TRIUMFUL HAITEI (VI)

A sunat Ana. Era un fapt neobișnuit. Ana nu obișnuia să-l sune niciodată când era la serviciu. Valahu era oarecum surprins, nu atât de telefon, cât mai ales să constate că Ana există chiar și atunci când el scormonea printre cadavre. Vocea ei fusese în clipa aceea ca un balsam pentru suflet. Îi părea, însă, un pic alertată, mai ales că motivul pentru care îl sunase nu era unul foarte clar. Voia să vadă ce face. Era trecut de ora 17. Programul de lucru ”oficial” fusese depășit, nu era pentru prima oară, dar era pentru prima dată când Ana se interesa dacă e OK. ”Desigur”, i-a spus Valahu, iar ea a vrut să închidă. ”Ană, stai așa. Cu tine e totul în regulă?” Când te sună ființa apropiată, iar motivul invocat pare un pretext, nu se poate să nu te gândești automat la ceva rău. ”E în regulă, nu-ți face probleme. Am sunat din greșeală.” Suna fals. Valahu insistă să se asigure că nu i s-a întâmplat nimic. ”Doamne, ce să mi se întâmple?!” ”Bine” a făcut el și a închis, rămânând captiv sentimentului acut de alarmă. Avea să afle mai târziu, după ce va fi ajuns acasă că telefonul Anei nu a fost întâmplător.

Atunci, însă, a încercat să se calmeze: Probabil din greșeală. Politica struțului !

Și s-a întors la dosarul «Trubadurul».

Sub efectul telefonului Anei, s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă s-ar limita la ceea ce i se cerea – un raport cu propunerea de clasare și să abandoneze ideea și ... impulsul... desigur angular... de a investiga moartea suspectă a subprefectului Crin Ant, nu pentru că ar fi fost o povară pe care nu ar fi putut-o duce până la capăt... până în pânzele albe, ci pentru că, inerent, își asuma niște riscuri care îl priveau nu numai pe el, ci și pe Ana. «Să nu ne facem de lucru cu dosarul ăsta!», vocea lui Vulpe și, mai apoi, predica lui despre «lăsat loc de bună ziua», îndemnuri care, în clipa aceea, îi păreau, nu ridicole, ci insultătoare și revoltătoare. Amenințarea ca armă de suprimare a voinței! Ei, își spuse el, cu asta chiar că v-ați bătut cuie în talpă! Și să nu se atingă de Ana. Alungă temerea cu oarecare strângere de inimă. Prostii! Nu exista niciun risc, în afară de cel al eșecului. Ancheta asta, își zise el, dacă a fost blocată atâția ani, se poate înfunda și acum. Cei care gestionează moartea subprefectului au interesul și toate mijloacele să o facă și acum. Cel mai simplu ar fi să-mi fie luat dosarul și să-l repartizeze altcuiva care e dispus să le facă pe plac. La ce bun atâta străduință și stăruință din partea mea, se întrebă el, în condițiile în care i se transmisese un mesaj cât se poate de clar: să nu ne facem de lucru... În clipa aceea, ființa aceea insidioasă care se instalase în mintea lui îl luă peste picior: ”Ooo, dar cum să acceptam noi asta? Cum să lăsăm nepedepsită o crimă? Cum să-i lăsăm pe ucigași să se bucure de reușita lor macabră și să ucidă din nou, pentru că, dacă au făcut-o odată, o pot repeta?!” Valahu își ascultă dublura imaginară, un pic nervos, puțin jenat. Evident, ironia era îndreptățită și ar fi trebuit s-o accepte ca atare. Într-o lume pervertită, lupta cu morile de vânt e desuetă, ridicolă. ”Horațiule – îi șoptește alter ego-ul său, ori... pisica imaginară - ești un idiot! S-a trezit în tine aiuritul cavaler al dreptății? Conștiința, mârțoaga asta pe care încerci s-o călărești fără să reușești cu adevărat vreodată. Într-o universalitate a iluziilor, mai exista conștiință?” Pisica îl lua peste picior. ”Poate că există”, a zis el. ”Bineee! Ai descoperit pe cale speculativ-deductivă că sinuciderea subprefectului nu e ceea ce pare, ci un posibil omor, o înscenare a morții acestuia, o sinucidere asistată. Şi mai departe? Va trebui să mergi la procurorul de caz - fă abstracție că e Crenguța Fekete - căruia să-i ceri începerea urmăririi penale in rem pentru omor calificat. Ai să-ţi expui argumentele şi ai să-i arăți dovezile. Care din ele? Absența celulelor Reed-Stemberg? Criza de hiponatremie? Falsificarea scenei morții? Folosirea accidentală a armei de către soția înșelată? Cel de al doilea cartuș?... Cel de al doilea cartuș!!!??? Arma descărcată în împrejurări extrem de dubioase? Înscenarea morții!? Crin Ant și-a înscenat propria-i moarte? Se întâmplă. Nu ar fi prima încercare când cineva vrea să i se piardă urma în felul acesta, dar în cazul acesta fă bine şi demonstrează cum se face că din două focuri de armă rezultă un singur orificiu de penetrare a alicelor. E ca şi cum ai bate două cuie în același loc. Cine să te creadă? A, asta e treabă simplă. Cu țeava lipită...”.

Devenise obsedat de ipoteza înscenării. Vocea aceea din interiorul său continuă: ”Cineva va trebui să facă lumină în cazul acesta, asta gândești, nu? Înainte de a face lumină va trebui să ai argumente pentru reluarea anchetei. Nu ține cu filosofie, cu supoziții... Va trebui să demonstrezi că dosarul e trucat, că sinuciderea e înscenată şi să vii cu un mobil. De ce să fi fost omorât subprefectul? Din dușmănie, din răzbunare, din pasiune, din prostie, de frică, de...? A fost victima unei tâlhării care a sfârșit tragic pentru el. Până acum nu ai pomenit nimic despre tâlhărie. Nu-i nimic, o faci acum, la sugestia mea, gândind că subprefectul s-a întors acasă într-un moment nepotrivit și i-a surprins pe hoți tocmai când operau. Să nu-mi spui că arma era a lui. Ce dacă? S-a folosit de armă pentru a-i imobiliza. Hoții nu s-au supus somației și l-au atacat... Ar fi trebuit să fie un pămpălău. Cum să fie dezarmat fără să tragă măcar un singur foc? Se pare că ipoteza aceasta nu-ți surâde. E prea... de «scară și paradă», nu-i așa? Dar asta, cu subprefectul înscenându-și moartea?.. Păi, tu nu vezi ce aiureală e? Cu astea vrei tu să mergi la procuror și să-l convingi să schimbe ordonanța de restituire? Nu uita că de caz se ocupă Crenguța Fekete. Propunerea mea e să revii cu picioarele pe pământ.” ”Care pământ?, se întreba Valahu. Tot ce e în jurul nostru nu e decât iluzie.”

Monolog interior absurd. Îl clipa aceea realiza că nu știa mai nimic despre persoana Crin Ant, în afară de faptul că era născut odată cu el... Ceea ce mai mult îl încurca decât îl ajuta.

Valahu se blocase la declarația de presă a fostului procuror de caz. Ar fi trebuit s-o treacă la index în vederea unei verificări ulterioare și să meargă mai departe, să vadă ce mai consemnase presa on-line cu privire la caz. Declarația asta, însă, ținea cap de afiș pe toate agențiile de știri și era reprodusă aproape identic. Era posibil ca jurnaliștilor să li se fi înmânat o notă scrisă cu ocazia conferinței. Voia să fie sigură doamna procuror că nu i se vor răstălmăci vorbele și nu va fi citată greșit. E posibil ca doamna procuror să fi știut că moartea lui Crin Ant e o înscenare și încerca să taie toate firele ce duceau în această direcție? Valahu constată că nu se mai întreba care ar fi fost mobilul înscenării. Mintea lui refuza să mai fabuleze mai ales după perdaful care i-l trăsese dublura sa obraznică. Cu toate acestea, în subconștient - subconștientul care ne guvernează gândirea – cred că asta își dorea Valahu: un coup de foudre la finalul anchetei.

O lovitură de fulger!

