TRIUMFUL HAITEI -  un roman în care adevărul...e o povară. 

HUNEDOREAN (cap II)

«Așadar, sfârșitul impulsului angular!» Auzise o voce. Nu era vocea entității care se plimba prin mintea lui. A fost tentat să creadă că e vocea lui CrinAnt întrucât părea să vină din interiorul dosarului pe care îl ținea la sub braț și privi către Hundorean voind să știe dacă și el auzise vocea aceea, dar își spuse că era prea mult ca doi săriți de pe fix să audă unul și același lucru, cele trei cuvinte îngemănate ”sfârșitul impulsului angular”. Valahu, însă, nu-și făcea griji în privința asta; știa că halucinațiile auditive sunt cel mai adesea asociate schizofreniei sau sindromului de stress traumatic, iar el trecuse prin tragedia pierderii Adelinei, primul episod avându-l după revenirea din comă de după accidentul de la Crăciunelu de Jos. Deci, nu i se întâmpla pentru prima oară. Încercase să se acomodeze cu ”vocile”, să le ignore sau să le înțeleagă - voci auzim cu toții, suntem mai mult sau mai puțin schizoizi sau paranoizi, își spunea el - de data asta însă nu putea, în contextul în care deja se implicase în cazul Trubadurul.

Hunedorean, care pășea alături de el, îl întrebă: ”Ce ai de gând să faci? Ai să dai clasarea?” ”Am să văd”, îngână Valahu, cu gândurile în neant. ”Te pot ajuta cu ceva?” ”Ar fi o treabă...”

Ajunseseră în fața biroului și se pregăteau să intre când secretara i-a ajuns din urmă, anunțându-l pe Valahu că Vulpe dorește să stea de vorbă cu el. Ciudat, abia se despărțiseră. Valahu se gândi că Vulpe se răzgândise sau primise ordin să-i retragă dosarul.

”Știi, m-am gândit să-ți spun câteva chestii în legătura cu acest dosar. E părerea mea personală”, îl asigură Vulpe, după care făcu o pauză căreia voia să-i dea o anume semnificație. Elocventă!, gândi Valahu, zâmbind binevoitor, lăsând să se înțeleagă că părerea unui șef e ca o zicere din Sfânta Scriptură și că va primi eventualele informații cu nespusă plăcere. ”Știi, nu cred că ar trebui să ne facem de lucru cu povestea asta”, continuă Vulpe, cu un aer indiferent.

”Ei, na! Să nu ne facem de lucru?!” Asta era temerea lui Vulpe.”Adică?”, se interesă Valahu eliptic, afișând o figură inocentă. Nu voia să arate că e surprins de intervenție, de fapt nici nu era, intuia că ordinul primit era ca totul să se desfășoare în limitele trasate de procuror, adică fără administrarea de noi probe. Îndemnul lui Vulpe, însă, a fost clopoțelul de alertă. Și nu era numai atât: Vulpe simțise, își zise Valahu, ”impulsul său angular” de a relua de la început investigația morții subprefectului, iar acum îl prelucra cu o ridicolă persuasiune.

”M-am uitat și eu prin dosar. Probele sunt beton. E sinucidere.” ”Și?”, ridică din umeri Valahu, cu aceeași candoare pusă pe figură, deși sugestia destul de străvezie și ușor imperativă începuse să îl irite. ”Ar fi bine dacă referatul cu propunerea de clasare...” ”Să-l fac astăzi?” Vulpe păru să nu fi observat ironia. ”Nu neapărat astăzi, dar în cursul săptămânii ar cam trebui să fie gata.” ”Și dacă nu e sinucidere?” ”Cum să nu fie?” ”Mă gândesc și eu, așa.... Am mai văzut destule chestiuni «beton» care, până la urmă, s-au dovedit a fi niște fâsâieli.” ”Adică pui la îndoială..?!.” ”Nu, dar ar fi pentru prima dată în analele Parchetului când un caz de sinucidere, «betonat», după ce stă la dospit patru ani bătuți pe muchie și așteaptă?... Ce?” ”Se mai întâmplă...”

Vulpe era suspect de conciliant. Valahu deveni reticent: ”Poate, dar eu nu am cunoștință de așa ceva.” O undă de culoarea turmalinei trecu preț de o secundă prin privirea lui Vulpe. Replica în sine era banală, iar Valahu nu înțelegea ce îl deranja. ”Nu cred că are mare importanță dacă există precedente sau nu”, rosti Vulpe apăsat, sentențios. ”Asta voiam să spun și eu.” ”Bine. Atunci sper că ne-am înțeles”, încercă să se asigure Vulpe că a priceput despre ce e vorba. ”Săptămâna asta...”, completă el.

Valahu nu a spus nici da, nici nu. Socotea că nu era momentul să poarte o discuție în contradictoriu cu Vulpe. Era cu mâna pe mânerul ușii și se pregătea să părăsească încăperea. Se întoarse către Vulpe:

”Am și eu o întrebare: spune-mi, te rog, care-i treaba cu dosarul ăsta? Pe bune!” Întrebarea nu părea să-l fi luat prin surprindere. ”Nici una. Ce treabă să fie?!” ”Ei, întrebam și eu, așa... Aveam impresia că... Dar procurorul care a făcut restituirea, de ce nu a dat el soluția?” ”Nu știu, Horațiule.” Vulpe deja trecuse în alt registru, după privirea aceea tăioasă, verde-mătrăgună, afișă aerul unei inocențe desăvârșite. Nu avea interes să-i lase impresia că știe mai multe despre dedesubturile dosarului. ”Bine. Altceva?” insistă Valahu. ”Păi, nu-ți spusei ? Asta, să nu o lungim.” ”Dar parcă mai era o completare... Ziceai că nu e cazul să ne facem de lucru cu el. Ce să înțeleg prin asta?” ”Am spus eu așa ceva?!” ”Da.” ”Mîh... Nu cred. Nu sunt în faza în care aud voci și vorbesc fără să-mi dau seama ce spun.”, făcu Vulpe. ”Eu sunt sigur că, după ce s-a terminat ”ora sexuală”, te-ai dus repede la Aguridă sa-i dai raportul iar măria-sa ți-a ordonat să te asiguri între patru ochi că ”fraierul” a înțeles bine care e pricazul și să nu facă vreo ”nasoală”. Altminteri nu e nici o explicație ... fezabilă... pentru prelucrarea pe care tocmai mi-ai dresat-o. Dar, ca să te liniștesc și pe tine și pe Aguridă care stă cu caștile pe urechi în clipa asta și pe alții care, de asemenea, stau la pândă să audă ce bășina mai trage «fraierul», îți pot spune, fără să-ți garantez ceva, că dacă probele din dosar sunt ok și e sinucidere, atunci voi face referatul cerut.”, asta în vreme ce sintagma «să nu ne facem de lucru” rula ca un ecou în capul lui Valahu. ”Să nu ne facem de lucru...” la care își zise : «Ba uite, că o să ne facem de lucru !» Era decis să-și facă de lucru, nu de dragul justiției omenești care oricum e oarbă, ci pentru el; trebuia să afle cum s-a întâmplat ca moartea subprefectului, născut odată cu el, să se intersecteze cu moartea Adelinei. Și era decis să afle chiar de-ar fi fost să crape si Vulpe, și Aguridă, și javrele de deasupra lor, din câmpul tactic și de aiurea. Se născuse în el un soi de încrâncenare necunoscută și o sete de răzbunare care nu știa de unde îi venea. Răzbunătorul sângelui! Răscumpărătorul sângelui! GO’EL HADDAM !

