TRIUMFUL HAITEI

INDICII CONTRADICTORII (IV)

                Istoria privitoare la Bulucea devenise pentru Valahu o altă sursă de neliniște insidioasă, subterană. Angoasantă. Se întreba câte vor mai apărea pe parcurs! Încerca să se desprindă de ideea posibilei convergențe a destinelor lor – căci conștientiza prostia să-și închipuie că, în mod fatidic și fatal, va avea soarta lui Bulucea – dar era necesar să se concentreze asupra dosarului, să se lămurească în ce măsură probele confirmau sau nu ipoteza sinuciderii. Tresări privind coperta dosarului, cu literele acelea parcă scrise cu sânge «CAZUL TRUBADURUL» ce se difuzau lent, transformându-se asemenea duhului evadat din lampa lui Aladin. Nu era superstițios, dar în clipa aceea avu sentimentul iminenței și precarității: existența ca un fluid a cărei curgere se accelera exponențial. Își îndreptă privirea spre ușă așteptându-se ca Vulpe să apară dintr-un moment în altul și să-l întrebe în ce stadiu se află referatul de clasare, pentru că, pus pe jar de Aguridă, era sigur ca Vulpe intrase într-o stare de agitație” psiho-motorie” căreia îi făcea cu greu față și dacă ar fi aflat că Valahu încă nu deschisese dosarul, că încă mai medita asupra dilemei ”sinucidere & asasinat”, sau, de ce nu, accident, precis ar fi avut o criză de isterie vecină cu nebunia. «Ce dracu, mai Horațiule, 72 de pagini !?... nu ești în stare să le parcurgi, că nu sunt Legile lui Moise, scrise în slava veche...».

                Dar nici ”îndemnul” acesta nu-l rupse din starea de abulie. Stătea cu dosarul închis pe masă lăsând gândurile să-i zboare. Îi era din ce în ce mai limpede că tergiversarea soluționării dosarului nu era rezultatul divergenței de opinii cu privire la împrejurările morții subprefectului, deși nu era exclus ca însuși procurorul de caz să nu fi fost de acord cu teza sinuciderii sau poate că și polițiștii care au lucrat în dosarul de urmărire informativă «Trubadurul», dacă a existat un asemenea dosar, să se fi opus clasării pe baza unor probe care infirmau ipoteza sinuciderii. Ținând seama de importanța și impactul evenimentului – căci nu se întâmpla în fiecare zi ca un subprefect – înalt funcționar public al statului – să-și tragă un glonte în cap – e posibil să fi fost un dosar de urmărire informativă, pentru ce altceva decât pentru acte de corupție, nu?! Să se fi declanșat un conflict de competență materială a organului de urmărire penală și atunci dosarul, în așteptarea unei disjungeri, sau a unui ordin de ”decapare” pentru cercetarea separată a morții subprefectului, să fi fost pasat când la unii când la alții?! Ipoteza aceasta, a conflictului material de competență, la o primă vedere, ar fi părut o variantă fezabilă în ipoteza în care fostul șef al serviciului, comisarul șef Căpitănescu Eduard, împreună cu fostul șef al biroului omucideri, comisarul Manolea Vladimir, antecesorul lui Valahu, au fost maziliți. Îi era limpede, mai ales după discuția cu Hunedorean, că pretextul managementului defectuos al cazului «Crima de la Cub» era doar o perdea de fum menită să ascundă operațiunea de mușamalizare a cazului subprefectului. Valahu înclina din ce în ce mai mult să creadă că cineva, undeva în cercurile oculte, s-a opus la clasare din cu totul alte considerente și a decis a priori și peste capul investigatorilor, inclusiv al procurorului de caz, ca evenimentul să fie tratat drept sinucidere, iar cercetările să se limiteze la atât, pentru a opri un potențial AVC în Sistem. Rămânea întrebarea: de ce nu s-a mers atunci până la capăt cu varianta sinuciderii și nu s-a dat o clasare?

 Să fi reprezentat Căpitănescu și Manolea, care se aflau în posesia unor informații care invalidau opțiunea de închidere a dosarului pe motiv de sinucidere, impedimentul care ar fi putut da peste cap o clasare intempestivă? Și că mai întâi aceștia trebuiau scoși din sistem, ceea ce de altminteri s-a și întâmplat. Eliminarea din anchetă a lui Căpitănescu și Manolea, însă, nu rezolva problema. Clasarea imediată a cazului, în contexul în care spiritele erau agitate, iar tragicul eveniment se afla în atenția presei și a opiniei publice, ar fi dat naștere la o sumedenie de întrebări, suspiciuni și scenarii. În acel context, nu era exclus ca la cel mai ”înalt” nivel de decizie să se fi hotărât o soluție de compromis: punerea dosarului în sertar așteptându-se un moment operativ sau oportunitate politică mai prielnice pentru clasare.

 Reflectând la toate acestea, Valahu se întreba cum, totuși, s-a ajuns ca procurorul de caz să fie convins să abandoneze lucrul în dosarul nefinalizat? Doar printr-o ofertă de promovare? Și el, Valahu, fusese promovat fară să fi aflat încă dedesubturile avansării sale în funcție. Dacă în cei patru ani de la tragicul eveniment nu a existat voința – evident, voința politică - pentru închiderea dosarului, era firească întrebarea pe care și-o pusese cu voce tare mai înainte: «A sosit acum timpul pentru așa ceva?» Era a doua zi după alegerile președințiale. Încă nu se cunoșteau rezultatele definitive. De ce tocmai acum dosarul acesta? S-a întâmplat ceva de natură să forțeze o asemenea mișcare, de reluare a lucrului în dosar?

                Prin urmare, ar fi fost inadmisibil și de neexplicat ca «ei» să fi lăsat totul pe seama controlului șefilor lui Valahu, în condițiile în care, din punct de vedere al independenței anchetatorului, nu puteau interveni legal în cauză. Dacă era un plan, așa cum bănuia, atunci cu siguranță luaseră în avans toate măsurile, inclusiv cele tehnice și informative de supraveghere operativă, pentru a ”implementa schema” așa cum o planificaseră, asigurându-și cel puțin controlul informativ deplin asupra acțiunilor lui Valahu. Asta nu ar fi fost ceva ieșit din comun. Valahu, însă, simțea aproape fizic, că era mai mult decât atât, că parcă era ”accesat” pe o cale paranormală, că pătrunseră în mintea lui instalându-și acolo iscoadele.

                De aceea Valahu a avut un fel de recul emoțional când Hunedorean l-a întrebat de câteva ori dacă va merge pe soluția de clasare, interesându-se totodată de motivul... ascuns, evident, pentru care a preluat cauza... Nu cumva Hunedorean era... Doamne, își spuse Valahu cât de labili emoțional suntem la cel mai mic impuls venit din străfundurile subcortexului... deci nu cumva Hunedorean era ... ”pianistul” plantat lângă el să se asigure că nu era dominat de impulsul (angular, desigur) de a lucra împotriva indicațiilor procurorului de caz și mai ales, prin acapararea subconștientului său, să-l subordoneze unei voințe exterioare?

Trăia deja o stare de alertă a naibii de ticăloasă. Intrase în funcțiune cel de al 13-lea simț?! Alertă de gradul zero! Paranoia!

La un moment dat, cu privirea fixată pe coperta dosarului, Valahu și-a amintit de un logo pe care îl văzuse cândva, un logo colorat în albastru, roșu și alb, alcătuit dintr-o combinație alfanumerică în care litera T era destul de clară. T de la Trubadurul? Se întrebă el. Dar nu. Nu era vorba de TRUBADURUL, ci de cu totul altceva. Avea să afle a doua zi că nu fusese o simplă sminteală. Sub impresia asta a simțit nevoia să se ridice de pe scaun, să facă doi-trei pași prin cameră pentru a se depărta la modul fizic de dosar. A ajuns în dreptul ferestrei. Devenise extrem de surescitat și nu putea ieși din starea aceea, își închipuia el, decât dacă ar fi purces la studiul documentelor din dosar.

                Calculatorul era în repaus, după căutările anterioare ale pozei subprefectului, iar în clipa în care a mișcat mausul, ecranul display-ului s-a animat afișând lista lungă a link-urilor și site-urilor ce conțineau informații despre ”cazul subprefectului Crin Ant”. A început să deruleze informațiile afișate. Socotea că era important ca, înainte de a intra în studiul propriu-zis al dosarului, să-și facă o idee despre cum media a receptat la acea vreme evenimentul şi să încerce să refacă atmosfera momentului rămas în amintirea colectivă, să simtă vibrația emoției publice la aflarea veștii că subprefectul Crin Ant s-a sinucis şi să înţeleagă (și aici revenea paranoia sa) cum se poate propaga în afara ființei fiorul morții trăit de o persoană în clipa marii treceri... și poate, de ce nu?... să se creeze o punte, un string, să stabilească o stranie legătură între două tragedii simultane: moartea Adelinei şi moartea lui Crin Ant.

                Valahu simțea că o ia razna de tot. Era conștient că trebuia să se desprindă de obsesie și să intre în rutina polițistului care are de făcut o anchetă judiciară. Nevoia de a avea o explicație rațională care să-i justifice dorința de a se conecta la emoția colectivă de la momentul morții subprefectului, însă, i se părea firească, zicându-și că, la urma-urmei, ăsta e un demers care ține de manual, de tactica cercetării unui omor. Experienţa în domeniu a dovedit că, în abordarea unei crime, mai ales în cazurile cu autori necunoscuţi, dar şi a sinuciderilor, este extrem de important ca, dincolo de dovezile - probele materiale, declarațiile martorilor oculari, expertizele... – anchetatorul să aibă informații cu privire la percepţia publică asupra evenimentului, să afle ce credeau oamenii care au fost cumva conectați la eveniment sau implicați în anchetă, despre ce s-a întâmplat, cum au văzut ei contextul în care a avut loc tragedia, care e realitatea percepută de ei...