M-am prostit de tot, gândi el. Începuse să viseze cai verzi pe pereți și pe deasupra mai conversa și cu ”pisica imaginară”.

 Revenind cu picioarele pe pământ, și-a spus că ar fi interesant să intre în posesia notei de care doamna procuror s-a folosit în conferința de presă, dacă a existat un asemenea document sau a înregistrării audio de atunci. Astea ar fi fost probe în sprijinul teoriei sale, cum că procurorul de caz a ascuns dovezi importante sau că a mințit cu privire la împrejurările în care a survenit moartea violentă a celui din fotografiile judiciare. L-a abordat pe unul din subalterni, inspectorul principal Sânpetru Stejărel, care, în calitate de fost purtător de cuvânt pe linie de omucideri, avea o relaţie mai specială cu ziariștii. ”Stejărel cu ghindă deasă, Fiul Pădurii, mă interesează o fițuică sau o înregistrare dintr-o conferință de presă de acum patru ani, mai exact din 27 decembrie 2010, ziua de luni. Crezi că s-ar mai găsi așa ceva pe la amicii tăi din presă?”. Stejărel nu reacționa în nici un fel la încercarea lui Valahu de a construi o punte amicală între ei. Era sobru şi avea obiceiul să-și privească fix interlocutorul de parcă ar fi voit sau chiar ar fi putut citi ce e în capul acestuia. ”Poate”, răspunse el. ”Aș avea nevoie de înregistrarea aceasta.” ”Nu ați precizat cine a conferit...” ”Doamna procuror Mădălina Topoliceanu.” ”Aa, cea care s-a ocupat de cazul subprefectului Crin Ant?” ”Exact. Văd că ești în temă cu subiectul.” ”Cine nu e? Să vedem”, păru nesigur Stejărel şi se pregăti să părăsească încăperea. ”Aș avea nevoie de înregistrare astăzi.” ”Bine. Să vedem...”

Nu știa ce poate însemna acest bine, să vedem, în opinia lui Stejărel. ”Domnule inspector, m-aș declara mulțumit, dacă mi-ar parveni într-o oră.” ”Am înțeles. Eu am vrut să vă spun să nu luați dosarul ăsta, dar parcă vă magnetizase...”, încercă Stejărel să-l avertizeze ”Şi de ce să nu-l fi luat?” ”O să vedeți dumneavoastră. Nu vreau să vă influențez.” Ce voia să zică Stejărel? Să nu dispară şi el într-o zi, precum Bulucea pe traseul de acasă la serviciu? ”E o chestie puturoasă?” se interesă Valahu. Stejărel evită un răspuns. ”Deci, vreți într-o oră înregistrarea. Să vedem. Să trăiți!” Stejărel plecă, iar Valahu se întoarse pe net, la declaraţia doamnei procuror, care, vorba lui Stejărel, l-a magnetizat.  Știa că au fost trase două cartușe, își spuse el Era convins că, ascultând-o avea să descopere secretul lui... Polichinelle. Adevărul trebuie să fie undeva la vedere, și-a spus el, numai că nu era în stare să-l vadă în acel moment. Prea m-am complicat în tot felul de supoziții, gândi el. Sau poate că deja îl văzuse, dar nu îl recunoștea ca atare.

A închis ochii și a adus în fața privirii interioare scena omorului. Nu reușea să construiască mental decât o singură imagine: Crin Ant, așezat pe canapeaua din living, fixându-și arma sub bărbie şi apăsând pe trăgaci. Buuuum! Vedea cum, sub efectul reculului, arma e aruncată spre înapoi și cade pe parchet. Atât. Iar în fundal... umbrele, mișcându-se defazat, dezordonat, un al doilea foc, arma frântă, tuburile extrase de ejectoare rostogolindu-se pe podea... Nimeni, însă, nu săvârșește un omor într-o manieră atât de sofisticată – să tragă două focuri cu o armă în același loc al trupului şi sub același unghi doar dacă... Alter ego-ul îi suflă: ”Trage cortina, Horațiule! Sfârșitul actului I. Rămâne sinucidere! Cu un singur cartuş, așa cum a declarat în conferinţa de presă doamna.

Și cu restul dovezilor cum rămâne? Cu cel de al doilea cartuș cum rămâne? Să fi fost cel de-al doilea foc rezultatul unui incident de tragere? Armele acestea de vânătoare – Baikal, cu două ţevi suprapuse şi cu un singur trăgaci sunt destul de sigure. Mecanismul de declanșare este dotat cu un interceptor ce nu permite cocoșului să lovească percutorul dacă trăgaciul nu este apăsat. Deci, dacă a urmat un al doilea foc, însemna că trăgaciul, după ce a revenit în poziţia inițială, fie a fost acționat a doua oară, fie s-a produs un incident de tragere. Vânătorii vorbesc adeseori despre declanșarea celui de al doilea foc în mod accidental, la o singură apăsare pe trăgaci. În cazul de față, însă, incidentul de tragere era exclus. De ce? Pentru că doamna procuror vorbește explicit că s-a tras un singur foc. Pe de altă parte, în ipoteza unui incident de tragere, probabilitatea ca proiectilul celui de al doilea cartuş să pătrundă exact prin același orificiu şi sub același unghi e aproape nulă. Arma are recul şi, numai dacă e fixată ferm, ca într-o menghină, trage două focuri consecutiv exact în același punct.

                Valahu se pregătea să părăsească netul. O știre scurtă, consemnată de un ziar local îi atrase atenţia: «FAMILIA FOSTULUI SUBPREFECT NU CREDE CĂ ACESTA S-A SINUCIS»

«Familia fostului subprefect a solicitat recent efectuarea unor noi anchete în cazul sinuciderii subprefectului. Intervenția are loc în condițiile în care în urmă cu un an respinseseră categoric ipoteza unei posibile crime. Urmare acestei cereri, dosarul cauzei a fost trimis la Institutul Naţional de Expertize Criminalistice în vederea efectuării unei noi expertize balistice și criminalistice, deşi Serviciul de Investigaţii Criminale judeţean stabilise cu probabilitate maximă că subprefectul Crin Ant, în seara zilei de 24 decembrie, s-a sinucis, împuşcându-se cu arma de vânătoare.»

                Interesant! Așadar, la un an după tragicul eveniment, cineva din familie, cine? crede că, de fapt, subprefectul a fost victima unui omor. De ce aşa de târziu? Valahu răsfoiește dosarul în căutarea plângerii și a raportului de expertiză balistică făcut de Institutul Național de Expertize Criminalistice. Constată, deloc surprins dealtfel, că nu există asemenea documente. ”Posibil ca solicitarea unei noi expertize să nu fi fost admisă”, sugeră Hunedorean.

”În cazul acesta ar fi trebuit să existe cererea şi o rezoluţie de respingere motivată a procurorului. Dacă informația e ca urmare a acestei cereri, dosarul a fost trimis la I.N.E.C., ceea ce însemna că a venit de acolo cu un raport”, replică Valahu. ”Nu ar fi o noutate ca dosarul să fi fost «periat» în tot timpul cât a stat la dospit. De vreme ce a fost restituit cu o soluție prestabilită, era de așteptat ca unele probe să dispară de la dosar. Nu ar fi pentru prima dată când se întâmplă așa ceva.” Îi confirmă bănuielile Hunedorean.             

Încurajator și îmbucurător. Valahu avea, cum s-ar spune, un dosar «curat».

În sfârșit, o altă știre: «Prefectura nu mai primește colindători. Prefectul Silvestru Aurel a dispus măsuri speciale: cabinetul subprefectului Crin Ant a fost sigilat până la sosirea comisiei de anchetă. În jurul orei 10.00, o echipă de procurori din sectorul economic a descins în biroul subprefectului și a efectuat o percheziție amănunțită, în prezența familiei fostului subprefect. Anchetatorii au ridicat documente din biroul subprefectului. În urmă cu câteva luni, Crin Ant a fost cercetat pentru împroprietăriri ilegale cu terenuri în zona rezidențială Paradisul Verde. După încheierea percheziției, biroul a fost din nou sigilat și doi jandarmi îl păzesc 24 de ore pe zi.»
                Știrea era nu că prefectura nu mai primește colindători, ci că percheziția cabinetului a fost efectuată de «procurori din sectorul economic» și că aceștia au ridicat documente privitoare la presupuse împroprietăriri ilegale. Percheziția lega astfel moartea subprefectului de ilegalități în materie de retrocedări.