Voia s-o răzbune pe Adelina, să găsească vinovații pentru moartea ei convins că nu fusese doar un nefericit accident și că dincolo de aparențele unei realități, calficate drept adevărul judiciar, se afla ceva de care ... unii, oculții, nu erau străini. Versiunea accidentului de la Crăciunelu de Jos, sub raportul cauzei, așa cum o percepuse și el și polițiștii care făcuseră cercetarea locului faptei, și procurorul de caz, i se părea o mistificare a adevărului sub care era ascunsă o realitate tulburătoare. Voia să răzbune și moartea lui Crin Ant, subprefectul, pe care începuse să o privească la modul personal, ca pe propria-i moarte. Voia să se răzbune pentru mizeria în care era obligat să trăiască. Voia să se răzbune pentru... Existau atâtea lucruri pentru care merita... Ce? Era el justițiarul care împarte dreptatea... cu sabia, precum arhanghelul Mihail? «Fiat Justiția, pereat mundus!» Doamne ce prostie, și cât adevăr! Și imediat a venit «live» replica acelei entități misterioase pe care o găzduia de ceva timp în gândurile sale – alter ego! «ALTER EGO!» scris cu majuscule, așa cum era scris TRUBADURUL pe coperta dosarului: –«Comisare ești un idiot !» «Idiotul nebun care o să le-o tragă tuturor.» Nu era sigur dacă îi spunea toate acestea lui Vulpe. Nici nu știa dacă se mai afla în biroul lui. Vorbea cu el însuși cuprins de o înfrigurare străină, destructivă. Simți că se află din nou în preajma unei crize. Kakhal!

În starea aceea de surescitare năucitoare, a revenit în birou cu gândul la sticla de whisky, de care știa că nu trebuie să se apropie nicicum. Reușea cu greu să se oprească. După o izbândă de genul acesta se simțea ca unul revenit... din țara nimănui. Metafora asta, mai târziu, avea să pună stăpânire el. Cel ce l-a făcut să amâne momentul... pudrării cu praf de stele, a fost Hunedorean, nu pentru că în clipa aceea se afla în birou, iar prezența lui ar fi fost un impediment de ordin moral, ci faptul că în privirea lui era ceva... o lumină ce se stingea și s-a întrebat: Doamne ce-i cu el, ce se întâmplă ?

        Hunedorean era specialist principal II în cadrul Biroului Omoruri. Când a fost cu «descăpățânarea» vechii conduceri a serviciului, în mod firesc, a sperat într-o promovare în funcția de șef de birou, vacantată după scandalul generat de crima de la Cub. Numai că s-a întâmplat, așa cum se întâmplă de foarte multe ori în viață, să nu prevaleze meritele, dorințele, ci hazardul sau căcănăriile Sistemului și s-a trezit cu Valahu șef, adus de peste munți. Un venetic! Valahu i-a înțeles frustrarea și, în considerarea faptului că avea dreptul la o minimă reparație de ordin moral din partea lui, i-a propus să lucreze în același birou cu el. Îi conferea astfel un statut mai aparte, de locțiitor de facto al său. Până la momentul acela, Hunedorean avea biroul într-o altă încăpere împreună cu alți trei polițiști. Valahu era conștient că decizia sa era una ipocrită. În pofida a ceea ce i se părea a fi primirea ”entuziastă” pe care i-o făcuseră noii subalterni, i-au ajuns la ureche zvonuri, nu numai că numirea în funcția de șef provocase nemulțumire, ci că se străduiau să-l caroteze și îl sabotau discret ori de câte ori aveau ocazia, iar cel ce părea liderul opoziției, în jurul căruia ceilalți se coalizaseră, era tocmai Hunedorean. Nu ar fi avut nevoie de o confirmare ”in concreto”, căci era de la sine înțeles că zvonurile de genul acesta sunt de cele mai multe ori adevărate, dar a venit și avertismentul aruncat tangențial de Vulpe: ”Vezi că te sapă tipii ăștia.” Promovările prin transfer generează sentimente de antipatie, de respingere, de ură, de tot ce se poate naște din așteptările înșelate. Prin urmare, Valahu nu putea ignora realitatea și avertismentul lui Vulpe și a gândit că este obligat să păstreze controlul asupra subalternilor. Scoțându-l pe Hunedorean din mediul colportorilor dădea mai multe semnale – că e la curent cu frustrările lor, că le înțelege, că e în măsură să conducă echipa de la Omoruri și că dorea să-și facă un aliat din cel care, altminteri, ar fi devenit, dintr-un opozant nemulțumit, un dușman. Pe de altă parte, era și o chestiune de ordin practic: integrarea lui Valahu în noul colectiv presupunea, înainte de toate, cunoașterea polițiștilor din subordine, dar și a stării de fapt din linia de muncă, a situației operative, ceea ce putea realiza mai ușor avându-l alături pe Hunedorean, cu experiența lui de peste 10 ani la Omoruri. În același timp, nutrea speranța că o ”conviețuire” în același birou îi va apropia și vor deveni, cândva, nu prieteni ci camarazi - deși nu era prea sigur care e cu adevărat diferența dintre un prieten și un camarad. Poate aceea că prietenul la nevoie... te părăsește. Găselnița asta, nu cu prietenul, ci cu relocarea lui Hunedorean i-ar fi plăcut să fi izvorât dintr-un soi de strategie managerială ingenioasă, - așa, ca să mai crească în ochii săi, - în realitate însă (și era conștient de asta), nu au contat nici zvonurile, nici avertismentul lui Vulpe și nici ideea unei reparații morale, a fost o decizie pe fond emoțional, dintr-un impuls venit din subconștientul stresat. Valahu se simțea extrem de neajutorat și de singur și de vulnerabil și era disperat să aibă pe cineva lângă el care să-i ofere, nu considerație și respect, ci doar o fărâmă de îngăduință. Cu timpul, a început să creadă că a fost o mișcare bună - încet-încet părea că se apropie unul de celălalt și nu putea decât să se bucure. O bucurie încercată, totuși, de un sentiment de nesiguranță. ”Dacă mă înșel?”, se întreba uneori.

Așadar, Hunedorean și cu Valahu, în aceeași cameră, nr. 59 de la etajul II, pe a cărei ușă era bătută în ținte de alamă o plăcuță din plastic aurit cu inscripția în negru - Serviciul de investigații criminale - BIROU OMUCIDERI – și dedesubt, numele lor scrise cu litere mărunte : «Comisar Valahu Horațiu Ioan» și «Inspector principal Hunedorean Bogdan».

Intrând în birou, cu toate că era bulversat după întrevederea cu Vulpe... «să nu ne facem de lucru...», a fost izbit de privirea absentă, tragică, a lui Hunedorean. Se afla într-una din pasele sale, din ce în ce mai dese de la un timp, în care era evidentă izolarea de lume, contemplarea interioară profundă din care își revenea brusc, scuturând capul, de parcă alunga umbra unui strigoi. De data aceea, însă, Hunedorean era schimbat cu totul. Pierdut în negura gândurilor. Odată, cândva, Valahu a vrut să-l întreb ce motiv de îngrijorare are, dar a renunțat. Presupunea că, dacă ar fi făcut-o și i-ar fi răspuns, atunci s-ar fi simțit obligat să se destăinuie și el, să-i vorbească despre Adelina, despre coșmarurile care dădeau navală peste el, despre sindromul de stress posttraumatic, despre temerile legate de dipsomanie și despre obsesiile referitoare la transcendent, la învingerea timpului și spațiului... Avea nevoie de o spovedanie ca de aer și de cineva care să îl asculte și să-l înțeleagă. Dar ce ar mai fi rămas din ființa sa după spovedanie, se întreba Valahu? De aceea, hotărâse să nu-i pună niciodată întrebarea ce-i bântuia mintea: «Ce te frământă, Hunedorene? Ai chipul ca de ceară și ochii ți-s cufundați în orbite...» Așa că și-a înfrânt pornirea de a-și agăța... sufletu-n cui și s-a așezat la birou cu dosarul morții subprefectului în față. Nu-i ieșea din cap remarca lui Hunedorean referitoare la asemănarea cu ”decedatul” și și-a propus să verifice... informația, atât sub aspectul asemănării cu Crin Ant, dar mai ales să se convingă, să aibă o dovadă, indirectă, că discuția din timpul ”orei sexuale” nu fusese doar produsul unei minți surescitate. Ar fi fost nașpa să-l întrebe direct dacă, în timpul ședinței, avusese loc între ei schimbul acela de replici... «îți lipsește doar mustața... și o doagă». Spera ca în dosar să existe fotografii, altele decât cele din planșa fotografică de la locul faptei. Coincidențele acelea: asemănarea, data nașterii și porecla îl portau pe un târâm al paradoxurilor: «paradoxul trubadurului», «paradoxul bunicului».