                Ajungând aici, la realitatea percepută, și-a spus că, de fapt, demersul său, din perspectiva stranie a viziunii cuantice asupra lumii conform căreia observatorul este cel care creează realitatea, ar ajunge la o aberație: dintr-o sumă de realități diferite nu poți construi o alta, în fine..., mizând că, printre zecile de presupuneri, variante, zvonuri, comentarii, analize jurnalistice...«părerea mea», în mod sigur va găsi informații valoroase cu privire la faptă, la făptuitor, la mobil, la împrejurările tragediei, precum și sugestii demne de a fi luate în considerare la elaborarea unor ipoteze de lucru. Cu alte cuvinte își propunea să extragă dovezi din speculații, conștient că, pornind pe un asemenea drum, ancheta în sine risca să fie o speculație.

                Ordinea în care erau postate știrile şi comentariile nu era strict cronologică. Citea repede, mai mult pe diagonală, parcurgând în fugă informațiile cu gândul ca, ulterior, să revină asupra celor ce aveau o oarecare relevanță. Cuvintele, înlănţuite în reverberații cu puternic impact emoţional, în opinii exprimate la cald, defilau prin fața ochilor săi într-un ritm alert: «Imagini terifiante din livingul vilei subprefectului Crin Ant... Materie cerebrală şi sânge expulzate pe pereți... Subprefectul nu a lăsat un bilet de adio... Subprefectul şi-a fixat arma sub bărbie după care a declanșat focul cu policele mare de la mâna dreaptă... (?!!!) Prima concluzie: subprefectul Crin Ant s-a sinucis... La cercetarea locului faptei a participat însuși şeful Poliției județene, comisarul șef Abălașei Teofil... Prin clădirea Prefecturii par că se plimbă stafii... demisii, arestări şi acum o sinucidere... Subprefectul Crin Ant făcut praf şi pulbere cu un snop de 300 de alice... (?!!!) Procurorii au probe indubitabile din care rezultă că subprefectul s-a sinucis... motivul: o boală necruțătoare – cancer limfatic... raportul histopatologic era așteptat luni, 27 decembrie... În pofida caracterului puternic, se pare că subprefectul Crin Ant a clacat în faţa unui prezumtiv diagnostic... Este exclus un accident cu arma mânuită imprudent... Procurorii au percheziționat biroul subprefectului şi au ridicat o serie de documente... Surse din cadrul poliției afirmă că subprefectul Crin Ant era cercetat pentru reconstituiri ilegale de terenuri... O anchetă DNA în desfăşurare... punerea în posesie a unui bătrân cu suprafaţa de 140 ha. (!!!) în zona Pârlita-Cheile Tricovei la manevrele unui investitor interesat de amenajarea unei pârtii de schi cu teleferic... Subprefectul urma să primească mită 10% din valoarea terenului, în euro sau în natură... Misterul morţii subprefectului a început să se risipească... Nu cred că este vorba de o sinucidere, a spus un fost coleg de partid al subprefectului... Singura ipoteză plauzibilă este cea a sinuciderii, a afirmat președintele organizaţiei locale a partidului... Crin ar fi trebuit sâmbătă să meargă la vânătoare de iepuri. Doctorul Petre Sylaghi a declarat că explorările histopatologice nu sunt încheiate şi nu există un diagnostic... Moartea suspectă a subprefectului Crin Ant ... la examenul macroscopic nu s-a pus în evidenţă patologia preexistentă...”

                Interesant! Valahu se opri asupra acestei ultime știri, întrucât arunca în aer teza sinuciderii pe motive medicale. O scurgere tipică de informații din dosar, sursa, evident, sub protecția anonimatului, părea să fi fost un procuror. Era ciudat că această știre, apărută la 12 zile de la data evenimentului, nu fusese contestată de parchet, deși era în contradicție flagrantă cu varianta oficială a mobilului sinuciderii – teama și disperarea în fața unei boli necruțătoare. Deci, la examenul macroscopic nu fusese pus în evidență un cancer. Ce interes să fi avut sursa să facă o asemenea devoalare? Fiind vorba de o informație obținută, zice-se, pe sub mână, Valahu ar fi trebuit să o ia sub beneficiu de inventar și să considere că fusese o simplă gulgută jurnalistică menită să mai animeze spațiul public în scopul creșterii ratingului, readucând în atenție cazul ale cărui ecouri erau pe cale să se stingă. Inițial, informația fusese dată pe un post de televiziune după care a fost preluată de presa on-line în diverse redactări, în esență, însă, ideea era aceeași, că...

                În clipa aceea, Valahu își dădu seama că, luat de valul informațiilor- bombe, nu realizase de la bun început că, în toate prezentările media, se vorbea despre... examenul macroscopic. Fără doar și poate, cancerul nu poate fi diagnosticat cert la o examinare cu ochiul liber. Asta probabil era și motivul pentru care parchetul nu a reacționat la știre. De fapt, adevărata știre criptată și strecurată prin intermediul informației precedente era că, în cauză, nu fusese dispus un examen histopatologic, singurul în măsură să confirme sau nu existența cancerului. Asta a fost ”impulsul angular” de care Valahu avea nevoie să ”intre” în dosar cu aplombul necesar. A constatat că, într-adevăr, în cursul anchetei nu fusese dispus un examen histopatologic, ceea ce era de neconceput într-o cauză în care mobilul sinuciderii - o boală care implica proliferarea necontrolată de celule - era ipotetic. În anchetarea unei morți violente, chiar dacă există unele indicii că ar fi vorba de un act suicidal, anchetatorul nu poate exclude varianta omorului. Dar și dacă e vorba doar de sinucidere, cauza, mobilul, trebuie lămurite cu probe. Exista, însă, la dosar un buletin de analize histopatologice întocmit anterior morții, în cadrul protocolului de extirpare a ganglionilor limfatici suspecți, în care se menționa, printre altele, că leucocitele, trombocitele și altele erau în limite normale și că lipseau celule de tip Reed-Stemberg, marca fatalității în cazul limfomului! Sintagma «patologia preexistentă», folosită în media, inducea ideea că au existat suspiciuni de cancer, dar rămâneau, așa, agățate în aer, fără o confirmare ulterioară a cancerului printr-un examen histologic. Știrea aceea nu putea fi opera unui neavenit. În mod cert a furnizat-o cineva care a avut acces la dosarul medical al subprefectului. Cine altcineva decât medicul curant? Să-l fi citat ziaristul pe medicul Sylaghi și, încercând să-și protejeze sursa, lăsa să se înțeleagă că știrea îi parvenise de la un anonim de la parchet? Valahu, însă, nu vedea motivele pentru care medicul să se preteze la încălcarea grosolană a statusului său deontologic, chiar dacă o făcea în interesul adevărului. Actele medicale privind extirparea ganglionilor limfatici erau la dosar și de conținutul lor au luat la cunoștință și cei care lucraseră la acest caz, ceea ce multiplica numărul surselor și, într-un fel, îl scotea din cauză pe medicul curant. Dar nu era important în acel moment pentru Valahu să stabilească de la cine și pe ce filieră ajunsese informația în presă.

                Devenea limpede că cineva avea interesul să infirme varianta sinuciderii pe motive medicale și probabil nu o putea face decât așa, indirect, prin furnizarea informației... ”la examenul macroscopic” bla, bla, bla... mizând pe faptul că cineva va sesiza eroarea - că printr-un examen macroscopic nu putea fi confirmată sau infirmată ”o patologie preexistentă”, când e vorba de cancer și că va reuși astfel să declanșeze un scandal public prin care să fie detonată mușamalizarea cazului.   Numai că ar fi trebuit ca, pe lângă știrea aceasta, să fie devoalată și informația din dosarul medical, cea privitoare la absența celulelor de tip Reed-Stemberg, amănunt care excludea din capul locului existența unei patologii canceroase. De ce această informație nu a ajuns la presă? Valahu putea să speculeze, având în vedere evenimentele care au urmat – eliminarea din anchetă a lui Bulucea, ”descăpățânarea” lui Căpitănescu,- și trecerea dosarului pe linie moartă.

          Valahu se afla, așadar, în fața dovezilor din care rezulta că subprefectul Crin Ant nu suferea de limfom Hodgkin. Atunci de ce s-a împuşcat, se întrebă el? Nu cumva e vorba de o ”sinucidere asistată” (sau una aranjată - a fost gândul care l-a fulgerat o fracțiune de secundă) care avea nevoie, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni de un mobil plauzibil – un diagnostic de boală incurabilă.

        Dar cine să fi pus diagnosticul de limfom?

        Era de presupus că medicul legist anatomo-patolog este autorul, însă, în raportul medico-legal, nu exista nici un fel de referire la patologia preexistentă și nici mențiuni că, în cadrul examenului anatomo-patologic, s-ar fi pus în evidență un cancer. Concluzia acestuia era una singură – moarte violentă prin împușcare...”în condițiile stabilite de anchetă”. Deci, medicul legist, per a contrario, infirma un diagnostic de cancer în timp ce altcineva – «sursa» - oricum o persoana avizată care avusese acces la documentele medicale ale lui Crin Ant, nemulțumită sau revoltată de felul în care se desfășura ancheta, încercase să desființeze mobilul oficial al sinuciderii. Un mobil prezumat cu destul de multă ușurință în lipsa unui bilet de adio care să explice gestul. Valahu se gândi că nu era exclus ca scurgerea de informații să provină de la Bulucea. El era rebelul în acea cauză și avea suficiente motive să încerce dinamitarea anchetei dirijată deja spre sinucidere.

                Prin urmare, dacă nu era cancer, atunci mobilul actului disperat al subprefectului Crin Ant trebuie să fi fost un altul, ceea ce îi oferea lui Valahu justificarea suficientă și pertinentă pentru a relua investigațiile de la ground zero. Problema era procurorul de caz care avea deja formată o opinie materializată în ordonanța de restituire. Nu pentru că ar fi fost convins că gestul lui Crin Ant ar fi fost determinat de confruntarea cu un diagnostic prezumtiv năucitor, ci pentru că așa fusese ordinul oculților – o scoateți sinucidere pe un motiv plauzibil – cancer - care să prevină orice fel de speculație. Rămânea însă întrebarea – de ce clasarea acum, la patru ani de la tragedie?

