TRIUMFUL HAITEI - UN ROMAN INTRE REALITATE ȘI FICȚIUNE (III)

               Valahu realiza că ar fi o nebunie să se afle în postura investigării morții fratelui geamăn de a cărui existență nu a știut nimic... Era, acum, însă, doborât de inexplicabilă nostalgie a despărțirii, nedefinită, incongruentă, o continuă așteptare a unei împliniri al cărei termen, iată, acum, este prorogat pe durată nedeterminată... dincolo moartea mea, gândi Valahu. Gemenii reuniți în purgatoriul îngerilor! Nu știa însă dacă în purgatoriul acesta au loc sinucigașii.

                Hunedorean s-a așezat la birou, a deschis calculatorul și l-a invitat lângă el. Intră pe Google și tastă: Subprefect Ant & sinucidere. Erau o sumedenie web-uri referitoare la subiect, cu titluri șoc: «Concluzia procurorilor: Subprefectul Crin Ant s-a sinucis», «Subprefectul Ant Crin s-a sinucis pentru a nu fi victima unei boli incurabile»...

                ”Ei , uite avem aici și o fotografie, color”, îi arătă Hunedorean.

                Poza subprefectului avea drept fundal un afiș electoral. Privirile lui Valahu erau captate de imaginea omului surprinsă în fracțiunea aceea de timp pierdută în infinit. Nu i se părea că seamănă cu el și-i zise lui Hunedorean că se înșeală. Bărbatul din poză, tânăr, în jur de 30 ani, brunet, față ovală cu frunte înaltă, maxilare conturate ferm, pavilionul urechilor ascuns parțial sub părul care cobora înspre ceafă, nas drept, ochi căprui, sprâncene negre bogate, arcuite, cu rădăcina groasă, bărbie pătrată, voluntară, buzele ușor senzuale a căror comisură era încremenită într-un zâmbet vag ironic, păr aspru căzând pe frunte sub forma a două șuvițe ca niște paranteze, ușor grizonat la tâmple și mustață de husar, tunsă neglijent, ce umbrește în întregime buza superioară, deși nu erau cu totul străine pentru Valahu, care, animat brusc de o superstiție paranoidă, refuza să accepte evidenta asemănare.

                ”Ei, ce spui ?” întreabă Hunedorean.

                Valahu nu replică. Avea senzația că privește într-o oglindă în care vedea, nu propriul său chip transfigurat, ci un altul, păstrat în memorie pe care încerca să și-l amintească. Imaginea i se plimbă prin fața ochilor ca o captură video venită de la capătul universului, apoi, avu revelația: Giordano Bruno, teologul și filozoful umanist din perioada Renașterii, ars pe rug de Inchiziție, în anul 1600, în piața Campo dei Fiori din Roma.

                ”Ei, ce spui”, insistă Hunedorean.

                ”Știi, ar fi extrem de interesant să alăturăm acestui portret un altul, al unui om care, în urmă cu mai bine de 400 ani, sfida Biserica Catolică.”

                Hunedorean îl cercetă întrebător și neîncrezător.

                ”Hai să căutam pe Internet portretul lui Giordano Bruno.”

                Hunedorean dădu un ”search” pe numele filozofului Renașterii. Valahu se opri asupra unui link – imagini cu Giordano Bruno din care alese două, pe care le copie într-un fișier photo, încadrând cu ele portretul subprefectului.

                ”Cum ți se pare?”, întrebă el.

                Hunedorean era surprins, cum, de altfel, era și Valahu, de asemănarea izbitoare dintre subprefect și cel ars pe rug de Inchiziție: aceeași configurație a feței, același păr bogat căzând pe frunte și ceafă, același nas drept, puțin acvilin, aceeași privire, aceeași mustață, aceeași configurație a comisurii buzelor surprinsă într-un zâmbet etern.

                ”Cum de te-ai gândit tocmai la Giordano Bruno?”