Dar asta însemna nebunie curată. Ideea unei clone cuantice (el) care a călătorit în timp pentru a interveni în universul prezent în scopul întreruperii șirului evenimentelor care duceau în mod inexorabil la moartea lui CrinAnt era complet... aiuritoare, iar el nu credea că are mintea chiar atât de zdruncinată deși, undeva, într-un subconștient dizarmonic, fantezia, destul de crazy, era extrem de ispititoare. Nu era nimic nefiresc sau ieșit din comun dacă intra pe culoarul teoriilor speculative ale fizicii cuantice (mulți savanți o făceau), și își imagina că prezența în același loc și timp a două exemplare din aceeași ființă ar fi posibilă, desigur, deloc exclus, cu riscul anihilării uneia din ele.

Încerca să se desprindă din «jocul fluturilor nebuni» și să abordeze ca un om întreg la minte seria de coincidențe care îl legau de subprefect. Prin urmare, și-a spus că singura explicație de bun simț pentru asemănare și data nașterii ar fi că sunt gemeni. Dar ce fel de gemeni? Se spune că fiecare om are în lume șapte «gemeni» - cumva transcedentali, avataruri, încarnări ale ființei în cele șapte ceruri, ceea ce presupune, fie o anume descendență (în trecut), fie o ascendență (în viitor) sau, poate, pe același palier al timpului, dacă cei șapte sunt contemporani. Dovezi ale acestui straniu fenomen sunt peste tot în lume, numai că, dincolo de înfățișare și sex, eventual obiceiuri, gemenii din această «șeptegramă» nu au alte lucruri în comun. În cazul său și al subprefectului, însă, erau elemente în plus față de asemănare - născuți la aceeași dată, în aceeași localitate sau loc, cunoscuți sub un supranume comun generat de același hobby, trecând prin aceeași încercare a morții în 24 decembrie 2010... - ceea ce ieșea cu totul din tiparele simplei întâmplări. Dar cum e să ai un frate geamăn despre care să nu fi aflat nimic până acum? se întrebă Valahu. Își aminti de povestea a doi gemeni proveniți dintr-o familie de evrei; unul, înfiat de un cuplu german, ajuns în timpul celui de Al Doilea Război Mondial ofițer SS, celălalt, rămas în familia maternă, supraviețuitor al lagărului de la Auschvitz, emigrat în Israel după război. S-au întâlnit după 60 de ani și au constatat că se îmbracă la fel, că au aceleași pasiuni, gesturi și ticuri, deși au trăit separat, în medii diferite. Deci, e posibil, exclamă Valahu! Însă, gemenii aceștia, la al căror exemplu apela, se întâlneau după atâta amar de vreme ca doi străini. Nu simțeau chemarea și nici șocul năucitor al întâlnirii ființelor născute din același zigot. În mod firesc, Valahu s-a întrebat, de fapt, ce simte el față de Crin Ant? Nu reușea să identifice un sentiment anume, întrucât experiența pe care o trăia era în afara tiparelor convenționale. Acceptase, însă, cu titlu de experiment, că sentimentul care se contura, acolo, undeva, în adâncul ființei sale, era cel al fraternității sau, mai exact, al gemelității.  

Era, însă, bulversat; dacă accepta ipoteza, trebuia să admită și consecințele: despărțirea gemenilor, înfierea unuia din ei, care? eu sau el?... ”revederea”...

  În căutarea unui adevăr atât de straniu, revelația cu privire la originea «impulsului angular» de a prelua dosarul era aceea că voia să afle cine este el cu adevărat, cine e Crin Ant, cum de s-a întâmplat ca existențele lor să fie separate și... de ce a trebuit să moară Adelina? Ajuns în punctul acesta intra într-un soi de secvență repetitivă - cercul vicios - «paradoxul trubadurului», «paradoxul gemenilor astrali», deoarece explicația absolut banală a gemenilor despărțiți din pruncie, nu că ar fi fost neplauzibilă, ci pentru că nu satisfăcea bizareria coincidențelor și era obligat într-un fel să recurgă la fantezie. Dar fantezia are neajunsul că, de cele mai multe ori, te proiectează direct în absurd.

Se întreba ce s-ar întâmplat dacă Crin Ant nu ar fi murit și care ar fi fost șirul evenimentelor de după acea? Ce motive a avut acel decident astral ca ei să se întâlnească pe acest tărâm, între viață și moarte?

După incursiunea... în continuumul spațiu-timp, confuz, fără o explicație satisfăcătoare a coincidențelor cel mai bun lucru pe care ar fi trebuit să-l facă, gândi el, ar fi fost intre în rutină și... să purceadă la studierea dosarului. Nu a făcut-o. Îl preocupa și îl îngrijora starea lui Hunedorean. Il vedea nemișcat, îngândurat, profilul său proiectându-se pe fundalul de dincolo de fereastră.

Ar fi vrut să-l întrebe (dar nu a făcut-o căci momentul era cu totul nepotrivit) de ce remarca lui privitoare la asemănarea lui cu subprefectul sinucis venise tocmai atunci și nu mai devreme? Se cunoscuseră cu mai bine de jumătate de an în urmă – când a fost numit șeful biroului și, de atunci, zi de zi, au fost nedespărțiți, au mers împreună la cercetarea locului a zeci de fapte comise cu violență, au petrecut multe din clipele de răgaz împreună, au existat momente de apropiere, de relaxare a relației șef-subordonat, deci, au existat împrejurări propice unei eliberări în care ar fi putut spune: ”Horațiule, semeni al naibii de bine cu subprefectul care și-a tras un glonț în cap, într-o zi de decembrie, acum trei-patru ani.” La spiritul lui de observație, tăcerea în privința asemănării era cumva inadmisibilă. Sau poate că nu o făcuse din... superstiție. Ar fi adus cumva a premoniție să-i spui cuiva că arată leit cu unul care a murit în condiții violente. Sau poate că nu a observat asemănarea ori, chiar dacă a remarcat-o, nu i-a dat importanță.

De ce o făcuse atunci, în timpul «orei sexuale»? Dar o făcuse, oare? Se îndoia existența acelui schimb de replici și își spunea că Hunedorean nici nu spusese ceva, ci doar gândise: ”Uite, al dracului, Horațiu ăsta, parcă e mortu′ în persoană, înviat, plimbându-se printre noi. Ce chestie idioată!”. Valahu era în căutarea unui răspuns, nu atât asupra viziunilor (firești din perspectiva faptului că, funcționând ca un al treilea ochi, creierul generează sau percepe mesaje sub pragul senzorial), cât asupra stimulului declanșator. Iar răspunsul a venit sub forma unui singur cuvânt: Avatar.

”Îmi spuneai mai devreme - a început Valahu cu o voce moale - că încă de la prima noastră întâlnire, atunci, la instalarea în funcție, ai avut o puternică senzație de déjà vu, că îți păream foarte cunoscut și nu știai de unde să mă iei.” Hunedorean nu păru să-l audă. ”Așa e?”, insistă Valahu. ”Așa ce?”, întreabă Hunedorean, oarecum trezit din altă lume. ”Mai devreme, în timpul ședinței, îmi spuneai că încă de la prima noastră întâlnire...” Hunedorean se întoarse spre el. Fața lui arăta asemenea lanternei lui Jack animată vag de strania lumină din interior. ”Nu a existat un «mai devreme». Nu înțeleg ce vrei să spui.” ”Cum nu? Ai zis că încă de la prima noastră întâlnire ai avut o puternică senzație de déjà vu, că...ne mai întâlnisem cândva...” ”Nu, Horațiule. E a doua oară pe ziua de azi, când invoci lucruri care nu s-au petrecut. E adevărat, încă de cum te-am văzut, atunci, la instalarea în funcție, am avut senzația că te știu de undeva. Figura ta îmi părea foarte cunoscută, dar nu reușeam de unde să te iau. Abia în clipa în care i-ai cerut dosarul lui Vulpe am avut revelația că semeni foarte bine cu subprefectul Crin Ant ...”