                Valahu analiza situația împreună cu Hunedorean și nu vedeau cum ar fi putut ”întoarce” rezoluția pentru clasare doar cu acest argument – că mobilul sinuciderii nu se întemeia pe un diagnostic stabilit indubitabil. Însă, când e să ai noroc... ai noroc. La un moment dat, lui Hunedorean i-a atras atenţia buletinul cu rezultatele analizelor efectuate în cadrul examinării medico-legale, unde valoarea natriului în sânge în momentul decesului era 87 mEq/l (miliechivalenți per litru), ceea ce era cu mult sub valorile normale de referinţă pentru natriu, de 135-145 mEq/l. Asta însemna hiponatremie. Este cunoscut faptul că o criză de hiponatremie poate avea, uneori, consecințe nefaste, ceea ce ar fi putut conduce la un act suicidal. Se contura astfel un scenariu mai complex al morții subprefectului. Nu cumva gestul lui a avut loc pe un fond de grav dezechilibru electrolitic? Și-au pus problema dacă hiponatremia subprefectului era una cronică sau acută. Nu era cronică. În 14 decembrie, deci cu 10 zile înainte de tragedie, în cadrul protocolului pentru extirparea ganglionilor limfatici făcuse un examen serologic, iar natriul era în limite normale. ”O scădere cu 50 de unități e cam mult într-un interval de zece zile?”, remarcă Hunedorean și a continuat: ”Știi, am avut acum câțiva ani în urmă un dosar privind moartea suspectă a unui tip care se droga și îmi amintesc că atunci se pusese în evidență hiponatremia asociată, evident și cu prezența în sânge a marcherilor pentru stupefiante.”

                Deci, ipoteza care se contura era aceea că subprefectul, suspectându-se de limfom a început să se drogheze, hiponatremia fiind un indiciu în acest sens. Rezultatul testului antidrog Screen 10, însă, era negativ. Dacă hiponatremia ar fi fost cauzată de consumul de droguri, atunci testul de urină ar fi trebuit să fie pozitiv. Cineva crease un labirint special în această moarte suspectă pentru a nu fi găsită ieșirea. Să fi fost falsificat testul antidrog? Poate. Dacă moartea subprefectului ar fi fost pusă pe seama consumului de droguri, asta ar fi impus extinderea investigațiilor... ce droguri a consumat, cine este furnizorul, de cât timp se droga, cu ce bani își finanța viciul și cine știe unde se putea ajunge? Într-o zonă care trebuia protejată? Speculații!

                Însă, exista și varianta ca testul să fi fost făcut corect, iar rezultatul negativ să nu reprezinte altceva decât realitatea și anume că subprefectul Crin Ant nu se droga. Hiponatremia trebuia totuși să aibă o cauză. Valahu își aminti că în urmă cu ceva timp citise o știre despre o moarte ciudată: o tânără turistă, la Amsterdam, în aeroportul Schiphol, murise datorită unei crize de hiponatremie. Una din ipotezele vehiculate în legătura cu moartea ei a fost intoxicația cu... apă, tocmai pentru că, la testul antidrog, rezultatul a fost negativ. Intoxicaţia cu apă are loc în situaţia în care, într-un timp scurt, aportul de apă în organism este foarte mare, consecinţa fiind un dezechilibru acut ce conduce la scăderea dramatică a natriului în sânge şi favorizează intrarea apei în celulele din creier. Rezultatul este edemul tisular cerebral. Cazurile de intoxicație cu apă, însă, sunt extrem de rare. Se spune că sportivii care se dezhidratează foarte puternic, în încercarea de a se hidrata, pot fi victime ale intoxicației cu apă. La un moment dat a fost vehiculată prin mass-media existența unei mode funeste printre tineri: concursurile de băut apă, uneori cu efecte dramatice. Coborârea concentraţiei sodiului sub pragul de 115-120 milimoli/l declanşează cefalee, letargie, oboseală, dezorientare, confuzie, delir, agitație paroxistică ce poate induce o stare psihotică propice suicidului. Era puțin probabil, însă, ca subprefectul să fi suferit o intoxicație cu apă. Nu era vizibilă cauza. Doar dacă ar fi făcut un efort fizic susținut în urma căruia să se fi deshidratat foarte puternic, iar încercarea de a se rehidrata a dus la hiponatremie. Ceea ce părea mai plauzibilă drept cauză a hiponatremiei – deși testul antidrog era categoric - era consumul de droguri. Ecstasy, de pildă, provoacă deshidratarea puternică prin transpiraţie abundentă, creșterea temperaturii corpului și urinare frecventă. Cum de s-a ajuns la un rezultat negativ al testului antidrog? In dosar nu exista un răspuns, dar Valahu își spuse că era obligatoriu de aflat. Prin urmare, a consemnat problema hiponatremiei în lista de probleme ce le avea de clarificat și a trecut mai departe, făcând, cum se spune, un shortcut, considerând că hiponatremia asociată cu un rezultat negativ al testului antidrog constituie o împrejurare negativă care trebuie avută în vedere pe parcursul investigației. Erau satisfăcuți, el și Hunedorean, că, pe cale deductiv/speculativă, ajunseseră la o concluzie care excludea din capul locului un raport de clasare pe probele existente în dosar și că se impunea reluarea cercetării, cel puțin sub aspectul clarificării cauzelor hiponatremiei și a legăturii acesteia cu sinuciderea. Valahu era conștient că, pornind pe drumul acesta, avea de înfruntat opoziția categorică a procurorului de caz. Dacă în ipoteza sinuciderii dintr-un alt motiv decât boala mai avea un dram de speranță că procurorul de caz va admite administrarea de noi probe, schimbarea de paradigmă o vedea ca obstacol insurmontabil în calea redeschiderii cauzei. Droguri !? În nici-un caz. «Ai căzut în cap, Puișor?» Pe de altă parte, nu era de ignorat faptul că procuror de caz era, nimeni alta, decât domnișoara Crenguța Fekete. Autoritară, inflexibilă, răzbunătoare și dură, cu izbucniri violente de grosolănie și vulgaritate. I se spunea «Kalașnikova». Nu se știe de unde venea porecla asta, prin ce asociație de idei, dar, oricum, imaginea era aceea a unei arme automate, încărcată, gata de tragere în orice moment și era de presupus că nu va renunța la indicațiile sale de clasare a cazului. Valahu o știa din auzite. Nu avusese nici un contact cu ea până la acea dată. Îl ferise Dumnezeu. Dar se vedea deja în fața ei, cu dosarul la sub-braț, încercând... schimbarea sensului de rotație al Terrei!! Era destul de stresant jocul imaginației încercând să anticipeze cum ar fi reacționat Crenguța și nu era exclus (dacă era adevărată ipoteza cu privire la alegerea fraierului pentru clasare), că, văzând că Valahu o ia pe ”abătută”, va încerca să-l oprească atacând frontal starea lui psihică: «Ai vedenii! Ai impresia că vorbești cu o pisică? De când vorbești tu cu pisica imaginară?» Ar fi fost ca în scheciul acela nebun în care dialogul începe cu o definiție: dacă ai început să vorbești cu pisica să știi că e psihoză acută. Dar asta nu ar fi foarte grav. Se întâmplă des ca oamenii să vorbească animalelor din preajma lor, să li se confeseze. Important e să te oprești aici. Pisica să rămână... pisică, adică o vietate reală.

Dar, după cum își imagina că îl va aborda Crenguța, însemna că va fi ”promovat” direct în faza a doua - psihoză acută cu halucinații. Și nu ar fi fost exclus să facă pasul următor – să-i reproșeze că a trecut de linia roșie și a început să spună ceva ce nu trebuia spus... de față cu pisica. «Eu nu sunt pisica, lăbarule... Să fie clar. Înțelegi?» Sigur, înțelegea. Schizofenie! Regula e că, odată ajuns aici, nu are sens să te plângi pisicii, căci arătarea te va ignora, iar asta ți se va părea insuportabil, ceea ce ar fi fost deja foarte, foarte grav – asta însemnând, de fapt, neuroastenie. «Ești epuizat mental, domnule Sherlock Holmes. Prea ți-ai scremut creierii ca să defechezi prostiile astea cu moț.» Era clar: pisica nu mă va respecta, își zicea Valahu, iar asta era gravisim - însemna că m-a lovit psihoza maniaco-depresivă. Premoniție sumbră!

                Cu gândul la pisica transfigurată în vedenie și la Crenguța Fekete zburlindu-se la el, reveni la informațiile de pe net și s-a oprit asupra unui articol intitulat «Subprefectul Viorel Crin a fost găsit împuşcat». Era prima versiune a relatării despre eveniment lansată pe Internet imediat după aflarea morții subprefectului. A fost momentul în care Valahu a trecut de la speculațiile privind mobilul sinuciderii la lucruri mai prozaice - momentul descoperirii cadavrului.

                În articolul cu pricina se relata că subprefectul a fost găsit împuşcat în livingul locuinţei sale, lângă el fiind găsită o armă de vânătoare. Cuvintele cheie erau «living» și «lângă». Autorul articolului continua: ”Corpul neînsufleţit a fost descoperit în jurul orei 18:00. Reprezentanții IPJ au precizat, pentru ComNet.ro, că, momentan, nu se ştie dacă e vorba de sinucidere, crimă său accident. Crin Ant avea 33 de ani... bla, bla, bla... Crin Ant fusese supus unei operaţii în urma căreia i-au fost extirpaţi ganglioni limfatici. Luni, 27 decembrie, ar fi urmat să primească un diagnostic neechivoc în privinţa cancerului...”

                În privința «diagnosticului neechivoc» Valahu se lămurise deja. Interesant era că ideea aceea, a unui prezumtiv cancer, fusese lansată încă de la începutul anchetei, ceea ce presupunea o anume premeditare și avansare a teoriei sinuciderii.