                ”Nu știu. Așa mi-a venit. Aveam imaginea în fața ochilor în clipa în care ai afișat portretul subprefectului. La teologie mă aplecasem asupra cărților lui Giordano Bruno. În una din ele, pe o pagină de început se afla portretul celui ars pe rug. Simțeam cumva că mă apropii de erezia lui, aveam propriile mele îndoieli cu privire la Dumnezeu și am citit pe nerăsuflate o parte din lucrările lui: «In ceea ce privește universul infinit și despre lumi», «Cabala calului Pegas», «Alungarea bestiei»... două din poeme: «Despre monadă, număr și figură» și «Despre imens, nemăsurabile și nefigurabile»... Cu ceva timp în urmă am găsit într-un anticariat ”Arta deformării.” O țin pe noptieră, la capul meu. Încă nu am deschis-o. De Giordano Bruno trebuie să te apropii cu spiritul liber, despovărat de orice prejudecată, iar eu, acum, și de prea multă vreme, din nefericire, nu mai sunt liber, sunt copleșit de prejudecăți, sunt închistat în gândire...” Evită să-i spună că remarcase asemănarea dintre el și ereticul Giordano Bruno încă de atunci, că era fascinat și bulversat de ipoteza avatarului, al saltului peste 400 de ani trecând prin flăcările rugului purificator, că, adeseori, se privea în oglindă ținând alături de tâmpla sa portretul filozofului până ce imaginile se confundau trecând din una în alta, rămânând una singură despre care nu mai știa a cui este.

                ”De ce ai părăsit seminarul?”

                ”Nu am urmat seminarul. Am făcut liceul teoretic și, după aceea, am mers la Facultatea de Teologie. E greu de explicat de ce am renunțat. Eram în anul trei. Dar nu vreau să discutăm despre asta acum. Poate altă dată. Privește la mine, nu prea semăn cu nici unul din ei decât așa, poate...”

Îl provoca în mod deliberat pe Hunedorean pentru a-i vedea reacția. Sunt parșiv, gândi Valahu.

                ”Uite cum facem, zise Hunedorean. Îți fac o fotografie cu celularul – ești de acord? Copii într-un fișier fotografia subprefectului, a ta și a lui Giordano Bruno, dacă vrei, și le comparăm.”

                Pe ecranul partajat Hunedorean plasă cele trei portrete în care, pentru început, mai evidente erau deosebirile: Valahu era ras în cap (la modă), fără perciuni și mustață, în vreme ce subprefectul și Giordano Bruno aveau frizură asemenea celor de prin anii 60′ - Beatles -. ”Uite, podoabele lor capilare mă împiedică să-mi fac o impresie asupra asemănării calotelor lor craniene cu a mea, iar urechile mele par mai clăpăuge decât ale lor, dar mă gândesc că ăsta e doar efectul vizual al absenței perciunilor”, spuse el, trăind cu intensitate aceeași senzație a contopirii imaginilor în una singură. Hunedorean era un pic vexat - chiar nu vede asemănarea care e mai mult decât evidentă?

                ”Hai să facem în felul următor: nu pot să-i rad mustața și nici să înlătur podoaba capilară pentru că nu știu ce să pun în locul lor, dar pot să le copii și să le transfer pe fotografia ta. Aș putea apela la programul de comparație facială «Deep Face», dar chestia asta cu puncte de referință, cu procente de asemănare e cumva prea tehnică, așa că prefer să lucrez cu Adobe Photoshop, e mai uman, iar rezultatele sunt vizibile, înțelegi?”

                Valahu asistă la operațiunea de montare virtuală a perucii, a mustăților și perciunilor - modificarea, în fapt, a propriei fotografii - nu atât curios de rezultat cât mai ales șocat văzând cum chipul său se transforma în mod paradoxal în cel al subprefectului și al lui Giordano Bruno.

                ”Ei, ce spui?”, întreabă Hunedorean, într-un fel mândru de abilitatea lui de a lucra cu programul de grafică. Până în clipa aceea, Valahu a privit chestiunea asemănării cu oarecare ușurință, ca pe un joc al imaginației și al coincidențelor, bazându-se pe aproape nimic. A început, însă, să se gândească la modul serios că, dincolo de asemănarea în sine, e posibil să existe ceva ce excede normalității în sensul în care oamenii sunt tentați să o perceapă. Și începu să se îndoiască de continuitatea identității sale în timp, trăsăturile chipului său, întipărite în memorie așa cum le văzuse și le stocase și le împrospătase de fiecare dată când se privea în oglindă – adăugând și ștergând în același timp ceva, ... un pixel sau mai mulți, corectând din reflex imaginea sa, actualizând-o involuntar, se estompară... o amnezie își spuse el, în locul gol instalându-se peruca digitală, mustața care îi acoperea complet buza superioară și o bună parte din șanțul nazolabial, de perciunii sub care se ascundea partea superioară a arcadei zigomatice... Arăt ca unul care tocmai a suferit un transplant facial, gândi el, un duplicat al unui transplant clonat după măștile de alături. Ori de câte ori gândea cuvântul ”clonă”, ”clonat” sau ”clonare”, undeva suna un clopoțel. Dar mai era ceva...sentimentul transcendenței pentru care nu avea o explicație mai ales că termenul ”transcendență” îi deveni subit abscons. Apoi, își spuse că nu poate fi decât sentimentul unei legături metafizice, nu între el și cei doi care sfârșiseră tragic, subprefectul și ereticul ars pe rug, ci între mai multe lumi din care făceau parte toți trei exact în clipa aceea. Simultaneitate ? Simultaneitate nesusținută de o legătura ontologică directă? Posibil.”Da, există o asemănare...” consimți el, dus pe gânduri. Dus cu totul!