”Hunedorene, se întâmplă ceva...”, spuse Valahu după un timp, iar răspunsul lui Hunedorean veni defazat, cu oarecare întârziere, ca în cazul legăturilor la distanță: ”S-a întâmplat, acum e deja prea târziu.” ”Fii mai explicit. Are legătură cu povestea de mai înainte, că sunt malefic, că semăn teribil cu subprefectul mort?” ”Sunt două lucruri diferite.” ”Ce anume?” Hunedorean stătu o clipă pe gânduri, apoi își ridică privirea către el, aceeași lumina palidă din lanterna lui Jack, ca într-o scenă tragică de Haloween. ”În ziua în care ne-am cunoscut...”, începu el, după care se opri brusc. ”Nu. Înainte de asta trebuie să mă explic, altminteri nu ai să înțelegi nimic. În noaptea premergătoare ședinței în care a fost prezentat ordinul de numire a ta în funcție, am avut un episod de febră: 41,7 grade. A venit brusc ca o apă ce rupe un baraj. Tremuram tot și, deși dogoream cumplit, îmi era frig de-mi clănțăneau dinții. Trăiam într-un coșmar, cu viziuni halucinante proiectate într-un tunel întunecos, cu o gheară care mi se înfipsese în cap, înconjurat de mii de luminițe multicolore despre care cineva îmi spunea ca sunt amintirile mele,  o singură secvență care se repeta năucitor, una și aceeași, făceam eforturi disperate să mă trezesc... să mă trezesc... urlam după ajutor și nu-mi auzeam vocea... În timp ce mă afundam tot mai mult în întuneric a avut loc o explozie o lumină, orbitoare, din care a apărut un chip ca o flacără. Mi-a întins mâna și mi-a făcut un semn... Vino! L-am urmat. Am mers împreună cu el călăuzit spre marginea întunericului. Salvarea! Salvarea la propriu, însă, a fost cea care m-a transportat la spital. Spre dimineață, febra a dispărut, ca și cum nu ar fi fost. Ceea ce a rămas întipărit pe retină era chipul celui ce venise să mă scoată de acolo sau să mă ia cu el... Am fost la trei liniuțe față de moarte. Medicul a vrut să mă rețină în spital, dar am refuzat. Voiam, nu știu de ce, era ca atunci când, cum se spune... « te trage ața», voiam să fiu prezent la momentul instalării voastre în funcție, a lui Vulpe și a ta. L-am întrebat pe medic ce a fost cu febra aceea, iar el...a spus ceva, că ar putea fi un semn precoce... dar că e prematur să dea un diagnostic, că e numai o supoziție... Pe la ora 9, însă, am primit de la el un telefon prin care mi-a confirmat ceea ce eu citisem deja pe internet. În ziua aceea am aflat... că nu sunt nemuritor... și apoi te-am văzut pe tine, ființa din coșmar... ”Nu te înțeleg.” ”Astăzi, în biroul lui Vulpe... nu știu cum să spun, ți-ai pus mâna pe umărul meu și parcă mă invitai undeva și am trăit sentimentul acela, al iminenței și precarității, că a sosit clipa... În timp ce te priveam, am simțit frisonul acela de febră dogoritoare lovindu-mă ca un scurt-circuit și am revăzut aievea scena: noi doi mergând spre capătul lumii. În clipa aceea, halucinantă, aveam senzația că totul se întâmplă în realitate și pentru asta am spus că ești malefic, Horațiule, că ți-ai ales un moment nepotrivit, că am mai fi putut amâna plecarea. Trăiam coșmarul... și te urmam. Sirenele lui Ulise! Simțeam că-mi pierd mințile. Te imploram să mă aduci înapoi... Dar nu-mi auzeai vocea.”

Impresia de moment a lui Valahu fu aceea că Hundorean joacă o farsă sinistră și nu pricepea de ce o face. Nu puteau fi amândoi la fel de nebuni. Era suficient un singur nebun care aude voci, ascultă sirenele, se vede descendent al dualității, trecând prin poarta stelei Algol, călătorind prin stringuri energetice...

Hunedorean continuă: ”Atunci am trăit sentimentul sfârșitului implacabil, deși cu toții știm că a te naște înseamnă a muri. Dar nu credeam că poate veni atât de devreme și atât de intempestiv și cu atâta urgie și durere și spaimă și neputință. Atunci am realizat cu adevărat... după cum spuneam mai înainte, că sunt muritor. Atunci speranțele mele s-au năruit. Atunci am început să mor. Horațiule, am limfom non-hodgkin.” Cuvintele căzuseră precum o secure. Lumina din lanterna lui Jack se stinse și două lacrimi mari au prins să curgă pe obrazul încremenit.

”Vestea am primit-o în ziua aceea, cu o oră înainte de ședința în care ai fost prezentat ca noul șef al Biroului Omoruri.”

Valahu era mut. Nu știa ce să spună. I se părea absurd și mai ales cumplit de nedrept. O nedreptate la care fusese părtaș. Era șocat. Nu avea nici un cuvânt de îmbărbătare. Ce-i poți spune unui om care te anunță că are cancer? Că poate nu e adevărat, că e posibil ca diagnosticul să fie greșit, că poate nu e chiar atât de grav, că nu trebuie să facă din asta o tragedie, Doamne, ce prostie!, că acum sunt tratamente miraculoase, că nu se știe unde, cineva a descoperit o metodă de a păcăli celula canceroasă, plecând de la un studiu privind placenta... o proteină de malarie folosită ca un vector pentru o toxină ce distruge celulele canceroase... Era dat peste cap, el care credea... ”Ce credeam, se întrebă Valahu? Dumnezeule mare, cum ne putem înșela!”

”Nu știe nimeni că am fost diagnosticat cu cancer, în afară de medic, evident.”

Hunedorean își trecu palma peste obraz și alungă lacrimile.

”Acum ... nu știu cum va suna rugămintea mea, cum o vei primi, dacă o vei primi... aș vrea să te rog ceva...” Ochii îi erau inundați de lacrimi. ”Am să te rog...” Un nod i se pusese în gât. Era învăluit într-un zâmbet trist. Era zâmbetul celui fără de speranță care bravează în fața morții.

”Când va fi să plec... Când va fi... «Să le spui curat/Că m-am însurat/Cu-o mândră crăiasă/A lumii mireasă/Că la nunta mea/A căzut o stea...»”

Zâmbea chinuit. E zâmbetul acela apriori convingător, în afara oricărei dovezi, ce te obligă să crezi când cineva îți spune adevărul cumplit, adevărul asemenea unei corole ce se închide peste tine la apropierea nopții. ”Hunedorene!” Fusese doar strigătul neauzit venind din «fereastra înserării».”O sole mio ! ”O sole o sole mio/Sta nfronte a te,... Când vine noaptea soarele-a plecat deja/Iar bolta se transforma-n albastru-indigo/Aș mai rămâne la fereastra înserării...O sole mio...” Valahu era năucit. Muzica aceea venea peste el ca o vâltoare. De altminteri, toate amintirile sale-coșmar aveau... sonor și i s-ar fi părut nefiresc ca filmul acela de groază să se deruleze într-o tăcere înspăimântătoare. În plus, era copleșit de sentimentul vinovăției, convins că boala lui Hunedorean s-a declanșat în clipa în care a aflat că el îi va ocupa funcția la care spera, că el eram cauza.

Sunt blestemat! își spuse Valahu. El o omorâse pe Adelina. Acum pe Hunedorean... Se învinovățea în timp ce încerca să se disculpe (așa cum o făcuse la moartea Adelinei, măsurând orizontalitatea pasajului de la calea ferată) – că nu el, Ioan Horațiu Valahu, a decis cine să fie numit în nenorocita aceea de funcție. El doar acceptase. Nu putea prevedea consecințele. Putea să refuze, dar, s-ar fi schimbat ceva? Certamente ar fi fost desemnat altcineva, iar după toată tevatura cu crima de la Cub, în nici un caz nu se mai punea problema unei promovări din interiorul serviciului. Dar, asta era un nou act de lașitate. El, adeptul ”scindării realității” ar fi trebuit să-și imagineze că refuzând numirea ar fi generat o altă realitate în care Hundorean, nu să fi fost promovat, ci să fi fost deviat de la direcția pe care urma să se intersecteze cu limfomul not-hodgkin.