Valahu îl întrebă pe Hunedorean dacă are o explicație a intervenției «procurorilor din sectorul economic».

”Din câte știu eu, cei de la DGA aveau un dosar de urmărire informativă pe numele lui.” ”Mă bucur să aud asta. E o confirmare a bănuielilor mele. În ședință, mă tot întrebam care a fost rațiunea codificării dosarului sub numele «Trubadurul» și mi-am zis că ar fi putut fi o disjungere dintr-un D.U.I. în care era lucrat Ant. De unde ai aflat asta, cu dosarul de la D.G.A.?”

”De la comisarul şef Bulucea, fostul şef al BCCO”.

Începea să fie din ce în ce mai clar că echipa operativă a fost constituită din polițiști de la BCCO și DGA, avându-se în vedere informațiile din DUI și că au abordat moartea subprefectului ca un eveniment produs în cadrul grupului de crimă organizată, însă a intervenit ceva. Poate chiar în timp ce se efectua cercetarea la fața locului. Trebuia să iasă sinucidere pe motiv de boală incurabilă și de aici avalanșa de declarații la cald a oficialilor. Se vedea însă că fuseseră luați prin surprindere și nu se puseseră de acord asupra amănuntelor şi, de aici, bâlbele apărute în media. Nu era vorba numai de necorelarea declarațiilor, ci și de informațiile obținute pe surse plasate special pentru a genera speculaţii de așa natură încât să nu se mai poată face distincție între adevăr și mistificare.

Hunedorean continuă: ”Tipul era într-o funcţie publică importantă și avea atribuții în domeniul retrocedărilor, era președinte al comisiei judeţene de fond funciar, dar și coordonator al comisiei pentru retrocedarea proprietăților conform Legii 10. Ei, în legătură cu activitatea sa în aceste comisii, au existat cu siguranță suspiciuni care justificau deschiderea unui dosar de urmărire informativă. Eu mă întreb ce s-a întâmplat cu acel dosar. Evident, unele informații din el au ajuns în presă, și înainte dar și imediat după eveniment, dar a fost, așa, doar un foc în paie ude, înăbușit repede sub avalanșa informațiilor de la parchet, de la apropiații subprefectului, din anturajul său de partid, de la unii din membrii familiei, că e vorba doar de sinucidere. Este limpede că a existat, și încă există un interes major să se pună definitiv capac acelui dosar, iar moartea subprefectului să rămână un act disperat determinat de teama în fața bolii”

Valahu îi dădu dreptate lui Hunedorean. Tot ce se scursese către presă, raportul preliminar al anchetei, informațiile oferite în conferințe de presă ale procurorului de caz, avansarea ca sigură a variantei sinuciderii, motivată pe chestiuni de ordin medical, încă de la primele ore de după eveniment, conduceau la ideea că a existat un interes major ca lucrurile să se oprească aici.

”Cine să fi avut interes pentru antamarea unei sinucideri?” se interesă Valahu.

 Hundorean tăcu.

                Se ajunsese astfel într-un cerc vicios al raționamentelor: sinuciderea nu e plauzibilă, iar pentru omor nu sunt probe relevante. Valahu simțea nevoia să-și pună ordine în raționamente cu ajutorul unui interlocutor și i-a făcut lui Hunedorean o propunere de brainstorming. Spera că din schimbul de idei să apară una care să facă lumină în tot cazul. Tocmai începuse să prezinte concluziile la care ajunsese privind mobilul și împrejurările morții lui Ant, când a avut senzația clară că vorbele lor erau ascultate de cineva cablat la încăpere. Privi de jur-împrejur întrebându-se în care din obiectele înconjurătoare ar fi putut fi plasat microfonul sau camerele de luat vederi. Și când s-o fi făcut? Astăzi, dar, când? În timp ce eram la ”ora sexuală”? se întrebă Valahu Erau siguri că dosarul va ajunge la mine? Sau poate că tehnica era plantată mai demult în temeiul unui protocol de supraveghere a șefilor din structurile poliției. Să-i ascultăm, să-i înregistrăm, să vedem ce iese, poate prindem ceva din care se poate fabrica un act de corupție, un abuz în serviciu, o cercetare abuzivă, un trafic de influență, ceva din care să încropim un dosar pe care să-l punem în conservare, iar la nevoie să-l folosim, să-i strângem de caise dacă nu răspund la comenzi. Poate că Bulucea a căzut pe tehnică, o fi vorbit la telefon de cumpărarea unei mașini, o fi avut vreo ofertă, sau o fi fost provocat cumva și atunci când au avut nevoie să închidă dosarul «Trubadurul» pe motiv de sinucidere, iar el nu a marșat, i-au făcut figura.

                Hunedorean văzu că Valahu era preocupat de ceva și-l întrebă ce e. ”Mă gândesc dacă nu cumva avem tehnică în birou.” ”Eu cred că avem.” ”Și nu te îngrijorează chestia asta?” ”Nu. N-au decât să mi-o belească” ” Adică?” ”Adică... Horațiule, dacă e să ne-o tragă o pot face oricând, numai că mie mi se cam fâlfâie. Să vină după mine, acolo... și să mă întrebe...” Luminița aceea din Lanterna lui Jack părea să fie suflată de vânt. Valahu nu voia să-l scape în pasa neagră a gândurilor despre moarte, iar cel mai bun ajutor era să-i vorbească despre... moartea altora. Să-i vorbească despre moartea Trubadurului, să-l conecteze la...actul de creație a ipotezelor de lucru. ”Am parcurs o parte din informațiile apărute pe net în legătură cu subprefectul. Am încercat să le pun în ordine, să stabilim legăturile dintre ele dar, știi... am nevoie acum de un «cap limpede». Hunedorean zâmbi trist: ”Adică, eu sunt capul limpede?!” ”Te rog să mă urmărești și, unde crezi că greșesc, să mă corectezi. Valahu a reluat mélange-ul informațiilor din dosar cu cele din mass-media, în care le-a inclus și pe cele furnizate de Hunedorean. ”Vorbim despre o moarte suspectă. Excluzând accidentul – deci lipsa de intenție -, rămân două ipoteze – sinuciderea și omuciderea. Oricare din ele presupune existența unui mobil, a unor motive... Mobilul sinuciderii e doar unul prezumtiv, iar în lipsa unui mesaj de adio toate variantele nu sunt decât speculații.” ”Dar există un mesaj de adio...” cotră Hunedorean. Valahu era contrariat. ”În dosar nu am văzut ceva de genul acesta.” ”Din câte îmi amintesc, subprefectul a lăsat o înregistrare audio prin care explica gestul.” ”Interesant! Transcriptul acestei înregistrări ar fi trebuit să se afle în dosar, or... ” ”Mesajul acesta a fost public. A fost postat audio pe rețelele se socializare, pe Facebook, pe Linkedin, pe... Devenise viral la acea dată. Hai să căutăm. Vom găsi înregistrarea cu siguranță. În spațiul acesta virtual nimic nu se pierde, totul se conservă.” ”Dar, cum se face că o înregistrare audio a ajuns pe rețelele de socializare?”, se arătă contrariat Valahu. ”Soția a postat-o. Subprefectul nu lăsase ceva scris prin care să justifice gestul său, ceea ce a dat naștere la diverse speculații. În presa vremii, după cum ai văzut, s-a scris, printre altele, că ar fi fost implicat în retrocedări de terenuri, de păduri... Ei, la ceva vreme după eveniment, nu mai știu când, dar oricum destul de târziu, putem verifica pe net - cred că trecuse deja aproape o lună sau poate mai mult, a apărut înregistrarea de adio într-un context, nu-i spun dubios, ci destul de surprinzător. Nu-mi amintesc toate detaliile. A uite, în Curierul de seară, în ediția on-line din 2 februarie 2011. E un articol cu subiectul acesta.”