                Pe de altă parte, informația cum că arma era plasată alături de cadavru venea în contradicție flagrantă cu ceea ce relevau fotografiile judiciare de la locul faptei: Crin Ant îmbrăcat în ținută de vânătoare, în poziţia șezând, pe o canapea, sprijinit de spătar, cu arma de vânătoare între picioare și ţeava rezemată de pieptul său. A greşit jurnalistul? Să fi fost un defect de exprimare? Informaţia furnizată acestuia era falsă? De unde a preluat informația? E posibil ca, în lipsa unor date concrete, jurnalistul să fi inventat o anume scenă a sinuciderii care nu concorda cu planșa fotografică judiciară? Întrebări care dădeau năvală peste Valahu și își punea problema dacă ar trebui să ia de bună informația lansată în acel articol. Intuiția îi spunea că era ceva în neregulă cu câmpul infracțiunii, că s-ar putea ca informația pusă în circulație de jurnalist să fie adevărată, dar asta însemna infirmarea documentului oficial ce surprinde şi fixează locul faptei – fotografiile judiciare. În principiu, fixarea locului unei infracțiuni se face prin schiţe şi fotografii realizate în faza statică a cercetării, în așa numitul moment al perceperii nemijlocite a câmpului infracțiunii, înainte de orice intervenție asupra urmelor prin atingere sau schimbare a poziției acestora. Era improbabil ca informația să-i fi parvenit de la vreunul din polițiștii din echipa de cercetare a locului faptei, căci asta ar fi presupus mistificarea ulterioară a locului faptei chiar de către echipa operativă. Foarte puțin probabil ca vreunul din membrii echipei să se preteze la o asemenea golănie, mai ales că motivul sau scopul urmărit era foarte greu de descifrat. Deci, informația nu putea să provină decât de la o persoană care, întâmplător (sau nu), ”a vizitat” locul faptei înainte de sosirea poliției și care, ”pescuită” de jurnalist, a relatat ceea ce a văzut, iar jurnalistul a preluat ad literam spusele acestuia. Cel puțin așa rezulta din analiza caracteristicilor de limbaj din primele rânduri ale articolului. Valahu avea în vedere modul vădit liber de exprimare, folosirea repetată în aceeași frază a cuvântului «găsit» (ceea ce un jurnalist cu școală şi pretenții ar evita): «... subprefectul a fost găsit...», «... lângă el fiind găsită...»... Dacă informația ar fi fost scăpată de vreunul din polițiștii care au ajuns primii și au asigurat locul faptei până la sosirea echipei operative în mod cert relatarea ar avut «marca» limbajului profesional și ar fi sunat altfel decât spusele martorului neavenit, ceva în genul:”Cadavrul subprefectului a fost descoperit în livingul locuinței sale, prezentând o plagă împuşcată. Alături de el (pe canapea, pe podea... într-o anumită poziţie etc.) a fost identificată o armă de vânătoare... marca, calibrul...”, iar jurnalistul nu ar fi pierdut prilejul de a da știrii o notă de preciziune şi prețiozitate criminalistică. Prin urmare, având în vedere caracteristicile de limbaj, Valahu consideră că informaţia cu privire la locul şi poziţia armei i-a parvenit jurnalistului de la una din persoanele care au «vizionat» scena omorului înainte de sosirea echipei de cercetare. Răsfoind dosarul, însă, Valahu constată cu surprindere că singura persoană care a luat contact cu locul faptei, înainte de sosirea echipei operative a fost soția subprefectului și se îndoia că doamna Ant ar fi fost în stare în acele momente să facă declarații presei. Deci, cine a mai văzut scena locului faptei înainte de sosirea poliției? Valahu l-a numit Domnul X. Un Domn X care nu a fost audiat în calitate de martor. Un Domn X care nu se știe în ce împrejurări s-a aflat în living înainte de sosirea doamnei Ant și a poliției. Un Domn X care furnizează o informație de natură să pună sub semnul întrebării realitatea constatată și consemnată în procesul-verbal de cercetare a locului faptei și fixată prin fotografiile judiciare existente în planșa aflată la dosar. Însă, Valahu avea rezerve rezonabile cu privire la exactitatea informației. Un om care ia contact cu scena unei asemenea grozăvii nu se poate să nu sufere un puternic șoc emoţional. Privirea i se fixează pe detaliul terifiant. În cazul de față capul groaznic mutilat al subprefectului. Prin urmare, e posibil ca acest Domn X să nu fi dat prea mare importanţă locului și poziției în care se găsea arma, dar, chestionat de jurnalist, a oferit un răspuns la întâmplare. Probabil, dar... improbabil. Expresia «alături de el» indica în mod clar că a sesizat poziția armei care în nici un caz nu era «între picioarele victimei», așa cum se vedea în fotografiile criminalistice. Domnul X nu putea comite o eroare atât de grosolană cu privire la localizarea armei. Dar, experiența din alte anchete îi demonstrase deja lui Valahu că memoria vizuală este adeseori puternic «stimulată» în starea de șoc psihic. Este incredibil cât de multe detalii referitoare la urmele sau obiectele din câmpul infracțiunii rețin unii martori. E ca şi cum ar face o scanare cu un aparat de mare rezoluție pe care o depozitează în memorie și pe care anchetatorul o poate accesa dacă are abilitatea de a răscoli prin amintirile martorului. Prin urmare, dacă Domnul X ar fi văzut arma între picioarele victimei, cu siguranţă nu ar fi spus că arma era alături. Ideea era că, dacă informaţia jurnalistului era corectă, atunci însemna că locul faptei a fost modificat înainte de sosirea echipei operative. Mobilul nu era foarte clar. Să fi voit cineva să însceneze sinuciderea?!!! Mai sinucidere decât ar fi putut părea cu arma «alături», nu se putea, își spuse Valahu.

    De fapt, care era semnificația cuvântului «alături»? Cum trebuia interpretat din punct de vedere situativ: pe canapea, lângă victimă ?.. Oricum, lângă! Dacă era așa, însemna, per a contrario, că subprefectul Crin Ant nu s-a sinucis. Nu era posibil ca victima, după ce şi-a tras un glonte în țeastă, să mai aibă puterea să-și așeze arma lângă el. Valahu cerceta fotografia în care subprefectul era surprins cu arma fixată între genunchi, sprijinită cu țeava de piept și încerca să-și imagineze ce se întâmplă cu o pușcă de vânătoare poziționată astfel în clipa în care cartușul explodează și i-a venit în minte replica prezentatorului de la un documentar National Geografic – Știința prostiei: o reacție generează o contrareacție. Reculul! Deci, în nici un caz arma nu putea rămâne în poziția inițială după expulzarea alicelor și, mai mult ca sigur, a căzut pe podea. Faptul că echipa operativă găsește arma rezemată de pieptul subprefectului arată că a fost repoziționată între timp. În ce scop? Nu putea fi decât unul singur – acela de a sugera sinuciderea. Dar ăsta, imbecilul, care modifica scena crimei e atât de ageamiu încât să nu fi știut că pușca de vânătoare e o armă cu recul puternic și că, după plecarea focului, nu mai rămâne în poziția inițială și pivotează în jurul punctului de sprijin, este aruncată spre înapoi şi cade pe podea cu ţeava în sensul opus direcției de tragere? Și să fi crezut că poate păcăli astfel criminaliștii? Puțin probabil în condițiile în care modificarea scenei morții, făcută cu un anumit scop, presupune, - evident – intenție și, desigur, oarecari cunoștințe despre funcționarea armelor. Prin urmare, ageamiul nu era chiar un ageamiu. Și atunci, dacă a acționat cu intenție încercând să lase impresia intervenției unui neavenit, ce se ascunde dincolo de aparențe, se întreba Valahu? Era un non-sens ca cineva să modifice poziția armei pentru a sugera sinuciderea în situația în care sinuciderea era de luat în calcul doar numai cu arma căzută pe podea. A vrut Domnul Ageamiu să transmită un anume mesaj pentru cei care vor ancheta cazul, să le spună, de pildă, că numai în aparență este sinucidere, că, de fapt, e un omor? Asta, însă, presupunea în mod necesar ca informația cu privire la poziția inițială a armei, «alături», să ajungă la polițiștii care făceau ancheta, iar singura cale era să fie făcută publică. Și o face Domnul X. Domnul X e complicele Domnului Ageamiu? Da. Era plauzibil. Sau poate că Domnul X e chiar Domnul Ageamiu. Valahu ajunsese cu supozițiile deja prea departe. E împotriva oricărui spirit de prevedere și de precauție ca unul care intervine în scena unei morți suspecte, cu intenția de a transmite un anume mesaj, să se expună printr-o declarație dată unui jurnalist. Cuvântul acesta, «alături» se dovedea a fi o nucă destul de tare pe care Valahu încerca să o spargă. Nu se putea desprinde de acel cuvânt, nu-l putea ignora. Cuvântul acela nu apăruse în relatarea jurnalistului întâmplător sau dintr-o eroare de exprimare ori de percepție. Intuia că în acea primă frază a articolului cu pricina se afla cheia a ceea ce s-a petrecut în livingul subprefectului.

                Așa că Valahu a presupus că întreaga operațiune de compromitere a scenei inițiale a locului faptei fusese făcută cu scopul de infirma aparențele, sinuciderea și de a indica un omor prin aplicarea lingvisticii matematice – «minus cu minus dă plus», adică «non-sinucidere cu non-sinucidere dă omucidere» - arma «alături»= non-sinucidere, «arma între genunchi»=non-sinucidere. Deci, +... omucidere. Cam sofisticat raționamentul!

                În etapa aceea, ipoteza omuciderii era un fel de nebuloasă. Valahu nu avea un mobil, nu vedea cum ar fi putut fi aranjat locul faptei așa cum se vedea în fotografiile judiciare, cu subprefectul stând pe canapea, rezemat de spătar... orificiul de penetrare a alicelor sub maxilar... Era un puzzle în care piesele nu se potriveau, nu erau toate, iar încercarea de a le potrivi îi apărea, nu atât imposibilă, cât prematură. Consum de droguri, hiponatremie, stare psihotică propice suicidului și acum mistificarea locului faptei... Avea nevoie de mai multe date pentru a valida ipoteza unui omor. Și totuși s-a agățat de ipoteza aceasta, deși nu știa cum o va scoate la capăt având în vedere contextul: un omor tratat ca sinucidere într-un dosar bălmăjit timp de patru ani, în care, acum, cineva, procurorul de caz, domnișoara Crenguța Fekete, restituie dosarul pentru clasare, iar şeful poliției, domnul Aguridă, se conformează, transmite ordinul mai departe prin domnul Vulpe care, știe sau nu știe de măhăleala din dosar, caută frisonat un fraier care să facă un raport adecvat...

                Așadar, cineva, folosindu-se de cei doi pioni, Domnul X și Domnul Ageamiu, pun în circulație un mesaj criptat - minus cu minus dă plus ... lansând ideea existenței unei împrejurări negative care ar fi trebuit să sară în ochi celor care efectuau cercetarea locului faptei: «Bă, lăbarilor, fiți atenți, aici e vorba de un omor.» Poate că lucrul acesta i-a atras atenția lui Bulucea făcându-l să nu accepte ipoteza sinuciderii.