                ”O asemănare !? E puțin spus!”, exclamă Hunedorean. Degaja din el un fel de exaltare frisonată. ”Sunt două chipuri identice în posturi diferite, dar fizionomia e aceeași; subprefectul e surprins privind într-o parte și în jos, în timp ce tu ai stat la pozat ca pentru cazierul judiciar. Dacă mai ai oarecari îndoieli, putem apela la aplicația de recunoaștere facială.”

                ”La ce bun?”, șopti el cu gândul aiurea.

                ”Ei, așa, pentru...”

                ”Nu e nevoie. Asemănarea e frapantă. Poate că subprefectul e fratele meu geamăn, spuse el râzând. E o glumă sinistră să ai un frate geamăn, despre care nu știi nimic, iar acum să stai pe masă cu dosarul morții sale. Asta mă duce cu gândul la destin. Suntem legați de ziua în care ne-am născut, 22, numărul cel mai tare și mai dificil de împlinit al destinului. Ce poate însemna asta? Cineva, nu știu cine, spunea: caii destinului sunt cei care știu drumul, noi doar ținem hățurile fără să avem habar încotro mergem, sugerând prin metafora asta că, de fapt, suntem victime ale lanțului cauzal.”

                Hunedorean îl privi circumspect. ”Adică !? Ce vrei să spui?”

                ”Exact asta. E greu de acceptat că în aceeași dată și în aceeași localitate s-au născut doi băieți din mame diferite care au trăsături somatice identice. Sigura posibilitate e cea a gemenilor. Poate că ar trebui să verific asta.”

                Sunt un ciudat căruia Hunedorean îi spune Călăuza, gândi Valahu. Călăuza! Valahu regreta că mai înainte nu fusese în stare să facă nici cel mai mărunt gest de consolare.

 În clipa aceea avu o viziune cu Hunedorean în faza terminală, întins pe un pat de spital, rezemat între perne, cu ochii închiși, înfundați în orbite, cu pielea feței pergamentată, fără sânge în ea, atinsă de patina lutului și își spunea că, da, are culoarea leossului, a prafului acela adus de vânturi de pe cealaltă parte a planetei... S-a ridicat și s-a apropiat de el. Stăteau alături, în cadrul ferestrei dincolo de care fulgii mureau lent printre crengile copacilor, pe acoperișul turlei bisericii de peste drum, pe trotuarele pustii și înghețate, sub roțile mașinilor care îi striveau de caldarâm. Tăcerea lor îngemănată avea în ea ceva pios. O rugăciune în care gândurile nu aveau cuvinte. Se întâlniseră cumva la o răscruce a vieții venind din direcții opuse - Valahu tocmai ce se despărțise furios de Dumnezeu, Hunedorean tocmai ce se îndrepta șovăielnic către El. Apoi, Valahu întoarse capul încercând să-i prindă privirea. Hunedorean era nemișcat, uitându-se la crucea de pe turla bisericii. Clopotele! In clipa aceea, au prins să vibreze clopotele. Dangătul lor trist, sumbru, îi învălui într-o mantie acustică tulburătoare: dang...dang...dang... cu pauze mari între două lovituri ale limbii de plumb de marginea buzei de bronz.