Articolul se intitula: Misterul morții subprefectului Ant începe să se lămurească. Autorul lansa, potrivit informațiilor obținute de la surse din poliție, o teorie inedită cu privire la sfârșitul dramatic al lui Crin Ant , cum că subprefectul era amenințat cu moartea de interlopi de la care primise importante sume de bani și că, de teama represaliilor asupra sa și a familiei, și-a pus capăt zilelor. Ziaristul mai consemna: ”Sunt indicii că despre acest fapt avea cunoștință și soția. În timpul desfășurării ceremoniei de înmormântare, soția a fost surprinsă adresându-i-se soțului, printre bocete, că nu trebuia să se teamă de «oamenii aceia», că acei oameni nu aveau cum să-i facă rău... Contactată de reporterul nostru de teren, doamna Ant a negat informația, precizând că soțul ei nu era implicat în tranzacții financiare dubioase cu interlopi și că nu a existat vreo amenințare cu moartea la adresa sa. A doua zi, doamna Ant ne-a vizitat la redacție, declarând că, în cursul serii precedente, a găsit în torpedoul autoturismului telefonul pe care-l credea pierdut și că pe cardul acestuia a descoperit înregistrarea de adio a soțului. In cursul acestei dimineți, mărturisea doamna Ant, a predat înregistrarea poliției. O copie a înregistrării a pus-o la dispoziția noastră, cu rugămintea de a fi făcută publică pentru a stopa speculațiile care se fac în legătură cu motivele gestului soțului ei. Redăm în continuare înregistrarea audio: «Scumpa și neprețuita mea soție. Mă adresez ție, în speranța că vei înțelege gestul meu. Copiii, pe care îi iubesc nespus de mult, vreau să-i ții departe de tragedia asta. Să le spui... Să le spui că am fost un bărbat curajos. Un bărbat curajos și puternic și vreau ca ei... să mă păstreze în amintirea lor așa cum m-au văzut. Nu voiam ca viața mea să sfârșească așa. Decizia pe care am luat-o... a fost una foarte grea, dar acum, în clipa asta, mă simt eliberat. La moartea mea să nu plângeți. Sufletul meu nu va rămâne mereu de lângă voi. Voi fi mereu în preajma voastră. Vă iubesc. Fiți puternici și continuați viața... Luptați pentru ea și trăiți-o din plin. Eu am trăit-o și mă bucur că am avut parte de voi. Nu vă spun adio. Vă spun doar că, oriunde voi fi, vă voi iubi cu toate puterile mele. Vă iubesc. Crin.»

                Valahu si Hunedorean păstrară un moment de reculegere. Tăcerea coborî peste ei, adâncă, nefiresc de omenească. Apoi, Hunedorean, tușind ușor pentru a-și drege glasul: ”Știi, în seara aceea și în zilele următoare toată lumea s-a întrebat de ce nu a lăsat un bilet de adio, undeva, la vedere...? Când cineva se pregătește să părăsească atât de dramatic și intempestiv această lume, simte nevoia să se explice, să spună că gestul sau nu e un act de lașitate, să rămână în memoria colectivă ca o faptă de curaj...” ”Scuză-mă că te întrerup, făcu Valahu, dar nu vreau să-mi pierd ideea. Deci, apare informația cu interlopii, plasată pe surse. O Informație credibilă în contextul în care existau deja zvonuri privitoare la implicarea lui Crin Ant în afaceri cu terenuri, cu retrocedări... Informația asta trebuia contracarată pentru a nu se ajunge în zona aceea fierbinte care putea arunca în aer, cum se tot spune, scena politică sau câmpul tactic... statul de drept. Simpla dezmințire dată de soție e apă de ploaie. E nevoie de ceva mai tare și atunci apare...înregistrarea. Asta e ideea, nu ? Hai să o mai ascultăm o dată.”

                CrinAnt vorbește sacadat. Se oprește aproape după fiecare cuvânt și respiră greu. Ar fi trebuit să fie marcat de emoție, ca vocea să-i tremure, dar, dincolo de cuvintele rostite linear, nu e nimic care să trădeze... iminența sfârșitului. La asta oare să se fi referit doamna procuror când afirma ... cu stapânire de sine remarcabilă...? Conferința de presă, însă, fusese la trei zile după eveniment. Înregistrarea pe care o ascultau fusese descoperită – întâmplare sau nu – fix la 40 zile de la decesul subprefectului – la parastas - și făcută publică două zile mai târziu, în ziua Întâmpinării Domnului. Ciudat ! E posibil ca înregistrarea aceasta să fi fost găsită, nu atunci, cu prilejul cercetării locului faptei, ci a doua zi și pusă la dispoziția procurorului de caz și de aici se explică aprecierile acestuia cu privire la starea psihică a lui Crin Ant în momentul premergător morții. Dar, de ce nu e folosită ca atare, atunci, în conferința de presă ? De ce soția vine cu povestea asta la 40 zile după tragedie ?