”Știi, continua Hunedorean, se zice că și subprefectul fusese diagnosticat cu limfom și că ăsta a fost motivul pentru care și-a spulberat creierii. Eu nu am să fac asta. Vreau să mor în picioare. Întâmplător, sau poate deloc întâmplător, cu ceva timp înainte de atacul acela de febră, în timp ce navigam pe Internet, m-am oprit asupra unei link – teatru radiofonic – «Copacii mor în picioare». Părea o poveste polițistă, altminteri poate că nu aș fi ascultat-o până la capăt. Am fost curios... Finalul e fantastic, optimist și trist deopotrivă. Mă gândesc că, de undeva, din necuprinsul necunoscut, mi-a venit îndemnul acela, să mă opresc o clipă și să ascult... cum mor copacii în picioare. După ce am primit verdictul, mi-am amintit de piesa de teatru, am ascultat din nou înregistrarea, de data asta din perspectiva iminenței și a precarității, iar asta mi-a dat putere și mai ales înțelepciunea să rezist, să rămân în picioare.#Rezist! Cu semnul de pe tastatură de deasupra numărului trei. Trei. Sfânta Treime ! #Rezist! Apoi am citit o piesă a lui Carsona: «Interzis să te sinucizi primăvara» și, ți-am spus, era primăvară atunci când am aflat, Horațiule! Promite-mi că...” Ezita să rostească verbul. ”Să le spui curat...” Fusese doar ecoul care tulbura morminte.

”Promiți?”

”Promit!”

”Te legi?”

”Mă leg!”

”Spondeo?”

”Spondeo!”

Un jurământ, ca într-un ritual străvechi, săvârșit la dezrobirea sclavului, sclavul fiind el, Valahu, care ”dobândea” încrederea și povara de a fi păstrătorul unui teribil secret. Spondeo ! Acum erau legați unul de celălalt. Cordonul energetic! Întreaga scenă avea în ea ceva mistic în care simțeau regizorul nevăzut, divinitatea pe care Valahu o exclusese din viața lui. Încerca să fie cât se poate de rațional și nu putea face asta decât lăsând cortina să cadă peste scena jurământului, pășind în afara cercului fantasticei irealități, în lumina incertă ce trecea prin fulgii de nea.

”E iarnă, Hunedorene,” a rostit Valahu cu un fel de uimire și tristețe.” E iarnă și ninge peste noi.”

”Și era primăvară !” îi răspunse Hunedorean.

Stăteau amândoi în fața ferestrei scrutând spre muntele ce forma linia orizontului. Abia se vedeau crestele albe. Valahu s-a întrebat dacă într-acolo e Pădurea Înghețată.

”Presupun că urmezi un tratament...”

”Am început acum două săptămâni. A fost prima ședință de chimioterapie.”

”De ce așa târziu?”

”Pentru că mai aveam speranța...”

”Nu ar trebui să fii în concediu de boală?”

”Știi cum sună alcătuirea asta lingvistică: boală-concediu? Sinistru. Concediu – când îți iei liber de la ceva. Poți spune concediu de muncă?Concediu de viață?! Subiectul acesta e unul închis și, dacă ai să vezi că sufăr, că trupul meu se împuținează, că pielea mea se tumefiază, că ochii se duc în fundul capului, atunci să mă prinzi de mână și să mă conduci printre stele... acolo unde... sirenele lui Ulise mă așteaptă.”

Hunedorean plângea cu lacrimi abia văzute, care se uscau de febra din privirea lui, privirea în care îl cuprindea pe Valahu ca pe ultima speranță, iar el simțea că se frânge sub privirea aceea. Ar fi vrut să-l prindă în brațe, să-l strângă la piept și să-i ofere punctul acela de sprijin în jurul căruia universul stă în cumpănă, dar nu a făcut nimic; a rămas împietrit în însăși spaima lui în vreme ce Hunedorean părea că se stinge lent în lumina împuținată a zilei.

În timp ce scrutau întunericul ce se apropia dinspre munți, ninsoarea s-a oprit. Fulgii aceia mari, leneși, au murit, iar trupurile lor - cadavre albe - au rămas agățate pe crengile copacilor, zăceau pe trotuare și încet-încet se transformau în altceva – în zăpadă, în gheață, murdară, călcată de roțile automobilelor, în zloată... Tranziție de fază. Moarte! Asta se întâmplă mereu, pretutindeni. Valahu s-a îndepărtat de cadrul ferestrei privind la profilul lui Hunedorean; nasul acvilin i se contura ferm pe dreptunghiul de lumină al ferestrei, buzele erau strânse într-o linie chinuită, bărbia împinsă puțin înainte și privirea... privirea goală ca un pustiu și gândurile, gândurile pe care i le auzea, gândurile ca niște ecouri, fragmente aparent disparate din monologul interior al lui Hunedorean din timpul ședinței”... «replica ființei din coșmar», «cel venit după mine...»

”Spune-mi, ce crezi despre mine. Cine crezi că sunt eu?” a întrebat Valahu cu o voce ce nu părea a fi a lui. Era o întrebare idioată. De ce a pus-o? Poate că a fost doar gândul nerostit. Hunedorean a tresărit și s-a întors spre el. Spaima de pe chipul său, și poate nu atât spaima morții inevitabile și cumva iminente, cât neînțelegerea alegerii, de ce tocmai el? păreau să fi dispărut.

”Cine cred că ești tu?”

”Exact.”

”Asta pentru că mai înainte îți spusesem că, atunci când mi-ai pus mâna pe umăr, am trăit senzația iminenței și precarității invitându-mă să pășim în infinit ?...

”Da.”

”Credeam că ai înțeles. Tu ești Călăuza.”

”Eu, Călăuza? De unde îți veni asta? Ce înțelegi prin Călăuza?

”Cel venit din altă lume. Călătorul în timp.”

Scena părea să se repete. Era ca și cum un regizor nebun, nemulțumit de rezultat ar fi dispus să se mai tragă o dublă cerându-le actorilor să rostească alte replici.

”Ei doamne ! Glumești, desigur. Nu se poate să avem amândoi aceeași dambla.”

”Ce anume?”

”Damblaua călătoriei în timp.”

”Asta poate fi o dorință.”