                Valahu nu știa de ce trag clopotele. Poate că a știut, dar a uitat. În clipa aceea însă, sunetul lor l-a trimis în trecut, undeva departe, în satul străjuit pe un vârf de deal de o biserică de lemn, cu acoperișul de șindrilă vămuit de trecerea timpului și a intemperiilor. Clopotele acelea... el, copilul de atunci, se oprise uimit să le asculte. Era un sfârșit de vară în care colbul fierbinte al drumului de pământ galben îi ardea tălpile desculțe. Iar clopotele, în plină amiază, își revărsau tânguirea pe satul pârjolit de soare. Ciudat! Sunt la întâlnirea cu mine însumi, gândi Valahu.

                Din locul acela, l-a auzit pe Hunedorean ca prin vis întrebând: ”Ce faci?” și s-a întors și i-a răspuns: ”Călătoream.” Hunedorean a adunat în colțurile buzelor un zâmbet chinuit în încercarea de a opune suferinței și temerilor și disperării și zădărniciei voința crâncenă de a rămâne în picioare precum copacii lui Casona.”Unde?” a întrebat el. ”Într-o lume care nu mai e.” A fost tentat să-i spună lumea clopotelor. Hunedorean continua să privească la crucea de pe turla bisericii. Era fascinat de simbolul creștinătății. Părea că îl descoperă acum, deși biserica și clopotnița ei învelită în tablă de aramă verde-oxid ce-și proiecta crucea pe cer exista din vremuri pierdute în negura uitării, cu mult înainte ca acea așezare de pe Valea Stânei, în care oamenii se ocupau de sute de ani cu zlătăritul, să devină târgul și, mai apoi, Orașuldintremunți. Crucea era poleită cu aur – aurul spălat din aluviunile pârâului – și avea în ea o strălucire ce părea să vină din însuși focul în care aurul fusese topit. Pe crucea aceasta, Hunedorean părea că vrea să-și răstignească supliciul.

                ”Am făcut un scurt popas în satul meu și l-am văzut pe copilul care am fost cândva... Știi, m-aș întoarce acolo pentru totdeauna. Mi-e dor de mine. Înțelegi? De cel care am fost, de copilul care nu mai pot fi”, spuse Valahu. Hunedorean nu-și desprindea ochii de pe crucea învelită în aurul zlătarilor, în timp ce dangătul clopotelor se transforma într-un prelung vaiet.

                ”Și eu aștept întâlnirea aceasta. Cu mine însumi. Simt că sunt foarte aproape. Atât de aproape încât...”, apoi, după o pauză în care punctele de suspensie se risipiră ca niște fluturi negri, punctiformi, în lumina ce agoniza în ferestre, a revenit brutal în realitatea imediată: ”Ce naiba a dat peste noi? Am fost loviți subit de melancolie și nostalgii, iar asta nu ne poate face bine”.

                Ca într-o scenă de repetiție, Hunedorean întrebă: ”Ce ai de gând cu dosarul ăsta ? Faci un raport de clasare?”

                ”Nu știu. Să văd ce e prin el. Tu ce știi despre moartea subprefectului? Erai aici când s-a întâmplat?” făcu Valahu

