să-i ofere o aură astrală și i-a spus...Kakhal ! Kakhal... călătoria prin pulberea stelelor... 

*

*  *

 

Dar atunci, în timpul ședinței, Valahu se întreba dacă viziunea lui – O pădure înghețată, o șosea spulberată de viscol, un om căzut cu fața în jos, prins în capcana sloiurilor unui zăpor - nu e cumva un nou episod de tulburare de stres posttraumatic evoluată în schizofrenie ori pur și simplu e ... Kakhal ? Nu avea de unde ști. Trăia senzația ciudată că era supus unei descărcări de Informații din exterior și își propuse să creeze o probă pentru ceea ce trăia, - desigur era o nebunie, era conștient de asta -, însă ceva îl împingea înainte așa că deschise agenda, își consultă ceasul și prinse să consemneze: «Este luni, 17 noiembrie 2014, ora 10:11, biroul lui Vulpe, ședința. Am ”primit” un mesaj din alt timp. Din viitor? Succint, conținutul acestuia în ideea creării unei dovezi... că nu suntem singuri, că ceva există dincolo de noi. Pădure înghețată. Cetină. Viscol. Scena unei morți suspecte. Drum în defileu. Balustradă de protecție. Un râu pe partea dreaptă. Punte de lemn peste râul înghețat. O troiță în fundal. În dreptul punții, un trup inert, îmbrăcat în haină îmblănită. Eu și Hunedorean în bătaia viscolului. Hunedorean îmi vorbește de sentimentul acut și copleșitor al iminenței și precarității în fața morții și rostește: ”Uite, acum, am același sentiment!” Sunt copleșit de o premoniție sumbră. Presimt că se va întâmpla ceva rău...”

Hunedorean se apleacă spre el și îl întreabă zâmbind dacă a luat notițe după spusele lui Vulpe. ”Nu. Am consemnat o secvență dintr-un TSRD”, zise Valahu și închise agenda. Hunedorean l-a privit ca pe unul căzut din lună. ”TSRD?!”. ”Da, șopti Valahu, – Trauma-and Stressor Related Disorders - un fel de mesaj din viitor. Sau poate din prezent, din alt spațiu. Nu știu. Am o rugăminte la tine.” Deschise agenda la fila în care notase viziunea și-i ceru să semneze și să pună data. Hunedorean era descumpănit. Nu știe ce să creadă. Râse. E râsul acela când te strânge ceva în spate. Ca și cum ai fi sub puterea unei fantome care vine pe nevăzute și-ți pune palmele pe ochi și te întreabă: ”Ghici, cine e? Eu sunt, Coana Mare. Am venit să te iau.” Ezită, dar până la urmă notă data, ora și minutul și semnă. O semnătură strâmbă, tremurată, întreruptă la jumătate ”Ești ciudat, Horațiule. Îți lipsește doar mustața...” ” Știu. Și o doagă.”

În clipa aceea Valahu simți că alunecă pe panta unui tobogan mental și nu putea opri căderea decât agățându-se de ceea ce păreau a fi certitudinile tangibile imediate: agenda deschisă la pagina în care era notat mesajul și dosarul «Cazul Trubadurul» aflat încă pe masă, în fața lui Vulpe.

A închis agenda – dar a avut senzația că asta de fapt s-a întâmplat mai înainte cu o fracțiune de timp, că nu era altceva decât o ”dublă” pe care un regizor nebun a dispus să mai fie trasă odată. Era încă sub imperiul scindării realității, își aminti că, înainte de asta, parcă mai fusese ceva și se întoarse în căutarea secvenței pierdute. Îl întrebă pe Hunedorean: ”Ai spus ceva, cum că îmi lipsește doar mustața și... și mai ce anume?” ”Și o doagă, ai spus tu”, îl ajută Hunedorean. Valahu avea senzația amețitoare că asista la derularea unui film despre care își amintea vag că l-a mai vizionat cândva. ”Da, tocmai voiam să-ți spun că semeni leit cu el, dar nu am apucat... Da, mustața și freza” spuse Hunedorean și făcu semn din priviri spre dosarul pe care comisarul Vulpe îl ținea la vedere. ”Nu înțeleg.” ”Nici n-ai cum. Nu l-ai cunoscut.” ”Pe cine ? Pe... Pe Trubadur?”