                Achiesând la ipoteza omorului, firesc, Valahu și-a pus întrebarea cum de autorul sau autorii au reușit să-l plaseze pe subprefect în poziţia relevată de fotografiile judiciare fără ca acesta să opună rezistență. Sau, poate că s-a opus şi atunci l-au imobilizat. O imoblilizare forțată, însă, presupune producerea pe corp a unor urme specifice. În raportul medico-legal nu erau indicate alte urme de violență pe corpul lui Crin Ant decât plaga împuşcată, descrisă în toate detaliile ei. Era o mențiune importantă, însă, la acel moment, nu știa că era cu adevărat capitală. Revenind la concluzia medicului legist, Valahu a presupus că victima a fost adusă în imposibilitatea de a se împotrivi prin anihilarea voinței şi astfel nu a mai fi fost nevoie să se recurgă la o imobilizare forţată. O persoană aflată în stare de ebrietate avansată, de pildă, e incapabilă să reacționeze la ce i se întâmplă şi ar putea fi executată de așa manieră încât să pară o sinucidere. În buletinul toxicologic, însă, nu era menţionată existența alcoolului în sânge. Astfel, se întorcea la valoarea natriului în sânge din momentul decesului: – 87 mEq/l (miliechivalenți per litru). Lipsa de reacție a lui Crin Ant ar fi putut fi cauzată tocmai de scăderea natriului în sânge. Aflat în stare de letargie, confuz, în pragul unei stări pre comatoase, acesta este manipulat ca un obiect oarecare, e așezat într-un anumit loc, într-o anumită poziție... În mintea lui Valahu rula, ca pe un fundal cinematografic, scena omorului: siluete ca într-o iluzie Fata Morgana, necorporale, volatile, niște umbre într-o ceață difuză. Constata că, deși avea în față planșa cu fotografii judiciare, era incapabil să coboare în infern și să acceseze detaliile concrete, oribile ale execuției subrefectului. La acel moment nu știa că va găsi pe internet, câteva minute mai târziu, descrierea halucinantă a sinuciderii făcută chiar de către procurorul de caz de la acea vreme.

         Așadar, Valahu se afla în faza în care încerca o ieșire din labirintul în care se înfundase. Ipoteza omorului în condițiile anihilării voinței lui Crin prin provocarea unei crize de hiponatremie i se părea extrem de complicată și mult prea laborioasă pentru o crimă cu premeditare al cărei mobil nu-l vedea nicicum și se întoarse la ipoteza sinuciderii comisă într-un moment de delir psihotic, dar care intra în coliziune cu ipoteza intervenției în câmpul infracțiunii şi modificarea inițială a poziţiei armei, adică ”alături” în loc de ”între picioarele victimei”. Desigur, este firesc ca, în analiza unui caz de moarte suspectă, să fie luate în calcul toate faptele și împrejurările plauzibile, iar una din acestea era că intervenția în câmpul infracțiunii aparține doamnei Ant. Potrivit declarației sale, ea a fost persoana care a descoperit cadavrul. Anonimul la care se gândise Valahu, Domnul Ageamiu, era pe punctul să se volatilizeze, întrucât realiza că doamna Ant, în starea de șoc în care se afla, ar fi putut interveni în scena morții fără să-și dea seama ce face. Ce spunea doamna Ant, în declarația olografă aflată la dosar? Că în jurul orei 18, văzând că soțul nu răspunde la telefon, deși stabiliseră ca la ora 17 să se întâlnească la coafor şi de acolo să meargă împreună la restaurantul unde era organizată masa festivă a funcţionarilor din prefectură, un fel de pre revelion, a luat un taxi şi s-a dus acasă, unde a ajuns în jurul orei 18:30. Intrând în living, a constatat că soţul ei se împuşcase cu arma de vânătoare. Sună la 112 anunţând tragedia, iar dispecerul de la 112 îi face legătura cu SMURD-ul. E o declarație olografă dată pe coală albă de hârtie. Era evident că fusese dirijată în formularea depoziției, poate chiar a scris după dictarea poliţistului, după ce, în prealabil, îi relatase împrejurările în care a descoperit cadavrul. Este uzual ca o persoană aflată în stare de şoc psihic să fie cumva ghidată de anchetator în scrierea declaraţiei. În cazul de faţă însă, dirijarea fusese făcută într-un anume sens – cel al sinuciderii. Fiecare frază în parte părea a fi un răspuns la întrebările pe care i le punea polițistul şi era evident că, la momentul consemnării declarației (ora 21,15), deşi cercetarea locului faptei nu fusese terminată, ideea sinuciderii era deja fixată ca singură ipoteză de lucru a anchetatorilor. Descrierea scenei din living corespundea în totalitate cu ceea ce se vedea în fotografiile judiciare şi cu ceea ce era consemnat în procesul verbal de cercetare a locului faptei. Ceva însă nu se lega în declarația aceea, iar Valahu simțea nevoia imperioasă de a-l reintroduce în raționament, ca într-o ecuație cu multe necunoscute, pe Domnul X, dar și pe Domnul Ageamiu, cumva asemenea unor rezerve de fotbal, ținute pe bancă în așteptarea unui eventual accident.

    Din declaraţia doamnei Ant nu rezulta explicit că ea ar fi fost cea care a anunțat poliţia despre eveniment, ci doar faptul că a sunat la 112, de unde i-a fost făcută legătura la SMURD. Atunci, cine a sunat la poliţie? Nimeni?! În procesul verbal de cercetare a locului faptei era menționat că echipa de cercetare a locului faptei a fost sesizată din oficiu. Neverosimil. Absolut aiurea. Sesizarea din oficiu e modalitatea de sesizare internă a organului de urmărire penală când constată prin mijloace proprii, în mod direct, săvârşirea unei infracțiuni. Or, în cazul respectiv, sesizarea din oficiu era exclusă întrucât fapta se produsese în interiorul unui imobil, într-un cartier rezidențial, unde poliția nu vine decât dacă e chemată. Atunci, cum s-a sesizat poliția în mod direct, nemijlocit, cu privire la moartea subprefectului? Prin telepatie? Află cumva, pe o cale paranormală, că subprefectul s-a împuşcat şi trimite o echipă operativă la locul faptei?! Valahu era nedrept cu confrații săi de arme. Ar fi trebuit să le acorde circumstanţe atenuante celor care au scris procesul-verbal de cercetare a locului faptei. Poate că era vorba de o banală eroare materială. Mai mult ca sigur au scris «sesizare din oficiu» în virtutea inerţiei. Normal ar fi fost să constate cineva existența erorii materiale şi să dispună îndreptarea ei. Dar, diavolul, care îşi tot băga coada în raţionamentele lui Valahu, îl deturnă de la bunele intenții şi îl obligă să-și pună problema dacă nu cumva eroarea a fost comisă intenţionat sau impusă în scopul plasării actului de sesizare în împrejurări de natură să creeze o altă situaţie de fapt, pentru a ascunde ceva? Ce? Omorul, evident!

    Valahu simțea un soi de disperare izvorâtă din temerea că se învârtea în cerc: sinucidere-omor, omor-sinucidere... Realiza că nu va putea să declanşa investigaţii oficiale în direcţia omorului, dacă nu are dovezi şi argumente irefutabile. Dar chiar dacă ar avea asemenea dovezi, era extrem de reticent că doamna Crenguța Fekete, care pusese o rezoluţie de clasare pe motiv de sinucidere, va admite reluarea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii de omor.

        Așadar, Valahu a continuat să navigheze pe net în căutarea a ceva care să-l scoată din impas. O informație care să-i confirme ceea ce îi spusese mai devreme Hunedorean, că subprefectul ar fi fost implicat în retrocedarea ilegală a unui teren de vreo sută şi ceva de hectare; dosar în lucru cu acest obiect la DNA... Asta ar fi însemnat punerea sub monitorizare a lui Crin Ant, iar în vila lui să fi fost plasată tehnică operativă audio şi video. Dacă era așa, «sinuciderea» a beneficiat de o transmisie în direct. Valahu era tentat să dezvolte această idee ce i se părea fezabilă, dar și perisabilă. Erau două variante în legătură cu tehnica operativă: prima, că a fost instalată de un serviciu de informații la solicitarea DNA, în baza unui protocol secret de colaborare, evident, pe baza unui ordin dat «în plic galben», întrucât nu-și închipuia că subprefectul, înalt funcționar public, ar fi putut face obiectul unei supravegheri pe motive de siguranță națională fără îndeplinirea procedurii secrete; a doua, că aparţine serviciului specializat al poliţiei şi a fost plasată în baza unui ordin judecătoresc la solicitarea DGA – Direcţia Generala Anticorupție din cadrul Ministerului de Interne. Era firesc ca, odată cu moartea subprefectului, tehnica operativă să fi fost recuperată. În cazul în care aparținea Serviciului Secret, recuperarea ar fi trebuit să aibă loc înainte de sosirea poliţiei la locul faptei. Ar fi fost nașpa ca poliția să dea peste tehnica acestuia amplasată în vilă. Deci, era de presupus că «cleaners-ii», profesioniștii care fac curat după o lovitură, au intrat în grabă, precipitat, au luat ce aveau de luat, au şters eventualele urme lăsate de pătrunderea secretă şi, dacă deranjaseră cumva scena morții, au încercat să o aranjeze la loc, dar, sub presiunea timpului, modifică poziția armei creând astfel o împrejurare negativă care, în mod normal, ar fi trebuit să atragă atenţia criminaliştilor. În situaţia cealaltă, în care tehnica operativă aparținea seviciului specializat al poliției, nu era nici o grabă să fie retrasă înainte de începerea cercetării locului faptei întrucât era o afacere de... interne și nu exista riscul deconspirării acțiunii de supraveghere. Deci, părea exclus ca cineva din compartimentul de tehnică operativă al poliției să fi ajuns la locul faptei înaintea echipei de cercetare și să fi intervenit în câmpul infracțiunii. Presupunerile acestea îl încurcau şi mai mult pe Valahu, întrucât ele nu excludeau varianta sinuciderii – dimpotrivă, chiar dacă locul faptei fusese modificat, tot sinucidere rămânea. I-ar fi fost extrem de util dacă ar fi putut intra în posesia înregistrărilor de la camerele video de supraveghere conspirată. Dar astea mai mult ca sigur erau secretizate și arhivate pe undeva și nu vedea, la acel moment, cum ar fi putut obține un ordin de desecretizare și de atașare a lor la dosar.