                ”Da”, zise el și se desprinse de lângă fereastră. Luă loc pe scaunul pentru persoanele «din afară», iar Valahu reveni la masa sa de lucru. ”Pe omul ăsta l-am cunoscut foarte puțin. A venit odată la un bilanț al poliției, iar la un târg al meșteșugarilor olari cineva mi-a făcut cunoștință cu el. Atunci am schimbat câteva vorbe. Banalități. Iar mai târziu l-am întâlnit la o vânătoare de iepuri. Era iarnă. În rest, informații despre el, din cele ce apăreau în presă, că a divorțat, că s-a recăsătorit cu o fetișcană care-i fusese secretară sau ceva de genul ăsta, că era pasionat de vânătoare... Am avut un șoc când am auzit că s-a împușcat. Asta se întâmpla a doua zi dimineață după tragedie. Era Crăciunul. Am fost convocați intempestiv de Căpitanescu și mi-am spus că trebuie să se fi întâmplat ceva grav, un omor, un asasinat... Am intrat în biroul lui. Deja erau prezenți câțiva dintre colegi. Fețe mască! «Ai auzit?» făcu el. «Ce?» «Despre subprefect.» «Care?» «Ăsta, Crin Ant.» «Nu.» «Și-a tras un brenecher în cap.» «Nu se poate. Când?» «Ieri seară.» «Ieri seară? Dumnezeule! Și tocmai acum s-a dat alarma?» «Nu. Au fost la cercetare alții.» «Cum adică alții ?» «Alții, adică nu de la noi.» «De la cine, de la municipiu?» «Nu, domnule, de la BCCO.» «Ăia? Ca ce chestie? Nu era de competența noastră?» «Era, dar uite că s-au dus ăia.»«Și cu noi care e șpilul?»«Nici unul. Stăm p-acilea. Ne facem că lucrăm. Mergeți la birourile voastre și așteptați... Să vedem ce se întâmplă.» Era destul de enigmatic Căpitănescu și destul de ofuscat. Explicația pentru alarmarea noastră era ciudată. Nu alarmezi efectivele pentru cineva care s-a sinucis și m-am gândit că nu auzisem bine, că, de fapt, subprefectul a fost împușcat și urmează să se constituie echipa operativă complexă cu efective mărite... apoi instruirea... să ni se repartizeze sarcinile și responsabilitățile și să trecem la căutarea autorului sau autorilor. Dar de ce au mers la fața locului cei de la crima organizată? Între timp, au început să circule zvonurile: că nu e sinucidere, că e un accident casnic cu arma de vânătoare, că e un jaf cu moartea victimei, că e un omor premeditat, că avea probleme cu niște retrocedări, că era monitorizat într-un dosar al DGA... și desigur, eterna poveste... crimă pasională! Fel de fel de istorii pe care le comentam în așteptarea unui ordin care să ne pună pe treabă. Apoi, spre amiază, a apărut comunicatul de la Parchet. Sinucidere! Indubitabil! Căpitănescu ne-a dat liber. Era dezamăgit. Se citea pe fața lui frustrarea. Cu toate acestea, am rămas în sediu până spre seară. Nu ne venea să credem. Prea pe repede înainte venise chestia cu sinuciderea. Ne gândeam că informația de la Parchet a fost scăpată de un neavenit și că va fi infirmată și că... Dar nimic. O moarte bătută în cuie drept sinucidere. Primul val de emoție colectivă creată de sfârșitul tragic al subprefectului a trecut relativ repede. După înmormântare, evenimentul aproape că a intrat în uitare. Nu și pentru Căpitănescu. El a inițiat o investigație neoficială. Culegea informații despre subprefect, despre anturajul acestuia, despre acțiunile lui din ultima vreme, despre averea lui declarată și nedeclarată... Apoi, a urmat povestea cu Bulucea.”

                Bulucea, Bulucea!..., exclama în gând Valahu. Numele i se învârtea prin minte şi avea senzaţia că-l aude sau mai exact că lua cunoștință pentru a doua oară despre el. Citise undeva numele acesta. Dosarul rămăsese deschis la prima pagină a procesului-verbal de cercetare a locului faptei, iar privirea i s-a oprit asupra numelor membrilor echipei operative: comisar şef Bulucea Theodor, comisar Postolea Marin...

                ”Nu înțeleg ce căutau cei de la crima organizată la un eveniment care era de competența materială a serviciului investigaţii criminale?” întrebă Valahu

                ”Nu știu cum de s-a făcut ca la cercetare să meargă ei. Noi, cei de la Omoruri, după cum îți spuneam, am aflat de eveniment a doua zi dimineața şi Căpitănescu era vexat rău de tot că am fost pasați, era sigur, și o spusese asta cu glas tare, că toată mizeria fusese o lucrătură, un aranjament ordinar, o codoșeală... să nu ne băgam noi coada... și cred că de aici i s-a tras lui Căpitănescu... nu cu managementul crimei de la Cub. Era ceva în afara normelor procedurale ca serviciul nostru să nu fie anunțat în cazul unei morți suspecte și să nu cerceteze locul faptei. Căpitănescu l-a întrebat pe Bulucea care era chichirezul, iar răspunsul a fost că aşa a dat ordin Aguridă. Presupun că Aguridă, pe filiera BCCO, avea informaţii privind fapte de crimă organizată în care era implicat subprefectul şi Dumnezeu ştie ce şi-o fi imaginat atunci când a fost anunțat că a fost împuşcat de a ordonat deplasarea la locul faptei a celor de la crima organizată.”

                Valahu constata că e posibil să se fi înşelat în presupunerile sale în legătură cu motivul mazilirii lui Căpitănescu şi a lui Manolea. Dacă ei au început să facă investigații paralele cu privire la împrejurările morții subprefectului, atunci era evident ca lucrătorii din «câmpul tactic» doreau să scape de ei şi le-au făcut vânt unde a înţărcat mutu iapa.