Au ascultat înregistrarea pentru a treia oară. Fiecare propoziție era rostită distinct, parcă preluată dintr-un alt context. O fonotecare în care sunt păstrate doar cuvinte, sintagme alăturate, pentru a articula propoziții cu un înțeles prestabilit. Și sunt foarte multe zgomote de fond, ce păreau a avea menirea atât de a acoperi tăieturile, cât și de a sugera ceva anume: pregătirea armei - o ușă sau un sertar se deschid scârțâind, ceva ce cade jos și se rostogolește, par să fie cartușele scoase din cutie... sau nuci, de ce nu ? se aude un sunet metalic, probabil clinchetul armării puștii... Sunt zgomote de fond care meritau să fie analizate cu toată atenția. Deci, pe fondul acesta sonor are loc înregistrarea pe reportofonul telefonului mobil. E aproape imposibil pentru cineva să vorbească în microfon ținând mobilul în mână în dreptul buzelor, în timp ce e ocupat cu armarea puștii... Ascultând înregistrarea Valahu avu senzația că mai era o persoană de față care asista la încropirea mesajului de adio. Se gândea că nu era exclus că totul să fie un montaj – înregistrarea vocii separat și apoi suprapus zgomotul de fond. ”E o făcătură!” spuse el. ”Așa cred și eu. E prea cusută cu ață albă punerea pe piață a acestei înregistrări.” îl completă Hunedorean. ”Impresia mea e că înregistrarea asta e croită după declarația de presă a doamnei procuror. Ea a fost cea care, la trei zile de la eveniment, a vorbit de stăpânirea de sine cu care Crin Ant și-a încărcat arma și pentru a i se confirma afirmația iese înregistrarea audio în care, omul acela, îl auzi, vorbește calm, linear, fără emoție ca în transă, ca și cum s-ar pregăti, nu să-și ia viața, ci de a merge la vânătoare de iepuri. Foarte interesant! Dar hai să ne întoarcem un pic la doamna Ant. Ieșirea ei cu înregistrarea mesajului de adio părea să contrazică o afirmație din declarația ei olografă. Era la coafor, urma să se întâlnească cu Crin, constată că acesta întârzie și încearcă să-l contacteze la telefon. Deci, avea telefonul asupra ei în acele momente. Prin urmare, Ant nu putea face înregistrarea pe acel telefon. Acum ea vine și spune că pierduse telefonul. Înseamnă că avea două telefoane și că pe cel pierdut l-a găsit Ant înainte de momentul fatal și îl folosește pentru a-și înregistra mesajul. Nu știm însă când anume a rătăcit doamna Ant telefonul. Dacă asta s-a întâmplat cu 7 – 8 zile înainte, e posibil ca, între timp, bateria să se fi descărcat. Atunci, cum face Ant să-și înregistreze mesajul? Pune telefonul la încărcat, face înregistrarea, după care se duce la automobil și îl plasează în torpedou. Torpedoul însă e un loc în care nu se umblă în fiecare zi. Și atunci urmează întrebarea firească: de ce Ant nu-l lasă la vedere, în camera în care își pune capăt zilelor, așa fel încât doamna Ant să dea cu ochii de el chiar în clipa în care pătrunde în scena morții. La vederea telefonului pierdut sau rătăcit în mod sigur și-ar fi dat seama că Ant i-a lăsat un mesaj înregistrat. ” Raționamentul acesta i se părea absolut nesatisfăcător. E puțin probabil, dacă nu cumva exclus ca doamna Ant, în fața soțului mort să se mai sesizeze și de prezența telefonului. ”Și de ce se complică cu o înregistrare când putea să lase un bilet? continuă Valahu. Pentru a-i proteja pe copii? Putea fi el sigur că soția va da peste telefonul rătăcit, plasat în torpedou printre alte obiecte și când anume se va întâmpla asta? Putea fi sigur că poliția nu va efectua o percheziție asupra automobilului și va găsi telefonul?” ”Întrebările tale au sens doar în ipoteza în care înregistrarea e autentică”, făcu Hunedorean. ”Să zicem că e autentică. E o ipoteză pe care nu o putem înlătura de plano.” ”Poate că a dorit ca mesajul să fie ascultat numai de ea. Vezi, el spune de la bun început că se adresează doar ei și că dorește să-i țină pe copii departe de tragedie.” ”În cazul acesta publicarea înregistrării iese din logica de mai înainte. Punerea înregistrării la dispoziția presei are sens doar în ipoteza în care dorește să contracareze alegațiile referitoare la legăturile lui Ant cu lumea interlopă. Și mai e o chestiune: în care mașină a găsit telefonul doamna Ant, a ei sau a lui ? Era la coafor. Presupun că nu s-a dus acasă pe jos. Deci avea mașina la ea. Dacă telefonul l-a găsit în mașina ei e clar că doamna Ant încurca rău de tot lucrurile.” Valahu caută în dosar proces-verbal de ridicare a telefonului sau de consemnare a predării acestuia ori a înregistrării. Nu exista nici documentul acesta și nici un transcript al înregistrării. De ce, se întrebă Valahu, de vreme ce mesajul lui Ant fusese făcut public? Era o dovadă clară a intenției și motivelor lui Ant de a-și pune capăt zilelor. Îi era limpede că avea în față un dosar penal periat cu mare atenție, un «ciot» pregătit pentru un fraier care să facă o propunere de clasare. Dacă era să se ia după informațiile din articol, cum că doamna Ant a predat poliției telefonul cu înregistrarea, firesc ar fi fost ca în dosar să existe un proces-verbal de predare și de reținere a corpului delict. ”Poate că au fost, făcu Hunedorean, dar, din «considerente de ordin tactic», au fost făcute dispărute. Cum să mai expertizezi o înregistrare în situația în care nu ai originalul. Cred că s-au gândit la chestiunea asta după ce doamna Ant a dat înregistrarea la presă.” „Cine?” făcu Valahu. ”Ei cine? «oamenii aceia». Îmi aduc aminte, că a fost un moment în care Căpitănescu a vrut să tragă de firul acesta. A identificat una sau două persoane care au confirmat că, în timpul ceremoniei de înmormântare, doamna Ant ar fi rostit ceva de genul acesta, însă nu a reușit să obțină o declarație scrisă de la ele. De fapt, nici nu știu la ce ar fi folosit, în contextul în care punerea pe piață a înregistrării stopa orice speculație. Eu tind să dau crezare informației lansate în acest articol, că doamna Ant a rostit acele cuvinte. E firesc ca atunci când pierzi pe cineva în condiții dramatice, să încerci să vorbești cu el de parcă ar fi viu, să-i reproșezi ceva... Am asistat la scene de genul acesta de nu știu câte ori. «De ce m-ai părăsit... ce am să mă fac eu fără tine... de câte ori ți-am spus că... dacă m-ai fi ascultat... nu trebuia să-ți fie teama de oamenii aceia...»

 ”Cine ar putea fi oamenii aceia?” Era o întrebare mai mult retorică.

”Nu-ți spun o noutate, făcu Hunedorean. Politica se face numai pe bani. Bani grei. Bani cu nemiluita. Mormane de bani. De care trebuie să faci rost cumva, de undeva. Milioane de euro cărate cu sacoşa, în pachete disimulate, în cutii de wihsky, în cutii de fondante, în cutii de conserve... A propos de asta, cu conservele, e un caz de dare de mită de notorietate... câteva mii de euro puse în conserve etichetate care ar fi conținut... fecale de urs. E o chestie... vânătorească. Nimeni nu aruncă pe fereastră banii câștigați cinstit, decât dacă e un idiot. Un fost polițist de la noi de la omoruri, care, pe final, a lucrat ca şef de poliţie locală, după ce s-a pensionat, s-a gândit să intre și el în politică. Prima figură i-a reușit - notorietatea locală i-a adus un mandat de consilier local. Ei, s-a gândit omul că ar putea să meargă treaba cu politica și, la următoarea tură, s-a înscris la alegerile parlamentare pentru un loc de deputat în colegiul său. Partidul a zis OK, vii cu 30000 euro și ești omul nostru. I-au căzut plombele. De unde să ia el atâția bani? Păi, nenicule, ai fost șef de poliţie atâta vreme, nu ai pus nimic la saltea, nu ai și tu unul pe care să-l strângi de caise? Vornicu, îți pot spune numele, a rămas mască. A decis să se înscrie independent, a strâns semnături, şi-a depus candidatura, a scos de la bancă cei 8000 de lei pe care îi ținea pentru o urgență, o operație, o înmormântare, din care a comandat două bannere, și alea vai de mama lor, și câteva mii de fluturași și afișe trase la xerox alb-negru. Evident, nu a ieșit, dar a învăţat ceva din povestea asta. Unul din ăsta, burtos, care ținea vreo 10 tarabe în piața de zarzavaturi și mai învârtea ceva afaceri cu «țigări, țigări!» și care nu era străin nici de proxenetism, pe care Vornicu îl jugănise în vreo două dosare, l-a întâlnit după alegeri și i-a zis: ”Vezi, șefu, nu e de mata treaba asta. O campanie nu se face cu bani de la pușculiță. Acum ești cam pe chituci. Ai cheltuit tot, iar acum te tocmești pentru câteva căpățâni de usturoi? Ce naiba! Vrei ceva, o legătură de mărar, de pătrunjel, un kil de mere, niște castraveți, roșii de-o salată... ia de la tata, că eu nu sunt ranchiunos. M-ai prins, m-ai legat, asta e viața, dar acum sunt liber. Cu suspendare! Cum? Uite, așa bine. Ține minte o vorbă de la mine: «Banu′ taie fierul!» Fierul e legea, e ordinea, înțelegi? Și acum, după povestea asta, care poate fi o privită ca parabolă, să revin la enunțul anterior - politica se face pe bani. Păi ce crezi că un post de prefect sau subprefect, ori de director pe la vreo deconcentrată, e pe gratis, pe ochi frumoși? Bani pentru partid! Cei din «clasa din mijloc a partidului» puși în diverse funcții publice sunt albinele sălbatice africane ce trebuie să aducă mierea la stup. Nu reușești, adio și n-am cuvinte. Pleci, vine altul. Uite, îmi spunea Bulucea – în dosarul de la DGA era vorba de cumpărarea unor drepturi litigioase pentru un teren în suprafață de 50 hectare arabil și vreo sută și ceva de hectare păşune sau pădure. Cumpărătorul plătise cash trei milioane de euro, dar voia un amplasament în zona de agrement de pe malul lacului Bordea, voia să construiască acolo ceva, o pârtie de schi, cu telecabină, cu teleschi, în cadrul programului «Schi pentru România», cu fonduri europene. Bani la greu. Vânzătorul drepturilor litigioase a încasat banii, a scos milioanele din bancă, în trei sau patru tranșe, le-a făcut vânt, însă terenul... canci. A murit subprefectul! Ceea ce e foarte interesant în toată povestea asta e că domnul cu dreptul litigios a dispărut şi a rămas doar cumpărătorul. Ăsta nu am auzit să fi fost deranjat de cineva. Probabil că e bine mersi, îşi vede de-ale lui.”

”Prin urmare, tu spui că asta e daravela și îmi dai un pont şi un nume – domnul cu litigiosul, da?”