                Prin urmare, Valahu intrase într-un fel de vrie în care făcea fel de fel de supoziții cu prea multe necunoscute. Ajunsese într-un punct în care era stăpânit de suspiciuni şi de scenarită, dar și de un soi de fantezie paranormală ce tindea să îl scoată din parametrii rațiunii. A decis că trebuia să avanseze pe varianta omorului pe altă cale – cea a infirmării sinuciderii. Dar pentru asta era important ca, înainte de toate, să stabilească exact momentul în care a survenit moartea lui Crin pentru ca, în funcţie de acest «ground zero», să stabilească dacă cronologia evenimentelor fusese corect reţinută în dosar și dacă ipoteza sinuciderii se justifică sau nu. Deja avea îndoieli...rezonabile... referitoare la ce s-a petrecut cu adevărat în intervalul de timp scurs între moartea subprefectului şi sosirea echipei operative la faţa locului. Deci, ce s-a întâmplat în acest interval de timp? Poate nimic sau, dimpotrivă, foarte multe. Era aplecat în continuare asupra declaraţiei soției subprefectului, o mare albă pe care pluteau de-a-valma litere scrise nesigur și simțea, dincolo de mărturisirea în sine, alerta interioară ce pusese stăpânire pe ea cu mult înainte de a-și descoperi soțul mort :«De ce nu apare Viorel, de ce nu răspunde la telefon?» Valahu făcu un salt înapoi în timpul în care doamna Ant se afla la coafor, îngrijorată în legătură cu rezultatul biopsiei şi o vedea dominată de presimțiri negre, amețitoare, că veștile sunt proaste și că s-a întâmplat ceva rău cu Crin. O tragedie. Presimțea că soțul e mort. Se vorbește la modul științific de existența celui de al șaselea simț sau al câtelea o fi, de capacitatea de a resimți ceea ce simte altcineva, mai ales dacă între cele două persoane există o legătură afectivă puternică. Valahu se întreba când a avut doamna Ant sumbra premoniție, iar răspunsul i-a venit automat, live, ca şi cum ar fi vorbit cu ea la telefon: 18:10. Nu putea fi adevărat! Era fantezia lui paranormală iscată din încercarea subconștientului de a face o legătură între moartea lui Crin şi tragedia de la Crăciunelu de Jos. A alungat gândul. Nu voia să revină la momentul acela de simultaneitate şi conexiune? în care avusese loc moartea Adelinei şi moartea lui Crin Ant. Își rezervă actul rememorării pentru mai târziu, la noapte, când timpul şi coșmarul îl vor prinde în vârtejul nebuniei.

                Acum trebuia să reconstruiască un puzzle din fragmentele de informații disponibile disparate în speranţa că va putea pune ceva în locul spaţiilor goale pentru a obține imaginea cea mai apropiată de realitatea împrejurărilor morții subprefectului. Deci, potrivit declaraţiei olografe a doamnei Ant, întâlnirea cu soțul ei trebuia să aibă loc la ora 17, la ”Nefertiti Saloon ” (!!!) în complexul rezidențial Paradisul Verde. Minutele se scurg in liniște, 17:10, 17:15, 17:20... Pe moment nu este alarmată, dovadă faptul că nu întreprinde nimic pentru afla de ce soţul ei întârzie. Apoi, brusc, la ora 18:10 se panichează, începe să dea telefoane: l-a sunat pe Crin insistent câteva minute în şir, apoi – Valahu nu știe de unde i-a parvenit informația că a telefonat la părinţii ei, la fratele lui, la Culiță (uite, că există un domn Culiță Ant care îmi apare așa, din neant, făcu Valahu), apoi la cumnatul Marin, partenerul lui de vânătoare (deci, exista şi un domn Marin de care a aflat dintr-un articol de pe net)... Valahu se simțea ciudat. Era într-o pasă de clarviziune extrasenzorială ieșită din comun, ceea ce îl îngrijora: începuse să stea la taifas...cu pisica? Sau fusese conectat la Cloud-ul acela misterios din care i se serveau informații la modul aleatoriu. Cineva se juca în mintea lui. Experimenta ceva, gândi Valahu și rămase preț de câteva secunde privind în gol. Golul de care se temea.

                Poate că am înnebunit, și-a zis el. Se întâmplă asta uneori... unora. Se produce undeva, între neuroni un scurtcircuit. Schizofrenie! Își trecu mâna peste față, începu să-și maseze obrajii, să-și atingă pleoapele, buzele, urechile, nasul, pentru a se convinge că sunt la locul lor, că nu și-a pierdut simțul propriopercepției, că nu s-a transformat subit într-un zombi și a reușit după un efort de concentrare să revină la evocarea timpului trecut în care protagonista era doamna Ant .

                Deci, sună alarmată în dreapta şi în stânga, ceea ce, natural, a produs în mod sigur agitație care nu se poate să nu fi fost remarcată de personalul de serviciu din salonul de coafură, după care decide să ia un taxi şi să meargă acasă unde ajunge în jurul orei 18:30, În procesul-verbal e consemnat că cercetarea locului faptei a început la ora 18:55, ceea ce însemna că pe parcusul celor 25 de minute doamna Ant a avut la dispoziție suficient timp pentru a face și altceva decât să dea un telefon la 112 și, apoi, să aștepte sosirea SMURD-ului. Valahu o vedea aievea, înmărmurită, în fața cadavrului a cărui figură şi calotă craniană erau spulberate, șocată de imaginile terifiante, intrând într-un fel de transă, o stare de perplexitate în care face lucruri de care nu este conștientă: se împiedică de arma căzută pe podea, o ridică, îi caută un loc unde s-o așeze, apoi, dintr-un impuls venit de-aiurea, «dintr-un impuls angular», o plasază între picioarele lui Crin şi încearcă să şteargă sângele de pe perete. În fotografiile judiciare, pe peretele din spatele victimei, la nivelul capului acesteia, se vedeau cel puţin două urme dinamice de suprafață, create prin ștergere cu un obiect, posibil de natură textilă. Valahu era dezamăgit că ajungea la versiunea aceasta. Întregul său raționament, cu Domnul X, cu tehnica operativă plasată în casă, cu Serviciul secret care compromite locul faptei, cu anonimul Domn Ageamiu care modifică intenţionat scena sinuciderii pentru a sugera omorul... se duc toate naibii.

                Scena imaginată cu doamna Ant nu era, însă, singura care îi venea în minte. Nu era exclus ca ea să nu fi făcut nimic din ceea ce își închipuia. Pur şi simplu, după ce telefonează la 112, prăbușită psihic se aşează pe un scaun, bea un pahar cu apă şi aşteaptă să se producă o minune – să apară paramedicii şi să-i învie soţul. Deci, ea nu intervine în nici un fel în câmpul infracțiunii. Însă, între prezumtiva oră 18:00 - a împuşcăturii şi momentul sosirii doamnei Ant acasă se scurg 30 minute, sau cel puţin 20, dacă e să ia în calcul fatidica oră 18:10. Douăzeci de minute în care e posibil ca o persoană sau mai multe să se fi perindat pe la locul faptei. Așa că Valahu se vede obligat să păstreze ca plauzibile ipotezele existenței Domnului X şi a unei intervenţii intenționate în câmpul infracțiunii a Domnului Ageamiu. Valahu simțea că-i crapă capul de atâta concentrare. Cumva, se afla chiar acolo, transpozat în livingul subprefectului, examinând aievea locul faptei, încercând să reconstituie derularea faptelor.

                Valahu avea vie în amintire cum decursese confruntarea sa cu primul caz de omor la a cărui cercetare participase. Nu vedea decât cadavrul, o femeie descoperită în liziera unei păduri... Era cu mintea blocată pe imaginea aceea și nu-i venea nici o idee cum se petrecuse omorul.               Sindromul ”orbului”. Așa i-a spus atunci și a rămas cu sindromul acesta, al primului contact cu scena crimei. Îi trebuiau câteva minute bune până ce se putea desprinde din încremenire... Acum avea nevoie un moment de respiro. Se întoarse la ştirile de pe net. Impresia era că jurnaliştii fuseseră victimele unei manipulări grosiere prin care le fusese indusă ideea că subprefectul s-a sinucis într-un moment de depresie profundă provocată vestea ca are cancer. Toate scurgerile de informaţii şi chiar comunicarea oficialilor către mass-media erau in mod vizibil în acest sens. Un articol concludent din această perspectivă era unul cu un titlu categoric: «Prima concluzie: subprefectul Crin Ant s-a sinucis vineri seara, în jurul orei 18.00». Și urma... prelucrarea știrii: «Subprefectul Crin Ant, în vârstă de 33 de ani, s-a sinucis trăgându-şi un glonte în cap cu puşca de vânătoare. Aceasta este prima concluzie a anchetatorilor. Serviciul de Urgenţe 112, anunţat despre tragedia petrecută pe stradela Florilor, ajunge la faţa locului la 18:55 şi nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să constate decesul lui Ant. Imediat, mai multe echipaje ale Inspectoratului Judeţean de Poliţie și Jandarmeriei au încercuit zona, iar procurorul Mădălina Topliceanu împreună cu poliţişti ai Serviciului de Investigaţii Criminale au declanşat cercetările. La cercetări a participat chiar şeful Inspectoratului județean, comisarul şef Abălașei Teofil. Corpul neînsufleţit al subprefectului a fost descoperit de membri ai familiei. Alături de el se afla puşca de vânătoare.» Chestia asta cu «alături de el» părea să devină un laitmotiv al jurnaliştilor. Pluralul folosit de autorul articolului – «membri ai familiei»- sugera că doamna Ant nu era singură când a făcut macabra descoperire. Valahu era surescitat, obosit și nu mai voia să facă speculații. Totuși, continuă să citească: ”Senatorul Arnăutu Nicolae și deputatul Vasile Șovăială, colegi de partid cu subprefectul, au declarat că CrinAnt suferise o intervenţie chirurgicală pentru extirparea unor noduli limfatici și era suspect de cancer. Cei doi cred că acesta ar fi motivul pentru care Crin s-a sinucis. Pe de altă parte, medicul care l-a operat zilele trecute, şeful Clinicii ORL a Spitalului judeţean, spune că analizele de laborator nu erau finalizate, iar rezultatul era aşteptat cel mai devreme săptămâna viitoare. Doctorul nu confirmă faptul că ar fi fost vorba de cancer. Zvonurile care au început deja să circule, referitoare la sinuciderea subprefectului Crin Ant, fac referire la faptul că acesta nu era străin de maniera în care se făceau retrocedările de terenuri.»