                ”Cu Bulucea ce s-a întâmplat? De când sunt aici nu am auzit nimic despre existenţa lui. A fost mutat pe undeva? Unde lucrează acum?”

                ”Dacă mai lucrează...”

                ”Cum așa?”

                ”La ceva vreme după eveniment a fost arestat..”

                ”Arestat?! Pentru ce?”

                „Oficial, şi cred că putem vedea pe net comunicatul DNA, e că, pe la începutul lunii februarie 2011, deci la mai puţin de două luni de la evenimentul cu subprefectul, a fost acuzat că a sprijinit un grup infracțional prin furnizarea de informaţii dintr-un dosar aflat în lucru la BCCO. A fost reţinut. Iniţial a primit mandat de arestare preventivă pentru 30 zile însă, în recurs, instanţa a anulat măsura arestului şi a dispus controlul judiciar. A fost pus la dispoziție și se aștepta să fie dat afară dacă era inculpat. Părerea mea e că dosarul Bulucea era o gulgută și că tot necazul i s-a tras de la povestea cu subprefectul. Circula un zvon în acest sens. Întâmplător, odată, l-am întâlnit pe Bulucea la popotă şi am schimbat câteva vorbe. Mulţi îl evitau. Ştii, când cineva este deja stigmatizat, orice contact cu el devine periculos pentru propria-ți persoană. Stigmatizarea e contagioasă. Stigmatizarea ucide! Asta merita să fie scrisă cu diez : «#stigmatizarea ucide». Eu nu am avut rețineri şi probabil că ăsta a fost un prilej să se descarce față de mine. Nu a spus mare lucru, ci doar că totul e o făcătură a celor de la DNA, în baza unui denunț potrivit căruia ar fi furnizat informaţii unora din grupul din care făcea parte şi subprefectul. Ceea ce a ţinut el să mă asigure e că lucrurile s-au întâmplat cumva invers - cei de la DGA i-au cerut sprijinul în derularea unei operațiuni conspirative în sensul recrutării unui informator în anturajul subprefectului, având în vedere bunele relaţii pe care Bulucea le avea în Prefectură, faptul că era vânător pasionat ca şi Crin Ant... Pe la jumătatea lunii martie însă, s-a întâmplat ceva, a plecat de acasă spre serviciu şi nu a mai ajuns nici la sediu şi nici acasă.        Acum, e pe lista persoanelor date în urmărire generală.”

                Informaţia aceea l-a pus pe gânduri pe Valahu. Ce implicaţii are cazul subprefectului Crin Ant în condiţiile în care cel care a condus echipa operativă de la faţa locului e săltat de DNA, e pus sub control judiciar şi, deodată, dispare?

                ”Şi de atunci, din ziua dispariţiei, nu se mai știe nimic despre el?”

                ”Absolut nimic.”

                ”Ce presupui că s-a întâmplat?”