”Astea sunt zvonuri, informații pe surse strecurate în presă, vehiculate chiar şi printre noi,... Vezi, Bulucea aflase ceva direct de la sursă. O fărâmă de adevăr există și asta ar fi o explicație pentru care atunci și acum se dorește o soluție de clasare.”

”Păi dacă există un asemenea interes, de ce cauza nu a fost închisă până acum?”

”Presupun că nu s-a putut, că nu au existat condiţiile necesare.”

”Hunedorene, e vorba de o sinucidere documentată pe cauze medicale. Ce îl împiedică pe procuror să dea soluția de clasare?”

”Povestea e ceva mai complicată. Unul din cuiele greu de rupt în afacerea asta fusese Bulucea. El avea informaţii de la DGA cum că exista un dosar de urmărire informativă pe numele subprefectului pentru acte de corupție. Bulucea întocmise un referat prin care propunea conexarea cauzelor. Se spune că atunci Aguridă și procurorul secției crimă organizată l-ar fi târnosit tare de tot, i s-a reproșat că face nu știu ce jocuri politice... aiureli. Ştii, doamna Mărioara-surioara e de o discreție absolută, dar e omul căruia i te poți confesa, e ca o spovedanie în care te descarci de stress, de nervi, de angoase și ținea la Bulucea de parcă ar fi fost copilul ei. Ei, Mărioara lucra pe vremea aceea la BCCO și, mai mult ca sigur, Bulucea i s-a confesat. După ce a fost arestat, ea a fost transferată la serviciul nostru. De la ea am aflat de propunerea de conexare. Ea a dactilografiat raportul lui Bulucea. Dosarul «Trubadurul» a rămas «on standby» la gagica asta de la DIICOT. După ce a fost promovată, un timp nu s-a mai auzit nimic de dosarul acesta. Apoi, a urmat un fel de bălmăjeală cu privire la competența materială. În mod firesc, fiind vorba de o moartea suspectă ar fi trebuit ca echipa operativă pentru cercetarea locului faptei să fie de la noi, de la Omoruri. Or, cum-necum, investigația a fost începută de cei de la BCCO, sub supravegherea doamnei procuror de la DIICOT. Însă, având în vedere istoria asta cu terenurile, cu mită, cu traficul de influență, cauza ar fi trebuit preluată de la bun început de DNA. Poate că dosarul a ajuns şi pe acolo, cine ştie... şi de aici întârzierea în soluționare. La un moment dat, după vreo lună-două a intervenit mama subprefectului. Era convinsă că fiul ei fusese ucis, că ipoteza sinuciderii este neîntemeiată şi-ai văzut şi știrea pe net, a făcut o plângere, cerând o nou expertiză balistică. Se presupune că intervenția ei ar fi fost la sugestia și îndemnul lui Bulucea. În urma plângerii făcute de mama subprefectului, s-a format un alt dosar, in rem, pentru omucidere, cauza a ajuns la noi, la serviciul investigaţii criminale. Căpitănescu a demarat ceva investigaţii în direcția unei morți suspecte. Aguridă părea să fie de acord cu ideea – tâlhărie, ceva de genul acesta - şi i-a cerut să întocmească rapid un «criminal personality profiling», pe baza datelor rezultate din cercetarea câmpului infracțiunii și a investigațiilor din mediul victimei, în vreme ce, pe de altă parte, îi punea bețe în roate, pisându-l cu analiza cazului de două ori pe zi. Însă, ipoteza de lucru avută în vedere de Căpitănescu presupunea o activitate laborioasă, de echipă, de conlucrare cu alte formațiuni... numai că Aguridă nu i-a aprobat planul de măsuri informativ-operative. Apoi, la un moment dat, dosarul a fost cerut de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel. Nu ştiu motivele. Cert e că, plimbat de la un parchet la altul, de la un serviciu la altul, fără alocarea de resurse unei anchete temeinice... soarta dosarului era cumva pecetluită, a devenit o cioată. Ce e foarte interesant, din câte văd în dosarul ”Trubadurul”, nu mai există nimic din ceea ce a făcut Căpitănescu. Iar după patru ani... D-aia te întrebam, dimineață, ce-ți veni când te-ai oferit să preiei cauza? Nu te-ai prins de ce toţi refuzau?” ”Și de ce nu mi-ai spus asta până acum?” ”Păi, de ce... Erai ca pe jar. Trebuia să te las să-ți faci damblaua. Și oricum, până la urmă tot aici ajungeai. Dar una e să primești informația gata prelucrată și alta e să o storci din amănunte aparent haotice..” ”Adică, mi-ai făcut o favoare”, zise Valahu. ”Ei, nu m-aș hazarda să spun asta.”

Ar fi trebuit ca traseul dosarului descris de Hunedorean să se regăsească în actele de urmărire din dosarul ”Trubadurul”. Între paginile acestuia însă nu exista nici un document în acest sens, ceea ce însemna că dosarul fusese periat din greu. Valahu constatase deja că lipsea transcriptul după înregistrarea de adio a lui Ant, că lipsea plângerea mamei acestuia, că ultimul act de urmărire penală era din ianuarie 2011, o ordonanță a procurorului de caz prin care se dispunea reaudierea doamnei Ant, reaudiere care nu se știe dacă avusese sau nu loc... Era foarte straniu ce se întâmplase cu acest dosar. Iar, acum, Hunedorean îl întreba cum de nu s-a prins de ce ceilalți se fereau să se lege la cap cu dosarul ăla.

”Sincer să fiu, nici nu m-am gândit la asta. Am presupus că dosarul i-a fost împins pe gât lui Vulpe, atunci, imediat după numirea în funcție și că, din cine ştie ce motive, a uitat de el sau, dacă nu a uitat, nu l-a considerat o prioritate și, drept urmare, pentru tergiversare, odată cu perdaful cuvenit, a primit ordinul să-l plaseze cuiva din serviciu care să întocmească referatul cu propunerea de clasare.”

”Eu cred cu totul altceva, făcu Hunedorean. Poate o să ți se pară o aiureală, dar ținta erai tu. În nici un caz, dosarul nu trebuia să ajungă la unul din cei vechi în serviciu, întrucât exista riscul ca gulguta să nu fie înghițită. Să nu te superi pe mine, dar era nevoie de un fraier care să-şi asume răspunderea unei soluții, un fraier în sens eufemistic, ca să mă exprim așa, unul care la o adică să poată fi constrâns, ştii chestia cu dipsomania... Dar asta cu dipsomania e în rezerva strategică. Poate că, la un moment dat, se vor folosi de ea. Deocamdată, atuurile sunt din cele la vedere: relativ nou numit în funcție, promovat, şi, ce mai la deal la vale, nu se face să nu onorezi încrederea acordată, nu ești încă la curent cu toate dedesubturile situației locale și, aparent, ești un tip destul de disciplinat, ceea ce poate fi interpretat ca o formă de docilitate. În ipoteza în care nici cu onorarea încrederii nu ține şi nici asta cu dipsomania nu reușește şi duci investigaţia într-o zonă fierbinte şi iese nasol, responsabilii cu repartizarea dosarului, Aguridă şi Vulpe, dar în mod special Aguridă, au o scuză, că ești un tip puţin «crazy» - istoriile acelea cu, cu impulsul angular cu... O să te preseze cu soluția de clasare, ai să vezi...”

Era puțină compătimire în privirea lui Hunedorean. Dar şi altceva, greu de identificat.

”Mersi pentru punerea în temă.”

”Nu ai pentru ce. Probabil că asta vine deja prea târziu. Nu știu cum ar fi reușit Vulpe să-ţi repartizeze dosarul dacă nu te-ai fi oferit tu. Acum, am să te mai întreb odată, ce-ți veni să te oferi, întrucât nu pot crede că a fost, doar așa un «impuls angular» care să corespundă, paradoxal, întrutotul dorinței lui Aguridă. Nu e Aguridă atât de vizionar încât să fi fost sigur că Vulpe reușea să-ţi plaseze dosarul. Deci?”