”Desigur”, spuse Valahu gândindu-se că, din perspectiva fizicii cuantice, de vreme ce o particulă poate fi în una și aceeași clipă într-o infinitate de poziții, nimic nu împiedică prezenta obiectelor mai mari, cum ar fi de exemplu oamenii, să fie în mai multe locuri simultan, în mai multe universuri paralele. Alunecare conștientă!, exclama în sine Valahu, cumva nedumerit și revoltat că, într-un astfel de moment, gândurile lui o luau razna și nici nu le putea opri, continuând să-i spună lui Hunedorean: ”Suntem alcătuiți din particole care se supun acelorași legi. E suficient să ne dorim asta și putem fi oriunde, numai că... nu vom ști niciodată ce se întâmplă cu alter-ego-urile noastre. Într-un univers, ca acesta de pildă, acum stăm de vorbă în această încăpere, față în față, între noi cu dosarul morții celui care ar putea fi... duplicatul meu, în timp ce în alt univers poate că suntem despărțiți de mii de kilometri, pe continente diferite... Într-un univers se trăiește, în altul se moare...” Valahu se opri brusc. Voia să-i dea o speranță... și vorbea de moarte. Halucinant! Gafase cumplit. Regretă amarnic că amintise de moarte. Hunedorean se îndoi ca o creangă sub puterea uraganului, se frânse pentru o clipă pentru ca, apoi, refugiat în marea de nesperanță din interiorul său, reveni, nu cu un răspuns pentru Valahu, cât mai ales cu o explicație pentru sine.”E straniu ce îți voi spune. O parte a ființei mele e înclinată să creadă într-o experiență, nu știu cum să-i spun, de o natură nedefinită, necunoscută, poate metafizică, în care totul se poate întâmpla de adevăratelea. În episodul acela de febră, dincolo de coșmar, dincolo de halucinații, exista ceva, o mare de liniște cu zări necuprinse, un spațiu al ”definitivului” și al „ultimului”, de unde nu mai ești obligat să pleci, de unde nu te mai poți întoarce, la care încă nu ajunsesem, dar simțeam că e acolo, locul unde sunt așteptat, iar ceea ce îmi lipsea, pentru a ajunge la destinație, era doar ”Călăuza” și atunci am văzut-o. Îți poți imagina un cavaler al Apocalipsei, unul din cei patru, cel călărind un cal alb?... Și l-am auzit: «Vino și vezi !» și m-am uitat și i-am văzut chipul, cel de acum...” Hunedorean se opri făcând un gest nedefinit către Valahu, voind să indice ceva de dincolo de ei. Plonjase printre viziunile sale în căutarea chipului păstrat în memorie sub o înfățișare puțin diferită, cu mustăți și perciuni... venind din îndepărtatul necuprins să-i arate «calea spre lumină». A reluat după un timp: ”Mantia purtată pe spate era asemenea unei o comete în flăcări – și m-am contopit cu flăcările acelea... Apoi, am simțit că mă întorc în trupul care ardea, pe care îl părăsisem în suferință și agonie.” Valahu nu-i vorbise niciodată despre accidentul său de la Crăciunelu de Jos si era șocat de metafora folosită. Hunedorean naviga pe pluta speranței: ”Era prea devreme pentru plecarea definitivă, sufletul meu era lipsit de experiența călătoriei și de știința devenirii încă nu eram pregătit, iar «ființei» i-am spus Călăuza. Apoi, a doua zi, în sala de festivități, când se citea ordinul de numire în funcție, iar tu stăteai acolo, în primul rând de scaune, în picioare, cu mâinile pe lângă corp, în poziție de drepți, ți-am văzut chipul din profil decupat în lumina ferestrei laterale și am avut revelația și am trăit senzația repetării întâlnirii și mi-am spus: Doamne! Călărețul din vis, Călăuza! și am avut un șoc. Eram încă sub imperiul febrei și a veștii tocmai primite. Ceva mai înainte de ședință, după cum îți spuneam, citisem, devorasem, informațiile despre limfom de pe diverse site-uri. Voiam să aflu cât timp mai am la dispoziție. Șase luni, un an, poate mai mult sau poate mai puțin. Și am aflat. Și m-am înspăimântat, dar, cumva, m-am liniștit – nu e chiar mâine, și nici poimâine, și nici săptămâna viitoare... și mâine e o zi, mai am timp să fac ceva... Ce să fac? Să mă rog. Să încep să cred. În ce să cred? În veșnicie? În Dumnezeu? Poate că Dumnezeu există și poate că el îmi oferă o șansă. Poate că în răgazul acordat îmi va transmite un mesaj.”

Dumnezeu nu scrie scrisori și nici nu trimite telegrame, își aminti Valahu spusele mamei. ”Poftim?”, tresări Hunedorean. ”Și nici e-mail-uri.” ”Nu înțeleg.” Valahu se îndoia că fuseseră doar gânduri nerostite. Sunt un imbecil, își spuse. Aș fi putut să mă abțin și să păstrez pentru mine reflecțiile despre dificultățile mele de a comunica cu Dumnezeu.” ”Nu înțeleg!”, repeta Hunedorean. ”Nu e nimic. Îmi cer scuze.” Hunedorean îl cercetă îndelungat, voind să afle în ce relație se afla cu Dumnezeu. Erau amândoi în unul și același punct pe drumul credinței sau undeva la mică distanță, venind din sensuri opuse, Valahu îndreptându-se furios și dezamăgit spre ateism, Hunedorean părăsind ateismul, pășind cu speranță pe drumul spre izbăvire. Valahu a clătinat din cap a negație, voia să-și retracteze vorbele, să-i dea lui Hunedorean fărâma aceea de curaj și să creadă în ceea ce el nu mai credea.

”Simt nevoia să mă detașez și mă privesc din exterior, dincolo de termenul de grație, începu Hundedorean. Nu știu de ce îți spun toate acestea. Vreau să împart cu cineva sentimentul acesta, al speranței. E fantastic să crezi în lucruri pe care nu le poți verifica. Și cu cine altcineva să fac asta decât cu cel care, în plin coșmar, mi s-a arătat ca o speranță. L-am cunoscut pe subprefect. Am mers odată cu el la vânătoare, la vânat de iepuri, iarna, la Pârlita. Moartea lui a creat un val de emoție în orașul ăsta, iar eu, atunci când am aflat că a fost găsit împușcat, nu știu de ce, m-am simțit pe linia de demarcație... deși ar fi trebuit să fiu deja vaccinat în privința asta la câte anchete privind omoruri am participat. Nu aveam vreo legătură afectivă cu acest om, dar moartea lui mi se părea - ciudat, nu ? - că e în rezonanță cu sufletul meu, că anunța ceva. Poți spune că fabulez, că mă las purtat de un joc al fantasmelor, că, acum, știind verdictul medicului, îmi pot permite să spun că atunci am avut o premoniție. Nu cred în metafizică, nu cred în nimic din ceea ce ți-am spus mai înainte, deși aș vrea să cred că există și Cavalerul pe cal alb, și lumea de dincolo, și nemurirea. Mă simt asemenea unui ateu care pătrunde pentru prima dată într-o biserică... acaparat de îndoieli... Am în memorie ceva special: clipa în care lumina s-a aprins în ochii bunicului meu, când bunica l-a prins de mână și l-a ajutat să treacă dincolo, lumina aceea ce părea să se stingă a mai strălucit odată, asemenea stelelor care mor într-o fulgerare uriașă alungând întunericul din întregul univers. Acum, ai să mă întrebi, nu cine cred că ești, ci de ce te-am ales pe tine? Nu știu. Probabil că asta trebuia să fie, dar, dacă nu vrei, uite, mă pot întoarce în biroul meu de mai înainte...”

Regizorul sărit de pe fix, cel care ordonase să se tragă această dublă părea să-și fi pierdut rațiunea. Scena se opri în loc.

Apoi, a venit replica finală: ”Horațiule, nu am pe nimeni...”

Valahu era copleșit, îi venea să plângă și urle: Kakhal! Prin ușa deschisă a fișetului sticla de whisky se contura discret și ademenitor în lumina puțină. Acolo, lângă ea, zăcea pistoletul și încărcătoarele cu gloanțe boante. ”Nu ar trebui decât să mă ridic, ezita Valahu... oricând.... ”– un gând suspendat deasupra unei crevase deschise în infinit. Hunedorean continuă, vorbind mai mult pentru el: ”Îți poți imagina cum sunt nopțile mele, lungile nopți în care nu pun geană peste geană, în care stau cu ochii deschiși în întuneric? Singur! Știi ce înseamnă să mori în fiecare noapte, în fiecare clipă a nopții? Ajungi să nu mai faci distincția dintre viață și moarte, să nu mai știi dacă trăiești sau nu, să nu-ți dai seama dacă se face ziuă sau nu. Totul devine o iluzie, o fantasmă. Dar, uite, nu vreau să mai vorbim despre boala mea, să nu mai vorbim niciodată, să ne prefacem chiar și să credem că nu există, ea, boala asta cumplită care mă lipsește de speranță, oricât de mult m-aș amăgi și cu oricât de multă putere aș încerca să fug de ea în timp, știu că nu mai e nevoie de nici o amăgire, că nu există scăpare. Sau poate că există. Într-un alt univers Așa parcă spuneai mai înainte. Și aș mai vrea să uiți momentul acesta de slăbiciune. A trecut. Gata. Mi-am revenit. În universul acesta se trăiește. Încă.”

Descătușarea lui Hunedorean era însăși speranța isvorâtă din nesperanță. Speranța că, dincolo de toate, e lumina care îl așteaptă și că, pe drumul acesta, el, Valahu, Călăuza, trebuia să-l conducă, să vegheze să nu se abată de la calea de urmat. Gândurile îl duceau departe, la marginea apei și a deșertului, în Valea Regilor, acolo unde moartea era mai ușoară când cei din jurul celui chemat mureau odată cu el.