                ”Noi, cei de la Omucideri, am făcut la vremea aceea ceva investigații, destul de discret, sub aspectul unui eventual asasinat. Pare absurd că ne-am gândit la așa ceva, dar uite că... Oficial, nu a fost niciodată deschis un dosar de urmărire penală privind dispariția sa. Oficial! Oficial... mă rog, e un fel de a spune, era că Bulucea se sustrăgea urmăririi penale. Dar nu credeam în povestea asta. Căpitănescu fusese bun prieten cu Bulucea și mobilizase întreg serviciul pentru obținerea de informații în legătură cu dispariția lui. Dar știi cum e, cauți una și dai peste alta. Căpitănescu a obținut informații cum că un procuror, împreună cu o coadă de topor de la noi, mai exact de la BCCO, au plantat în fișetul lui Bulucea 10.000 euro pe care, chipurile, le-au descoperit la percheziție. Asta ar fi fost cică mita primită de la denunțător. Apoi, o sursă a lui Căpitănescu, din interior, de la DNA, i-a furnizat bomba - o copie după lista cu seriile bancnotelor din așa-zisa mită. Lista cu pricina era de fapt o anexă la o dispoziție de utilizare a 10.000 euro din fondurile DNA pentru operațiuni speciale și că lista asta era copy paste lista de la percheziția la Bulucea. Era limpede că ”proba” – bancnotele - a fost plantată în fișetul lui Bulucea și, devenise clar, acum exista și dovada, că Operațiunea ”Bulucea” era una de eliminare. O execuție pentru că nu marșase la ordinul de calificare a morții subprefectului drept sinucidere?! Probabil mai existau și alte motive ca să-l facă mormânt – temerea că Bulucea va folosi informațiile despre împrejurările morții subprefectului. Fără doar și poate Bulucea aflase ceva ce nu trebuia în legătură cu moartea subprefectului: acte de corupție, bani pentru partid, afaceri ... Nu vreau să te influențez cu opiniile mele, dar e posibil ca subprefectul să fi fost o piesă de legătură importantă într-un lanț de tipul domino și atunci trebuia eliminat. Dacă Bulucea deținea astfel de informații atunci musai trebuia să tacă definitiv. Povestea cu seriile bancnotelor se pare că a transpirat cumva. La un moment dat, Căpitănescu a primit ordin să nu se mai ocupe de dispariția lui Bulucea și să-l introducă în baza de date privind persoanele dispărute urmând ca, în eventualitatea în care va apare vreo informație despre el, abia atunci se reia lucrul în cauză. Ce s-a întâmplat cu Bulucea? Pot face o sumedenie de speculaţii. Prima, și nu neapărat cea mai plauzibilă, este că a fost aranjat. Așa cum spuneam mai înainte, probabil avea ceva informații în legătură cu subprefectul, cu anturajul sau... Îți spusei că era în relații destul de strânse cu el, mergeau împreună la vânătoare... Bulucea era șeful grupei de vânători din care făceau parte oameni din lumea ”blajinilor”, avocați, judecători, procurori, oameni de afaceri, politicieni... Statul paralel. Sistemul, nu? Nu vreau să spun ceva rău despre Bulucea. Nu cred că era implicat în ceva nasol, dar anturajul acesta, de putere, cu week-end-uri petrecute în câmp, în popasuri vânătorești, unde nu sunt microfoane, unde se putea pune la cale... Dar să nu fabulez. Cert este că, uite, au trecut aproape patru ani de atunci şi nici o informaţie în legătură cu el. Familia lui, știu asta din sursa sigură, e monitorizată și acum extrem de strict. Dacă era în viaţă poate că ar fi încercat cumva să ia legătura cu soţia, cu părinţii, sau cu rudele și, cum asta nu s-a întâmplat, ce altă concluzie să trag? A doua, în care nu prea cred, e că a simțit sau a fost anunțat că este în pericol de a fi arestat și cum nu voia să fie condamnat aiurea și aruncat în pușcărie nevinovat, a fugit, iar acum se ascunde undeva prin lume sub o identitate falsă. Aparent acuzaţiile DNA erau destul de grave, cu toate că unele erau vizibil cusute cu ața albă, suficient însă pentru o condamnare la închisoare cu executare. După ce faci pușcărie, nu te mai salvează nici dracul. Devii un paria, mai ales dacă ai fost polițist. În sfârșit, ar mai fi o variantă dar care mă tem să nu fie o simplă fabulație: Bulucea a fost recuperat de o grupare dizidentă a sistemului în ideea de a fi folosit mai târziu ca martor, ca denunțător... cu identitate protejată. Când mai târziu? Poate acum, cu ocazia retrimiterii dosarului la poliție sub pretextul ăsta banal, de întocmire a unui referat de clasare... De aia te întrebam, ce ai de gând să faci? Nu sunt Mafalda și nici nu vreau să fiu un profet... mincinos, însă nu aș fi deloc surprins ca mâine, poimâine, înainte de a închide dosarul, niște anonimi binevoitori să-ți furnizeze niscaiva informații care să arunce în aer teza sinuciderii”

                Pe chipul lui Hunedorean, lumina aceea interioară se însufleți. Pentru o clipă abandonase gândurile negre. E cumplit să ştii că ai cancer şi zilele îți sunt numărate chiar dacă îți faci speranţe, chiar dacă toată lumea te încurajează. Doamne, își zise Valahu, ce jale și disperare e în sufletul lui, numai el știe şi, uite, se implică în povestea asta demult petrecută, ştiind poate şi sperând ca acesta să fie Marele Caz, care să-i ofere prilejul şi puterea de a încheia... cum spuneau romanii, pe scut. Într-un fel, Hunedorean apela la aceeaşi rețetă fabuloasă folosită şi de Valahu, pentru a putea rămâne pe linia de plutire, pentru a nu se sminti de durere şi nesperanță – rutina, rutina ca mod de viaţă, în care uiţi ce e în tine şi evadezi în cotidianul junglă, scormonind printre cadavre, căutând ucigași, făcându-ţi de lucru cu frenezia disperării, în vreme ce o frântură de gând rămâne să vegheze şi să te aştepte la lăsarea nopții, atunci când pui capul pe pernă, pentru a deschide poarta coşmarurilor.