”Dacă toate gesturile noastre ar avea o explicație, lumea ar fi extrem de banală. Am spus – impulsul angular – dar poate că răspunsul acesta nu e potrivit, cu siguranța nu e, poate fi luat ca o fandoseală a mea. Să zicem că am fost atras de coincidențele... de mesajul subliminal al asemănării noastre fizice... de provocarea... Uite, acum am să rostesc o prețiozitate cretinoidă întrucât o chestie de genul acesta are o anumită savoare și... constituie o explicație ce nu mai are nevoie de alte argumente. Deci : DOSARUL ACESTA ESTE O MARE PROVOCARE! O provocare pentru oricare polițist care lucrează la omoruri. E bine? Și, când spun asta, am în minte romanul ”Amicii crimei perfecte” a lui Andrés Trapiello. Păi din câte am văzut până acum moartea lui Ant nu e altceva decât o crima perfectă și nu pot fi decât onorat - auzi ce idioțenie – onorat!... mă rog, mulțumit că mi s-a acordat această favoare de a duce la bun sfârșit investigația unei crime perfecte atipice, disimulată nu prin ștergerea şi distrugerea urmelor, ci prin crearea deliberată de împrejurări negative care să ducă peste tot şi nicăieri.”

                În sfârșit, apăru Stejărel, când Valahu aproape uitase de el. Îi pune pe birou un styck. ”Asta e.” ”Declarația din...?” ”Exact.” ”A doamnei?...” ”Exact.”

Stejărel îl privea fix, încercând să-i citească gândurile. Poate chiar mi le citește, își spuse Valahu. Cine ştie!?

”Uite ce zice Hunedorean, că nu ar fi trebuit să preiau dosarul acesta. Care e părerea ta?”, îl chestionă el pe Stejărel. Voia să verifice informația furnizată mai înainte de Hunedorean. ”Pentru că...” ”Ei?!” ”Pentru că prea semănați cu mortul.” ”Deci, ai observat şi tu.” ”Toată lumea a observat.” ”Şi nimeni nu mi-a spus nimic !? Vrei să spui că asta e un fel de conspirație...?” ”Eu i-aş spune altcumva.” ”Cum?” ”Impuls angular, că tot ați lansat termenul.”

Stejărel râse scurt. ”Nu înțeleg”, se eschivă Valahu. ”Nici nu e de înțeles. Permiteți-mi să plec.” Face câțiva pași în direcţia ușii, după care se întoarce.

”Dacă mai aveți vreo treabă din asta, pentru mine... Să nu mă săriți.” ”Fii sigur. Mulțumesc, omule!”

                Valahu ascultă înregistrarea conferinței de presă. De fapt, era doar o declarație de presă în care doamna procuror prezintă stadiul soluționării cazului. Sunt aceleași informaţii consemnate aproape ad-literam de jurnalist: «300 de alice», «un singur cartuș», «stăpânire de sine remarcabilă», «arma fixată sub bărbie la un unghi de 45 grade»...Valahu nu mai e stupefiat de cele declarate. E acolo, înapoi în timp, în sala de conferințe, o vede și o aude pe doamna procuror. Întotdeauna simțea când cineva minte. Glasul o trădează. Intonațiile, inflexiunile, pauzele între cuvinte au marca specifică a neadevărului rostit cu voce tare. Doamna procuror dezinformează cu nonșalanța specialistului în manipulare. Asta nu se învață la facultatea de drept, ci la Academia de informații.

                 Ziariștii s-au năpustit asupra lui Valahu ca un stol de lăcuste. Întrebările curgeau din toate părțile: Aţi preluat dosarul morții subprefectului Ant? Ce aveți de gând să faceți? Veți infirma ipoteza sinuciderii? Ce credeți despre moartea subprefectului Ant? Cum se face că se redeschide cauza după patru ani? Au apărut elemente noi? A fost infirmată soluția procurorului? Cât de departe veți merge, domnule comisar?

                Valahu era surprins că informația ajunsese la presă așa de repede, iar primul său impuls a fost să-i întrebe de unde au aflat, dar realiza că este inutil, fiind convins că nici ei nu știau cine anume a furnizat știrea. Sursele, evident... Valahu se afla într-o postură delicată. Nu putea nega că dosarul se afla pe masa sa de lucru, deși o minciună, câteodată, este salvatoare în situații încurcate, evident, cu riscul ca, la un moment dat, asta să se întoarcă împotrivă, dar nici nu voia să confirme că fusese investit ”titularul” acțiunii penale în acest caz și cu atât mai puțin să răspundă întrebărilor în al căror conținut existau deja o sumedenie de speculații. ”Adresați-vă purtătorului de cuvânt!” ”Deci e adevărat, nu negați!” ”Nu am negat nimic şi nici nu am afirmat ceva. Adresați-vă purtătorului de cuvânt”, a fost replica lui Valahu

 Publicitatea dăunează grav libertății! Libertății de mișcare a anchetatorului într-o cauză sensibilă, cu implicații imprevizibile. Nu era de dorit ca, prin anunţarea publică a începerii urmăririi penale, să fie dată alerta în sistem.

”Domnule comisar, nu ne plimbaţi de la Ana la Caiafa. Am transmis solicitarea noastră purtătorului de cuvânt încă de acum cinci ore. Ne-a comunicat că se va informa şi ne va da un răspuns. Când?, nu se știe?”, insistau la unison reporterii de teren adunați în jurul său.

Informația fusese strecurată către presă probabil imediat după «ora sexuală», gândi Valahu. Cineva avea interes să torpileze cumva intenția de clasare a dosarului. Cineva care, acolo... sus... în cercurile înalte ale sistemului sau ale câmpului tactic, îl iubea pe Valahu, cineva care poate avea intuiția «genială» a pașilor ce urma să le se facă în acel dosar, cineva care avea un anume interes: de a produce o stare de alertă în rândul celor care într-un fel sau altul aveau legătură cu moartea subprefectului, determinându-i astfel - la fel ca la vânătoarea de mistreți cu gonaci – să iasă în bătaia puștii. În bătaia puștii lui Valahu! Aiurea! In bătaia puștii mele!? își zise el cu ironie amară. Era pus pe speculații, aparent fanteziste, dar în mod cert scurgerea de informații către presă era o manevră tactică perfectă, verificată de practică, prin care se obțineau rezultatele așteptate. În cazul acesta cel care lansase informația în spațiul public miza pe crearea unei situații media menită să pună presiune, să focalizeze (ori să focuseze, cum devenise la modă în noua limbă de lemn) atenția opiniei publice asupra anchetei. Era de așteptat ca întreaga istorie a morții lui Ant să fie răscolită din nou, să fie întoarsă pe toate părțile, să se facă fel de fel de speculații...Și pentru Valahu, în calitate de anchetator... de organ de urmărire penală, devenea incomod să lucreze sub lumina proiectoarelor. Pe de altă parte, nu voia cu nici un preț să devină subiect de presă. Știa ce îl așteaptă. Cu siguranță că jurnaliști de investigații, amatori de subiecte tari, de bombe jurnalistice, alergând înnebuniți după rating, vor scormoni și în trecutul lui. Cine e mă, asta, comisarul Valahu, teleportat de peste munți... ce sculă mare pe basculă e de tocmai la el și taman acum a ajuns dosarul morții subprefectului? Și se vor duce pe la Hunedoara, să afle ce și cum e cu Valahu... Bă, asta și-a omorât soția într-un accident și uite... l-au promovat... trăiește în concubinaj cu o fostă barmaniță, a făcut fel de fel de chestii...când o ia la măsea se îmbată criță... Valahu era deja oripilat, refuza să-și imagineze amploarea scandalului mediatic în care va fi târât și se gândea că sursa scurgerii de informații nu era nici pe departe altruistul animat de ideea de dreptate pe care și-l imaginase la un moment dat, ci opusul, ocultul destructiv de destine... Destine! Vorbe mari. Valahu, un destin, ha?! făcu el. Dar, surprins într-un moment de echilibru extrem de precar – abia se liniștise și credea, spera că a scăpat de sechelele sindromului de stres posttraumatic, de bine ce intrase în rutina atotbinefăcătoare a scormonitului prin morțile altora – îi era acum teamă ca nu cumva toată viața să-i fie dată definitiv peste cap.  Își făcu loc cu greu printre ziariști, încercând să se îndepărteze cât mai repede. Era urmărit de camere de luat vederi, de microfoane... Avea de parcurs vreo trei sute de metri până în parcarea unde lăsase mașina. Nu se simțea confortabil deloc cu alaiul ăla după el. Deja vedea ştirile de la jurnalele de seară ale televiziunii locale, ale televiziunilor regionale, preluate de cele naționale... O bombă: «A fost redeschis dosarul subprefectului Crin Ant care, în urmă cu patru ani, în 24 decembrie 2010, a fost găsit împuşcat în locuința sa... bla, bla, bla... Comisarul Valahu este cel care....».