De data asta dialogul chiar avea loc în realitate. Sau cel puțin asta era convingerea lui Valahu. ”Ce vrei să spui, Hunedorene?”. ”Nimic.” ”Cum așa, nimic? La cine te referi? La Trubadur?” Stătea în așteptarea răspunsului undeva în cumpăna timpului, învăluit în acordurile invizibilei chitare. ”Da, la el, adică el, subprefectul, ia-o cum vrei. Semeni leit cu el.” Vocea lui Hunedorean era de nerecunoscut. Era vocea unui ventriloc. El însuși părea uimit de cuvintele rostite. Ce vrea să spună Hunedorean? Născuți în aceeași zi și în același loc, purtând aceeași mască... Dar asta parcă aflasem ceva mai înainte își spuse contrariat Valahu. ”Bineînțeles, e o glumă, nu ?”, făcu el, în timp ce, în minte îi se înfiripă un gând copleșitor: el, unul singur, dedublat în universuri paralele, portat aici, la «ora sexuală», la întâlnirea cu moartea sa anterioară, arhivată între coperțile unui dosar. Trubadurul! ”Bineînțeles că e o glumă”, simțise el nevoia să repete pentru a se extrage din dualitate. Hunedorean clatină ușor din cap a negație. ”Asemănarea e uluitoare”, spuse el și îl fixă pe Valahu cu o privire înnegurată și puțin speriată de parcă ar fi văzut un strigoi. ”E o glumă sinistră, Hunedorene. De unde ți-a venit ideea asta?” ”Nu știu.” ”Știi, nu mă simt de loc în apele mele să aflu că semăn cu cineva care e mort demult și a cărui moarte e consemnată într-un dosar penal numit «Cazul Trubadurul».

Comisarul Vulpe îi văzu sușotind și-i întrebă ce e atât de interesant de își permit să se relaxeze. Momentul de relache pe care în mărinimia sa li-l îngăduise, se consumase odată cu ”impulsul angular”. La altul nu mai aveau dreptul. ”Vă hliziți unul la altul de parcă... Ce e?” ”Nu eram nici relaxați și nici nu ne hlizeam”, a replicat Valahu ”Atunci ce e?” ”Sentimentul iminenței și al precarității”, îi spuse scurt, direct. Vulpe îl privi fix de parcă sentimentul acela, al iminenței și precarității ar fi dobândit subit consistență virtuală, cuvintele transformându-se în propriile lor fantome.

Vocea lui Vulpe ajungea la el ca printr-un nor de vată: ”Ei, comisare, ce spui, preiei dosarul?” Nu i-a răspuns. A întrebat: ”De ce Trubadurul?” ”Nu știu, Horațiule. Trubadurul? Trubadurul!... Netrubadurul, nu are importanță. Și mie mi se pare ciudat, dar asta e !”

”A fost probabil ideea Mădălinei Toplicean. Ea era procurorul de caz...” spuse cineva și vocea continuă: ”Pe vremea când lucram sub supravegherea ei, constatasem că avea obiceiul să atribuie dosarelor fel de fel de denumiri, în care încifra ceva, numai ea știe ce. «Cazul Pintenatul», de pildă, în opinia mea, nu avea nici o legătură cu obiectul anchetei – un viol urmat de moartea victimei. Sau «Cazul Morena», ăla privind dublul asasinat de acum doi ani.”

Pe Vulpe îl scoase din sărite divagația pe acest subiect.”Lăsați dracului discuția asta. Horațiule, dacă te interesează ce-a fost în mintea ei, poți să-i dai un telefon. E șefă la DIICOT.”

”A, deci doamna a fost promovată!”

Vulpe e din ce în ce mai nerăbdător să vadă dosarul acceptat. Știa că l-a îndoit pe Valahu, urma doar să-l mai frângă.”Trubadur... Netrubadur, nu are importanță, îi poți schimba numele, nu e înregistrat ca atare în evidența operativă, e doar o mențiune pe copertă, atâta tot.”

Deci asta era, exclamă în gând Valahu - nu e înregistrat în evidența operativă...” și se întrebă de unde știe asta Vulpe? A verificat? Și, dacă a verificat, pentru ce a făcut-o ? A avut aceeași bănuială ca și el, că e posibil să fi existat un dosar de urmărire Informativă codificat Trubadurul?

”Adică?”, se miră fals Valahu.

”Păi, de vreme ce te oferi...”

”Dar nici nu a fost vorba de așa ceva. Știi foarte bine că am câteva lucrări destul de...

Refuza dosarul, deși știa că peste o secundă va spune ”Da”. Și tocmai se pregătea să-i facă o bucurie lui Vulpe, să-l elibereze de povara ordinului primit, când cineva parcă l-a tras de mânecă atenționându-l să nu se apropie de moartea Trubadurului. Sentimentul acut, intempestiv, al fatalității. O fulgerare în întuneric deplin.

”Tocmai. Unul în plus nu strică.”, continuă Vulpe.

Tăcerea pogorâse asupra lor. Adâncă, ireală. Sunetele clopotelor bisericii de peste drum prinseseră să colinde în văzduh. Era zi de luni. Lunea se fac înmormântări ? Nu știa. De ce trăgeau clopotele? I-a venit în minte replica... ”De frânghie, mon cher” și a zâmbit. Lumea asta chiar că are umor în plină tragedie.

”Bine șefule, iau eu dosarul...”

Vulpe îl privit lung. Nu-i venea să creadă că putea fi atât de idiot. ”Eşti sigur?” Încă mai avea o îndoială. Spera să nu fie o glumă. ”Fără doar și poate.”. „Fii mai precis.” „Da.”

În liniştea indusă, ca după consumarea tuturor sunetelor, Valahu auzi aievea ecoul împușcăturii ce curmase viața lui Crin Ant. Sfârșitul impulsului angular!