                Adelina! În talmeș-balmeșul acela de informaţii privind așa-zisa sinucidere a subprefetului, în plină rutină, Adelina devenea tot mai prezentă în amintirea lui Valahu. Iar amintirea ieșea din încorsetarea cerebrală asemenea unui fulger și se transforma într-o realitate aproape tangibilă. O vedea pe Adelina făcându-i semn cu mâna, chemându-l, iar el se apropia călcând pe nisipul aspru și fierbinte al unui deșert, copleșit de lumina orbitoare a soarelui. Clipa atingerii degetelor părea iminentă... ca în imaginea aceea din Capela Sixtină; secunda care explodează într-un arc voltaic ce îi îndepărtează unul de celălalt. Se întreba pentru a nu știu câta oară ce coincidență abracadabrantă a făcut ca moartea ei să fi survenit odată cu cea a subprefectului: la 18:10?, iar răspunsul nu putea fi altul decât că, dincolo de simultaneitatea tragediilor, exista ceva ce depășea puterea lui de înțelegere.

                ”La ce te gândești?”, reluă abia auzit de Hunedorean, ca și cum nu sunetului, ci cuvintelor rostite de el le-ar fi trebuit mii de ani lumină pentru a ajunge în locul acela, în încăperea unde, pe tăblia unui birou vechi și răpănos, zăcea în așteptare un dosar cu coperți cartonate, de culoare bleu, pe care cineva scrisese cu marker roșu: «Cazul Trubadurul».”

                Hunedorean a continuat, fără să aștepte răspunsul: ”Știi, nu spun o noutate, cu întrebarea aceasta ne confruntam atunci când deschidem pagina de Facebook: ”La ce te gândești?” și când văd întrebarea afișată în fereastra pentru postare am o clipă de cumpănă și de teamă că, de fapt, nu mă gândesc la nimic, că mintea mea e goală asemenea unui clopot de aramă din care cineva a furat limba de plumb. Și atunci rostesc în minte versiunea îmbunătățită a gândului incongruent:«Am mintea goală precum o clopotniță dintr-o mânăstire părăsită, unde cineva s-a spânzurat de funia clopotului. Tu la ce te gândești acum ?”

                ”Acum, rosti Valahu, mă gândesc la o infinitate de lucruri din care aș putea selecta unul la întâmplare. Mă gândesc, de pildă, la soarta membrilor echipei care a cercetat locul faptei. A fost diferită, în funcţie de cum s-au aliniat în «câmpul tactic». Remarcam mai devreme, în timp ce încă ne aflam la «ora sexuală», că uite, Aguridă a fost avansat chestor atunci, imediat după eveniment, că doamna procuror de caz este şefa adjunctă la DIICOT central. Acum aflu că Bulucea a avut probleme şi că e dispărut. Ce s-a întâmplat cu ceilalţi care au semnat procesul-verbal de cercetare?”

”Din cei care au participat la cercetare? Şeful biroului, Postolea Marin a plecat în viaţa civilă, unii spun că ar fi emigrat în State, dar nu se ştie exact. Șeful de la criminalistică a făcut un infarct acum doi ani şi ceva şi s-a prăpădit, iar de cei doi criminalişti chiar nu ştiu pe unde sunt acum.”

                ”Aici e menţionat şi un comisar şef Zărnescu Vasile.”

                ”A, da. Ăsta era şef la DGA local. Provenea de la rutieră. Socrul lui era deputat şi l-a aranjat la Afaceri Interne, că, de, erau salariile mai babane. La ceva timp, după povestea cu subprefectul, a trecut şef la serviciul comunitar permise şi înmatriculări din cadrul Prefecturii, unde cred că se află şi acum.”

                Dacă cei care au fost implicați în cazul acesta au fost risipiți ca de o urgie, se întrebă Valahu, ce se va întâmpla cu mine ? Nimic din ceea ce trebuie să se întâmple nu va fi uitat. Doamne ajută!