                Toate aceste informații sintetizate în doar câteva fraze erau dovada că manipularea funcționa perfect și eficient prin instituția ”știrilor pe surse”: nu era vorba de cancer, sinuciderea avea drept motivație o anchetă legată de acte de corupție, iar cercetarea locului faptei a fost efectuată de serviciul de investigații criminale, trecându-se sub tăcere împrejurarea că cercetarea locului faptei a fost făcută de BCCO (biroul pentru combaterea crimei organizate) care, în principiu, nu avea competența materială în caz de moarte suspectă, că alături a fost găsită pușca de vânătoare... Începea să fie din ce în ce mai clar că pe moartea lui Crin se băteau mai mulți, cu interese diferite – unii, cei care erau la butoane, o dădeau pe sinucidere, alții, la adăpostul anonimatului – oculții, disidenții... opoziția... - băgau câte o strâmbă, încercând să declanșeze o reacție care să ducă la extinderea anchetei în sfera actelor de corupție... Ăsta era jocul operativ al serviciilor, al celor din câmpul tactic, al celor care reprezentau «statul de drept și paralel» (Valahu nu se putu opri să nu ”vadă”... că două linii drepte și paralele se întâlnesc... în infinit) și probabil și al altora cu interese speciale.

              Apoi, Valahu avu o adevărată revelație privind implicarea lui Aguridă în lansarea în spațiul public a teoriei sinuciderii. Era un articol postat pe net de o agenție de știri MONDO Z, intitulat «Subprefectul CrinAnt era un om puternic», în care autorul nu făcea altceva decât să consemneze ad literam declaraţia şefului poliţiei judeţene care asistase la cercetarea locului faptei: ”Comisarul-şef Abălașei Teofil a confirmat că a fost prezent la faţa locului și că, potrivit experienței sale, toate indiciile atestă că a fost vorba de sinucidere. Socrul domnului subprefect, relatează comisarul șef, m-a sunat la ora 18:00 și mi-a spus că l-a găsit mort în zona vilei, cu arma de vânătoare lângă el. Subprefectul era amator de vânătoare. Era o un om încrezător. Se bucura de viaţă. Considera că numirea în funcţie de subprefect era o mare realizare şi spera într-o carieră politică la un nivel superior. Era o persoană non-conflictuală, plină de solicitudine față de cei care i se adresau în calitatea sa oficială. Subprefectul CrinAnt nu avea probleme cu justiţia. Am luat în calcul toate ipotezele posibile, accident, omucidere şi sinucidere. Potrivit experienței mele şi ţinând seama de toate indiciile şi dovezile descoperite la locul faptei, este neîndoielnic că subprefectul Crin Ant şi-a pus capăt zilelor, folosindu-se de arma de vânătoare.» Punct !

                      Lui Valahu nu-i venea să creadă că Aguridă putuse da o asemenea declarație, așa că o reciti de câteva ori. O declarație bombă. Nu avea nici un motiv să nu o ia ca atare, ca o parte însemnată a adevărului în legătură cu moartea subprefectului, mai ales că venea de la cea mai autorizată voce a poliției. Deci, locul în care a fost găsit mort Crin era undeva ”în zona vilei”, ăsta putând fi oricare altul decât livingul stabilit de anchetă ca scenă a sinuciderii. Adică... în afara vilei. Valahu se vedea obligat să-și revizuiască toate scenariile pe care și le imaginase până în acel moment. În primul rând, trebuia să-l reconsidere pe misteriorul Domn X, întrucât căpăta o identitate - socrul subprefectului – care era plasat la locul evenimentului imediat după momentul critic. El a fost cel care a descoperit cadavrul, iar confirmarea venea din două surse: articolul în care un jurnalist i-a preluat declarația și nota care consemnează spusele lui Aguridă. El, socrul, a fost cel care a indicat poziția armei «alături de el» în prima versiune, sau «lângă el» în varianta Aguridă. Oricum, «alături» sau «lângă» era cam același lucru, adică nu între genunchii victimei. Pe de altă parte, Aguridă afirmă implicit că nu soția a fost aceea care a făcut descoperirea macabră, ci socrul, ceea ce arunca în aer declarația doamnei Ant. Dar cel mai important lucru era că exista o confirmare indirectă a rearanjării locului faptei prin mutarea cadavrului din zona vilei în living, așezat pe canapea, cu pușca de vânătoare între genunchi... Ceva, însă, nu se lega: urmele de sânge și materie cerebrală împroșcate pe peretele din spatele canapelei pe care fusese plantat cadavrul, urme relevante în fotografiile color făcute în living, împrejurare care intra în contradicție cu situația descrisă de Aguridă privitoare la locul unde a fost găsit inițial cadavrul. Și totuși, așa, la o primă examinare cu ochiul liber, urmele de sânge de pe perete erau urme de împroșcare, sub forma de picături dispuse radial pe direcția proiectării din zona orificiului de ieșire a alicelor. În nici un caz aceste urme nu puteau fi create post mortem. Asta însemna că subprefectul era încă în viață când a fost plantat pe canapeaua din living. Dar, socrul, potrivit declarației lui Aguridă, îl găsise mort în zona vilei... iar executarea unui foc cu o armă de vânătoare asupra unei persoane care nu mai e în viață exclude expulzarea de material biologic sub forma lichidă. Din clipa în care inima încetează să mai bată, sângele nu mai ajunge în zona craniană și, sub efectul gravitației, se scurge în părțile declive ale corpului. Și totuși... Valahu era în fața unei ipoteze extrem de fanteziste și năucitoare: subprefectul a fost împușcat de două ori – prima dată în zona vilei, după care, la un interval de timp foarte scurt, înainte ca moartea să intervină, în living. Asta implica existența unei stranii acțiuni de suprimare a subprefectului și de simulare a sinuciderii la care socrul să fi fost complice, dacă nu cumva chiar autor. În cazurile de omucidere, să zicem domestică, deși termenul e cu totul nepotrivit, primul suspect e cel ce anunță omorul. Valahu încerca încordat să refacă firul evenimentelor. Deci, socrul pretindea, potrivit declarației lui Aguridă, că a descoperit cadavrul ginerelui în afara vilei, cu arma lângă el. Îl sună pe Aguridă și îi spune... ce? Că și-a găsit ginerele mort sau că... l-a împușcat... în legitimă apărare sau Dumnezeu știe pentru ce, că a fost un accident?.. Valahu rosti gândurile cu glas tare.

Hunedorean care, între timp, se așezase la biroul său și lucra ceva într-un dosar, a ridicat privirea spre el. I-a făcut semn că nu e nimic. Nu voia să-i spună la ce concluzie ajunsese dintr-un soi de superstiție infantilă, că, dacă vorbește înainte de avea dovada materială a faptului că socrul și-a împușcat ginerele, s-ar putea ca totul să fie un bluf. Era, însă, cuprins de o satisfacție lăuntrică ce aproape că dădea pe dinafară. Deja vedea scena, el în birou la Vulpe, cu dosarul ”Trubadurul” pe masă și listingurile după articolele selectate de pe net, spunându-i : «Gata, am rezolvat cazul. Uite dovada aici – declarația lui Aguridă. Crin a fost omorât de socrul său, iar Aguridă e complice. Favorizarea infractorului». Avea în fața ochilor un tablou epocal: moaca lui Vulpe încremenită într-o uluială nemărginită, nefiind în stare să scoată un singur sunet, un diftong, ceva din care să rezulte că a înțeles ce-i spunea. Vorbea ”aievea” cu Vulpe. Vorbea cu pisica... «Uite la planșa foto, la urmele urmele biologice de pe peretele din spatele lui Ant. Cum crezi că au fost create? Prin două împușcături, una a avut loc în curte, cealaltă în living. Cadavrul a fost descoperit inițial undeva în afara vilei. Spune asta Aguridă, în zona vilei, citându-l pe socrul lui Ant. Deci, socrul îl sună pe Aguridă îl anunță de tâmpenia pe care tocmai a făcut-o. Nu știu ce relație era între ei. Probabil una de familie, se vizitau, mergeau împreună la vânătoare, or fi rude, Dumnezeu știe ce. Oricum nu văd cum în lipsa unei asemenea relații socrul îl sună direct pe Aguridă. Îi telefonează ca să-i ceară ajutorul, un sfat, un ceva... iar Aguridă ce face? Bă, tată, e nasol, omucidere... prin imprudență... sau în legitimă apărare... oricum e nasol. Dacă ar fi sinucidere... O rezolvăm cumva. Poate că a fost doar o sugestie. Presupun că tipul ăsta, socrul, o fi fost destul de isteț și se prinde ce trebuie să facă, îl cară pe ginere în living, îl așează pe canapea... Dar își dă seama că nu merge. O fi citit la viața lui vreun roman polițist, a văzut ceva thrillere. Un cadavru în jurul căruia nu sunt urme de sânge produse prin împroșcare... nu poate fi vorba de împușcare cu o armă de vânătoare, de calibrul 18. Și un naiv ar realiza că nu acolo a avut loc fapta. Așa că ia arma, potrivește țeava pe orificiul inițial de penetrare a alicelor sau brenecherului și mai trage un foc. În felul acesta creează urmele de pe perete. Iar Aguridă vine la fața locului să se asigure că totul e OK, că iese sinucidere. După aceea, socrul e agățat de un ziarist mai băgăcios și obligat cumva să spună câteva vorbe... spune... fără să-și decline identitatea sau lăsând să se creadă că e unul din cei care efectuau cercetarea locului faptei, că subprefectul a fost găsit în living cu arma lângă el... bla, bla, bla... Înțelegi? Am nevoie de mandat pentru reținere a socrului și a lui Aguridă.»