 

 Afară, lumina începu să se amestece cu întunericul. Norii erau mai grei și mai aproape. Senzație de înserare prematură. Hunedorean, detașându-se de momentul anterior, reveni în prezentul banal și precar: ”Aș vrea să-mi spui, dacă se poate, de ce ai preluat cauza asta? Ai văzut, nimeni nu se înghesuia. Tu ai fost singurul atras de dosar. E, nu știu cum să spun, straniu, să vrei să investighezi o sinucidere când nimeni nu te obligă să faci asta. Cercetarea unui omor e mai acceptabilă, dacă se poate spune așa, dar o sinucidere e ceva care, cumva, te aduce pe marginea abisului și te obligă să privești în adâncul acela acaparator. Mai bine nu. Nu se poate ca tu să nu fi trăit sentimentul ăsta dacă ți-a fost dat cândva să anchetezi o tragedie de genul acesta.”

”Nu știu ce să spun, Hunedorene. Poate să fie impulsul angular”, încercă Valahu, să evite un răspuns direct. Râse într-o dungă.

Valahu era conștient de faptul că un om cu mintea întreagă, cu toată explicația științifică referitoare la impulsul angular, nu poate accepta ideea că interesul lui subit pentru acel dosar fusese generat de o fantezie atât de stranie și ar fi trebuit să-i ofere lui Hunedorean o explicație mai pământeană, să-i spună că, mai devreme, avusese revelația născută dintr-o trăire extrasenzorială, că acest Crin Ant e posibil să fie fratele său geamăn, mai ales că el, Hunedorean, îi vorbise despre asemănarea fizică dintre ei.

 

 Și să-i mai spună că legătura aceea rezultată din multiplicarea ”unicității”, a zigotului din care iau naștere două sau mai multe ființe, este cumva transcedentală, ceva aprioric cunoașterii... care, iată, i-a purtat pașii prin lume până în punctul acesta, la întâlnirea cu el.  Ce-ar fi fost dacă, prin jocul posibilităților, Valahu ar fi sosit la întâlnire în clipa în care percutorul armei încă era în stare de inerție... Dar el era departe, în așteptare, în fața crucii Sf. Andrei, de la intrarea pe pasajul de cale ferată Crăciunelu de Jos. Atunci timpul nu era încă împlinit, nisipul din clepsidră încă mai curgea, atât cât mai rămăsese și chiar dacă percutorul ar fi fost deja în mișcare, la o miime de secundă înainte să atingă capsa, era suficient timp ca snopul de alice se plece aiurea din țeava deviată în gol și astfel să întrerupă șirul evenimentelor, provocând scindarea a realității prin care fiecare să trăiască?

Să-i spună că acceptase dosarul pentru că trăia un sentiment al regretului și al vinovăției, deși nu știa ce ar fi putut face împotriva a ceea ce fusese decis încă de la începutul... începuturilor?  Ce ar fi înțeles Hunedorean dintr-o explicație atât de bizară?

În clipa aceea, Valahu realiza că în ancheta aceea îi va fi extrem de greu, nu pentru finalizarea investigației în sine (că nu e mare chichirez să stabilești cercul de persoane apropiate de Crin Ant și să le audiezi, ori să administrezi niște probe, să dispui o expertiză criminalistică, să faci, deci, ceva ce ține de rutină), ci pentru că va fi mereu în mijlocul acelui coșmar: accidentul, Adelina dezarticulată, aruncată pe terasamentul căii ferate... Crin Ant, dublura lui, așezat pe canapea, cu retezătura țevii fixată sub bărbie... Buuum!

 Valahu simțea că e dator față de Hunedorean cu o explicație la nivelul simțului comun. ”De când sunt polițist, a reluat el, am cercetat două cazuri de sinucidere. Primul a fost al unui bărbat aflat în divorț pe motiv de consum excesiv de băuturi alcoolice. Și-a făcut un fel de harakiri. Am înțeles că impulsul suicidal a venit ca o soluție la toate problemele pe care le avea omul acela: alcoolismul, starea de șomaj perpetuu – muncea cu ziua pe unde apuca și când apuca, deci sărăcia -, faptul că soția voia să-l părăsească și teama că, după divorț, urma să fie alungat din casă și va ajunge un om al străzii și mai era... iubirea pierdută, iluzia aceea a fericirii în mizerie. Am fost șocat de faptul că, înainte de a se sinucide, și-a omorât soția și copilul de doi ani. Nu era un act de răzbunare pentru că îl părăseau, nu era nici măcar un act de disperare, ci voia să-i ia cu el în lumea aceea pe care și-o imagina prin aburii alcoolului, în paradisul nebuniei sale unde-și vor găsi cu toții liniște și fericire. Al doilea caz, a fost acela al unui patron de firmă – intrase în faliment, avea datorii cu nemiluita... s-a aruncat de la etajul 10 al unui bloc. Și în cazul acesta, impulsul suicidal venea ca o rezolvare a problemelor pe care nu le putea controla. Într-un fel sau în altul, moartea e sfârșitul impulsului angular. Cumva, energia ce ne este dată se consumă, suntem asemenea unei baterii ce se descarcă, secătuiește prin alimentarea necontenită a mișcării, fără pauză, fără aport din exterior, numai că, în cazul sinuciderii, bateria nu și-a epuizat de tot resursele, mai are încă puțină energie pentru a ne menține în funcțiune, dar intervine ceva și se produce scurtcircuitul - bafff ! Înțelegi?”

Hunedorean îl cercetă ușor îngrijorat – pentru că povestea asta cu impulsul angular și scurtcircuitarea bateriilor era una ce putea să-l aibă ca protagonist și pe el, în pofida dorinței și deciziei de a muri în picioare, precum personajul lui Alejandro Casona.

”Și, în cazul subprefectului Crin Ant ești curios să afli cum de bateriile i s-au scurtcircuitat dintr-o dată?” încercă el să pună punctul pe i.

Lui Valahu îi era teamă ca nu cumva, prin alegațiile sale, să-i inducă ideea...«de a face...bafff», deși mai înainte îi vorbise despre copacii care mor în picioare. Când ești în cumpăna unui echilibru precar, alunecarea într-o parte sau alta e oricând posibilă la cea mai mică atingere... a unui fulg... depinde partea balanței pe care se așează.

”Să nu faci vreo prostie, îi spuse Valahu. Nu e nimic dincolo. Aici e totul. Aici se consumă totul. Viața ne este dată pentru a o trăi. Până la capăt. Nu avem dreptul să suprimăm ceea ce nu a fost în puterea noastră de creație.”

Doamne, câte banalități și câtă prostie!, gândi Valahu. Și cât de bandit putea fi afirmând că dincolo nu e nimic. Se plasase în postura celui care e sigur că dincolo e un munte de aur pe care vrea să-l păstreze pentru el. Sigur, dincolo e ceva ! Acolo e și Adelina. Acolo e și Crin Ant . Acolo sunt toți cei ce nu mai sunt. Acolo vom merge și noi cândva, la întâlnirea cu ei, concluzionă Valahu, înfrigurat și detașat în același timp..

”În cazul subprefectului, care a fost impulsul angular?” insistă Hunedorean.

”Nu înțeleg.”