                Evident că scena asta, cu Vulpe plesnit în moalele capului de teoria lui Valahu nu a avut loc în realitate. El vorbea doar cu pisica imaginară care îl ignora... ceea ce era inadmisibil și insuportabil. I-ar fi plăcut să se întâmple așa, însă... Se arunca prea departe și prea sus. Și prea dintr-odată. Și pe ce? Pe baza unei declarații consemnate de un zăbăuc de jurnalist? Ce socru, de vreme ce în procesul-verbal de cercetare la locul faptei scrie negru pe alb că sesizarea e din oficiu!? Că l-a sunat socrul subprefectului! Ca ce chestie să-l sune direct în loc să anunțe tragedia la 112? Ce relaţie era între socru şi şeful Poliției? Ce mare sculă e socrul ăsta de avea intrare la Aguridă? Şi ce însemna în opinia domnului chestor «găsit ginerele mort în zona vilei cu arma de vânătoare lângă el»? Redă domnul chestor ad-literam cuvintele socrului, în condiţiile în care luase deja contact cu locul faptei şi constatase nemijlocit că trupul victimei nu era în zona vilei, ci în living şi nu cu arma lângă el, ci între genunchi? Şi ce însemna de fapt ”în zona vilei”? Undeva în curte, într-o anexă a vilei... Sintagma asta ”în zona vilei” formulată de socru, cunoscător al casei, era destul de ambiguă în privinţa locului unde a dat peste ginerele împuşcat. Dar cum rămâne cu arma, cu urmele biologice de pe perete?... Valahu începea să se îndoiască de versiunea imaginată mai înainte. Nu-l vedea pe socru tăbârcindu-și ginerele în spinare... ducându-l în living, punându-l pe canapea, după care se întoarce ”în zona vilei”, recuperează arma și-i mai aplica ginerelui o lovitură după care o poziționează așa cum se vede în fotografii. Dar nici nu putea ignora afirmațiile lui Aguridă. Ce-o fi fost în mintea lui de s-a pornit să relateze discuția cu socrul, lansând în eter istoria cu în ”zona vilei” și ”arma lângă el” în condițiile în care, participând la cercetarea locului faptei, văzuse cu ochii lui tabloul morții suspecte a subprefectului, aflat evident în totală contradicție cu alegațiile socrului? Dacă nu era pur și simplu prostie și limbuție, și nu era, întrucât Aguridă avea o minte extrem de ageră, însemna ca declarația lui avea un anume chichirez. Îl punea la înaintare pe socru? Ca ce chestie? Poate că socrul, atunci când l-a sunat, i-a spus și cine i-a împușcat ginerele. Dacă nu a făcut-o el, atunci cine altcineva? Poate fiica domniei sale și, de aici, interesul lui de a înscena o sinucidere. Deci, crimă pasională!!!

                   O aiureală! exclamă Valahu, aproape epuizat.

                 Pe moment, Valahu nu avea nici un fel de informații cu privire la relațiile dintre subprefectul Crin Ant și soția sa. Făcea doar supoziții. E posibil să fi fost tensionate. S-ar fi putut ca, în perioada premergătoare deplasării la restaurant, să fi avut loc o ceartă între ei – doamna Ant mințind în declarație că a ajuns acasă la ora 18:30... după ce își așteptase soțul la coafor. De ce să-l aștepte la coafor? Pentru ca de acolo să fie preluată de Crin și să meargă împreună la paranghelie? Nu era logic. O femeie nu se duce la coafor în ținută de bal. Deci, doamna Ant mințea în legătură cu întâlnirea de la coafor. Poate că, în realitate, nici nu a fost la coafor. De la serviciu, sau pe unde o fi umblat, s-a dus direct acasă, unde a descins cu mult înainte de ora 18:00. Mai mult ca sigur! Avea nevoie de un timp pentru a se găti de petrecere și, sosind acasă pe neanunțate, s-a confruntat cu o situație, să zicem... de natură conjugală. E posibil ca Trubadurul să fi fost un crai care mai scăpa caii în porumbiște. Dacă a fost surprins cu pantalonii în vine ”în zona vilei” conflictul s-a declanșat subit, iar în cursul altercației, cum-necum s-a ajuns la folosirea armei. Ținta e posibil să fi fost intrusă. Valahu încerca să-și imaginez scena, ei trei, undeva în curte, doamna Ant cu arma în mână, pregătindu-se să-și apere onoarea ultragiată în felul acesta.... mizerabil... împreună cu cine? cu... o secătură, că alt apelativ nu o fi găsit la nervii ei, Crin cel fără de prihană, făcând scut cu trupul în fața amantei, încercând să-i smulgă nevestei arma din mâini; ea, madama – secătura - căutând să se strecoare pe unul din flancuri și să o șteargă nevătămată... Ei, în toată învălmășeala aceea, arma se descarcă în plin chipul lui Crin. Buuum! Accident!? Ucidere din culpă? Dar, lucrurile e posibil să fi stat cu totul altfel. ”Secătura” putând fi chiar madam Ant, - de, la «dojdoi» de ani sângele fierbe altfel – deci, surprinsă în flagrant delict de amor cu amantul, de Crin, sosit pe neașteptate acasă, acesta e decis să-și apare onoarea cu pușca, împrejurare în care arma ajunge cumva în mâna amanților și se descarcă în capul lui. Valahu nu excludea varianta unui... triunghi amoros cu final neprevăzut, dramatic, complicat și neplauzibil fără dovezi.

                Reveni la declarația olografă a doamnei Ant. Era convins că fusese scrisă după dictare, iar ”dictatorul” se vedea clar că e unul instruit cum să o scoată din belea. Doamna Ant în mod sigur a sunat la 112, dar nu înainte de a-și anunța tatăl despre cele întâmplate. Așa cum era de așteptat, ținând seama de faptul că moartea subprefectului a fost calificată de la bun început drept sinucidere, în dosar nu exista un listing al telefoanelor date de doamna Ant în perioada critică. Sau cine știe, poate că Bulucea ori Căpitănescu, investigatorii de la început, au obținut listingul telefoanelor din perioada critică, dar rezultatele se află undeva la urma de dosar. Valahu își tot spunea, de fapt îl bâzâia dublura sa din planul secund, neamintindu-i: trebuie să verifici asta, listingul telefoanelor, să refaci cronologia evenimentelor, să-l contactezi pe socru și să stai de vorbă cu el, neapărat, să-l audiezi pe Aguridă, de ce nu? că nu o fi el de neatins... și, în timp ce își asculta îndemnurile, mintea lui fugea la Vulpe. Nu se putea să nu fi stat ca pe jar. Primise un ordin și nu putea lăsa lucrurile la voia întâmplării. Trebuia să apară din moment în moment, să bage capul pe ușă doar pentru a se asigura că Valahu studia dosarul și eventual să-i repete că «nu trebuie să ne facem de lucru cu povestea asta».Dar să revenim. Valahu și-a spus la un moment dat că declarația domnului Aguridă, consemnată de ziarist, părea a fi menită mai mult să încurce lucrurile, decât să ofere o explicație pentru sinucidere. Era clar că ieșirea lui Aguridă nu era o banală flecăreala față de niște jurnaliști avizi de știri bombă. Așa cum era cunoscut Aguridă, cu figura lui de sfinx turnat în ceară, acru şi ironic, arogant şi extrem de calculat și sărac la vorbă... şi la duh, era greu de crezut că s-a așezat la taclale cu ziariștii imediat după încheierea cercetării la faţa locului. Mai degrabă părea încurcat, întrucât nu știa cum s-o dea cotită ca să iasă sinucidere și atunci scapă informația cu socrul.

Sau, poate că găselnița cu socrul era menită să distragă atenția de la altceva. Altceva, ce? A primit ordin de sus să o scoată sinucidere. Nu era exclus. Subprefectul Crin Ant era înalt funcționar public, reprezentantul numărul doi al Guvernului în județ. În plină luptă anticorupție, cum ar fi picat vestea morții sale suspecte, fără o explicație credibilă pentru muritorii de rând? Pentru naivi, prostimea care înghite momelele pe nemestecate! Stupide peoples ! Fără îndoială Aguridă a raportat ministrului de interne evenimentul – era obligat să o facă de îndată, înainte de a se deplasa la locul faptei – şi mai mult ca sigur ministrul s-a arătat îngrijorat de consecințele explodării bombei morții subprefectului. Dacă Crin era lucrat într-un dosar de urmărire informativă pentru «retrocedări ilegale de terenuri» - informație care ajunsese și la presă – cu atât mai mult nu se putea ca ministrul să nu fi fost la curent cu acțiunea D.G.A.-ului. De fapt, D.G.A.-ul, în asemenea cazuri, avea datoria ca, pe cale ierarhică, să raporteze și într-un fel să aibă OK-ul pentru declanșarea unei astfel de operațiuni. Prin anii aceia, dar și după aia, dintr-o inerție ”lăudabilă” a statului de drept, se căutau cu disperare exemple de corupție la nivel înalt, miniștri, prefecți, subprefecți, deputați, senatori... care să fie scoși în fața publicului cu cătușe la mâini. Valahu nu avea încă date concrete – în afară de informațiile de la Hunedorean și de pe net – că subprefectul era implicat în retrocedări ilegale, dar e posibil să fi intervenit ceva, iar, în împrejurările date, să nu se mai fi dorit continuarea investigației pe acte de corupție, iar cazul să fie înmormântat într-un dosar de sinucidere. Știrea că un înalt oficial al statului de drept îşi zboară creierii atunci când află că DNA îl suspectează pentru infracțiuni de corupție ar fi fost o lovitură nasoală pentru partidul care l-a propulsat în funcție. Nasoală de tot.

Deci, povestea cu socrul care îl anunță pe Aguridă despre tragedie, dacă ar fi fost să fie adevărată, ar fi trebuit să existe și dovada. Valahu răsfoi dosarul în căutarea declarației individului. Erau trei declarații mari şi late în tot dosarul: a soției, a unui vecin care nu știe mai nimic despre tragedie, a auzit doar împușcătura şi a paramedicului de la SMURD, care a constatat în mod oficial decesul. Socrul nu a fost audiat. Nici nu era de mirare. Ce să spună socrul? Că și-a găsit ginerele undeva «în zona vilei», în curte, cu arma lângă el? O declarație ca asta nu numai că ar fi aruncat în aer teza sinuciderii, dar ar fi dat naștere la o mie de speculații.