”Nu mă refer la gestul lui, pentru că știu că i-a fost frică. Eu am reușit să-mi alung spaimele. Într-un fel sunt consolat și conștient de faptul că viața trebuie trăită până la capăt. Copacii mor în picioare. Voiam să aflu de la tine care e motivul pentru care ai preluat dosarul”, neconvins de răspunsul anterior. Aștepta ca Valahu să-i spună altceva. Dar ce ar fi putut să-i spună? Să-i vorbească despre Trubadurul din care a rămas doar imaginea a ceea ce a fost, la un moment dat, proiectat într-un asfințit de soare, cântând «O sole mio»? Să-i vorbească despre Adelina și despre Agripina... Agripina Minor cu cosițele de aramă împletite pe frunte, ca în stema aceea despre care nu-și mai aducea aminte unde și când a văzut-o, Adelina și Agripina semănând până la identitate, Adelina fredonând «Million, million... Kto liubleon, Kto liubleon...» Agripina acompaniată de ghitară, într-un apus de soare cântând «O sole mio». Senzația că trecutul nu exista, că nimic din ceea ce a rămas în memorie nu a făcut parte cândva dintr-o realitate era deconcertantă? Că totul nu e decât o hologramă pe care creierul o rulează pentru a umple golul spaimei? Să-i vorbească despre prezentul atât de scurt, practic fără dimensiune, care se pierde imediat în neant? «Panta rei» e o axiomă eronată. Nimic nu curge, totul e staționar, iar noi, ființele acestea – monadele -  care ne spunem oameni – monologa interior Valahu, executăm întocmai instrucțiunile creatorului, sărim, precum puricele, dintr-un atom al timpului în altul pentru a crea aparența continuității existenței. Deci, ceea ce fusese întrebarea de mai înainte a lui Hunedorean deja trecuse în neființă, iar ei făcură ”saltul puricelui”, iar un răspuns nu putea fi decât unul din necuprinsa listă a prostiilor pe care oamenii le debitează când rotița timpului a trecut la următoarea poziție.

 Cu privirea fixată dincolo de fereastră, acolo unde fulgii deja muriseră, Valahu rosti într-un târziu: ”Impulsul angular...”

Mințea? Nu acesta era adevărul? Gestul său de a întinde mâna și a atinge dosarul morții unui om supranumit Trubadurul, a fost reflexul stringului din subconștient care realiza conexiunea peste timp și spațiu cu perechea sa geamănă, dar nu putea face o asemenea mărturisire de neînțeles la nivelul rațiunii comune. Încă era în imperiul perplexității. Hunedorean îl privea gânditor.

”Am să-ți spun ceva, zise Hunedorean. Chestia cu impulsul angular a fost un fel de diversiune. Am știut că îi vei cere lui Vulpe să-ți repartizeze dosarul din clipa în care am văzut reacția ta la remarca mea cu privire la asemănare. Nu te interesează în mod special de ce s-au defectat bateriile subprefectului, nu e vorba de o simplă curiozitate profesională, ci de cu totul altceva: vrei să afli de ce... un om care semăna perfect cu tine... își pune pușca sub bărbie și-și trage un glonț în țeastă. Asta vrei. Te întrebi dacă nu cumva exista o genă transcedentală – ca să te citez cumva -  responsabilă de asemănarea dintre voi și dacă, pe calea acesteia, impulsul angular de care vorbești ar putea urma același curs. Uite, am citit nu de mult într-o revistă de specialitate că factorii genetici par a juca un rol semnificativ în comportamentul suicidal. E un studiu american bazat pe o cazuistică destul de însemnată. Concluzia: rata actelor de genul acesta în cazul gemenilor monozigoți este semnificativă - de peste 10 %, - o bună parte din gemenii perechi având în ascendenții sau în descendenții lor rude care au fost tratate pentru tulburări psihice manifestate în tentative de suicid.”

”Cred că am citit și eu așa ceva...,” zise Valahu într-un târziu.

”Dar acum am impresia că privești lucrurile dintr-o perspectivă personală. Știi, ne cunoaștem de prea puțină vreme, dar poate că ar trebui să consulți un... ”

”Ce te face să crezi asta ?”

Hunedorean tăcu încurcat.

”Ai aflat, desigur, făcu Valahu, nu se putea să nu afli; informațiile de genul acesta sunt un subiect predilect pentru bârfa din poliție. Nu suntem perfecți. Nu avem cum. Perfecțiunea aparține divinității, dar și asta e o chestiune discutabilă de vreme ce sunt indicii că însuși creatorul a greșit de atâtea ori. Să știi că informația privind dipsomania mea este exactă. Nu fac un secret din asta. E un remediu. Când beau nu mai aud vocile, nu mai aud sirenele lui Ulise... cântând... O sole mio... nu mai văd... Nu vreau să mă justific. Nu are sens. Beau. Nu sunt singurul care în felul acesta se refugiază... la poalele vulcanului, ca să folosesc un titlu-metaforă celebru. Dar vreau să te întreb, așa, ca între doi amici ajunși la vremea confidențelor: la masa de prânz sau seara bei un pahar de vin sau cel puțin o țuică mică, așa, ca un fel de digestiv ? Sau poate o bere...”

Hunedorean se încruntă.

”Să înțeleg că și da și nu, dar de cele mai multe ori că da, a continuat Valahu. Ei, frecvența aceasta, în limbaj de specialitate însemna alcoolism, moderat e adevărat, dar după 30-40 ani se ajunge la ciroza hepatică. Asta înseamnă sa-ți bei ficatul... pas cu pas... Crezi că obișnuința asta, un pahar seara, înainte de culcare, ar trebui supusă examinării unui psihiatru de vreme ce, pe termen lung, consecințele sunt dramatice? De ce doar rarele crize de dipsomanie se cer a fi investigate de niște domni care nu sunt foarte siguri în ce lume trăiesc? Uite, domnul Aguridă, e diabetic, iar diabetul zaharat e o boală care îl macină pe dinăuntru și ar trebui să se abțină, dar nu poate - l-am surprins într-o împrejurare când măsura cantitatea de zahăr din vin cu ajutorul unui strips și a cerut să i se aducă alt vin cu o concentrație de zahăr scăzută, sub patru grame la litru - deci, nu se abține, știind cu siguranță că alcoolul dereglează glicemia. Crezi că un om care, în mod deliberat, își pune astfel sănătatea în pericol ar trebui să consulte un psihiatru? Un medic de specialitate nu ar fi suficient?”

Pledoaria asta, o scuză, reflectă Valahu, era ridicolă și forțată – ce legătură e între dipsomanie și faptul că cineva are prostul sau bunul obicei de a bea în timpul mesei un pahar de vin, chiar dacă asta se petrece zilnic?

”Ești foarte vehement. Îmi pare rău, dar nu mă refeream la dipsomanie”, spuse Hunedorean.

 ”Dar ai adus vorba despre...”

”Da, dar nu asta aveam în vedere. În sfârșit, hai s-o lăsăm baltă. Consideră că nu am spus nimic.”

”OK, asta însă nu înseamnă că nu ai gândit și vei gândi în continuare că sunt, cum să spun... că mă aflu... la poalele vulcanului”

Hunedorean făcu ochii mari.

”E aceeași metaforă de mai înainte”, făcu Valahu nedumerit de reacția lui Hunedorean.

”Frumoasă metaforă. Nu te întreb cum se traduce. Trebuie să fie în legătură cu ... impulsul angular.”

Valahu zâmbi strâmb. Și Hunedorean  zâmbi într-o doară, încă nehotărât dacă zâmbetul acela chiar trebuia lăsat să iasă la suprafață. Apoi, se porniră brusc pe râs. De ce râdeau? Nu știau. O descărcare nervoasă. ”Chestiile astea – impuls angular, disc de acreație parcă sunt extrase dintr-o poveste SF”, constată Hunedorean.

”De la SF la posibilitate nu e decât o chestiune de percepție.”

”Și totuși...” Hunedorean voise să mai spună ceva, dar se opri.

”Și totuși ce ?”

”E o constatare pur personală. S-ar putea să mă înșel.”

”Spune.”

”E în legătură cu denumirea dosarului.”

”Da. Cazul «Trubadurul»! Mi-am arătat nedumerirea și în timpul ședinței”, spuse Valahu.

”Trubadurul reprezintă ceva special pentru tine. Te-a intrigat denumirea.”

Intre timp, Valahu prinsese să răsfoiască dosarul cumva absent, gândindu-se cam ce ar putea să răspundă lui Hunedorean la observațiile sale.

”O sole mio!”, șopti Valahu.

”Poftim?”, se uimi Hunedorean.

”Nu e nimic. Ia-o ca pe o metaforă. Știi, tot răsfoiesc dosarul acesta, dar nu găsesc o fotografie de identificare a subprefectului.”

”Vrei să verifici dacă într-adevăr între tine și el exista o asemănare? Da. Îți spun eu, e una izbitoare și mă mir că nu au sesizat și alții asta până acum.”

Interesant și cumva... mad trick. Crazinees!