 Făcu stânga-împrejur din mers şi reveni în sediu. Ziariștii se regrupaseră și stăteau ciorchine la intrare. Vulpe era încă la birou. ”Cum se face că au fost informați despre restituirea dosarului?”, îl im pardonă el. Vulpe îl privi lung şi nu scoase nici un diftong. ”Domnule comisar şef...”, încercă Valahu să-l scoată din uluială sau din meditaţie ori ce-o fi fost în mintea lui. ”Am auzit,” zise el într-un târziu. ”Şi?” ”Nu ştiu ce să spun!?” ”Cineva le-a servit informaţia.” ”Evident,” mormăi Vulpe.

”Mă bucur că suntem de acord în privința asta. Indivizii pretind că pe la două sau trei s-au adresat purtătorului de cuvânt care a răspuns cum răspunde de obicei. Or să curgă speculațiile. Nu cred că e bine.” ”Știu. Am fost informat. Domnul chestor a spus s-o lăsăm să se mai coacă.” ”Adică” ”Să le mai treacă frisonul ăsta, să depășească primul val de emoție, să mai fiarbă puțin în suc propriu și după aceea să dăm un comunicat de presă prin biroul purtătorului de cuvânt.” ”Adică îi lăsăm la fezandat? ” ”Da”. ”Deci, domnul chestor știe, domnul comisar Vulpe știe... numai domnul comisar Valahu, ”lăbarul”, nu știe. Ce lucrătură e asta? Mă lăsați de fraier cu presa pe urmele mele?” ”Ei, nu o lua așa”.  ”Eu zic că nu e bine!” ”Şi ce propui?” ”Nu propun nimic. Luați-i de pe capul meu. Sunt ca un roi de albine agresive care au intrat în draci. Eu sunt nevricos la chestii din astea. M-au asaltat cu întrebări... Dacă nu le spunem nimic, nu e vorba că astfel confirmăm supoziţiile lor, se vor întreba ce e cu secretomania asta și nu se vor lăsa....” ”Și, la urma urmei, care ar fi tre... treaba?”, se încurcă Vulpe în silabe.

Valahu privi lung la Vulpe. Părea căzut în freză. Temerile lui Valahu erau că, nefurnizând un minim de informații care să le satisfacă apetitul, vor scormoni și mai în adânc și va ajunge inevitabil subiect de presă, iar el tocmai asta nu voia, să atragă atenția opiniei publice, să fie târnosit prin lumina reflectoarelor și să devină o țintă vulnerabilă pentru cei din sistem sau câmpul tactic care erau împotriva clarificării împrejurărilor morții subprefectului. O țintă precum Bulucea.

”Care supoziții?” reveni Vulpe cu aerul cuiva care părea lovit în moalele capului. Sub presiunea gândurilor care roiau în capul său, Valahu pierduse firul discuției. ”Ce supoziții?” ”Tu spuneai asta....”  ”Păi haideți cu mine, să vedeți ce e la intrare. Sunt şi două care de reportaj ale unor televiziuni... Şeful știe?” întrebă el ca tâmpitul. ”Tocmai ce-ți spusei. Știe, dar a zis s-o lăsăm să mai dospească.” ”Asta înseamnă că vrea să... Dar, problema nu e dacă şeful ştie, ci cum o rezolvăm cu ziariștii ce stau la ușă, înainte ca știrile să ajungă pe sticlă. S-a dat ceva până acum?” ”Nu stau cu ochii pe televizor, dar cred că nu. Așteaptă să aibă o confirmare”, îl mai amână Vulpe. ”Din punctul meu de vedere chestiunea e simplă: confirmăm că dosarul subprefectului e în lucru la serviciul nostru. Atât,” spuse Valahu. ”Ce înțelegi că e în lucru?” se nedumeri Vulpe. ”Că e în lucru. Ce drac altceva s-ar putea înțelege?” ”Horațiule, ai preluat cauza pentru a întocmi un referat cu propunerea de clasare.” ”Asta era valabil dimineață.” Vulpe se uită la el ca la un extraterestru. ”Ce vrei să spui cu chestia asta?” ”Păi ce, eu fac referatul, așa, pe neve?” ”Nu te înțeleg. E vorba de o sinucidere. Probatoriul a fost deja administrat, e rezoluția procurorului...” ”Hai să-ți dau o veste care o să-ți facă plăcere: rezoluția asta nu e bună nici să te ștergi la cur cu ea”, i-o trânti Valahu.  ”Ei, cum asta?” ”Păi, dacă era de clasat, puteau s-o facă de acum patru ani. Şi dacă era de clasat, repet, o putea face doamna procuror Crenguța prin ordonanță, direct domnia sa, fără să se mai încurce cu noi, lăbarii, cu restituirea dosarului...” ”Şi nu e?” afișă Vulpe aerul unui naiv trecut de vârsta a treia.  ”Și nu e, ce?”, întrebă deconcertat Valahu. ”Şi nu e de clasat? Asta vrei să spui?”, clarifică Vulpe. ”Nu”. Vulpe tăcea. Gânditorul! Se scărpină în bărbie. Era luat prin surprindere, pentru că nu se aștepta la o asemenea reacție din partea lui Valahu.  ”Dar ce vorbirăm noi de dimineață?”, se arătă nedumerit el moale. ”Vorbirăm, nu vorbirăm... Acum situația e alta”, o trânti Valahu.  ”Care alta?” Vulpe era din ce în ce mai dezorientat. ”Alta după ce am studiat probele din dosar.” ”Nu mă înnebuni. În dosarul ăsta nu e nimic...”

A scăpat-o! Știa foarte bine ce conține dosarul, gândi Valahu.

”Asta e, că e !”

”Auzi, Horațiule... Eu credeam că am fost limpede. Bă, băiatule, treaba asta nu e de noi. Înțelegi? E sinucidere. Fără discuții, și apoi, după un moment de reflexie: Mergem la Aguridă să-i raportăm situaţia,” mieună el jalnic. ”Ce să-i raportăm ?” ”Situația.” Vulpe era vizibil încurcat, dar mai ales alertat că ”fraierul” scăpase de sub control. ”Care situaţie, că sunt două?” întrebă Valahu. ”Cum, două?” ”Prima, că nu ține clasarea, a doua, că pe capul nostru sunt ziariștii care așteaptă un răspuns. Tu ce vrei, să-i spui lui Aguridă că am deraiat, că fac figuri...? Asta vrei? Scuza-mă, dar te caci pe tine și nu-mi place.” ”Horațiule, de fapt, ce vrei tu de la mine?” ”Să vedem ce le spunem ziariștilor... Vreau să-i luați de pe capul meu. Nu am nevoie de fanfară. Înțelegi? Cazul ăsta a stârnit destul de multă vâlvă... și emoție publică... la vremea aceea. Acum e...” ”Auzi, tu nu ai putut să-i bagi în p.. mă-sii?”, se arătă curajos Vulpe. ”Nu... pentru că sunt un tip educat, iar asta, cu băgatul... nu rezolvă problema. Cineva le-a servit informația. Cineva care are interes să facă din asta o știre de presă. O bombă! Cineva care vrea ca buboiul ăsta cu subprefectul să se spargă şi puroiul să se împrăștie peste tot. Iar eu nu vreau să fiu la mijloc. Înțelegi? Nu vreau. Am nevoie de liniște, de discreție... Nu vreau să se spună, cum apar pe undeva, că, uite, ăsta e comisarul care se ocupă de moartea subprefectului. Nu vreau.” ”Dar de ce te frăsuiești tu în halul asta. E vorba de o clasare. O dai gata și ai scăpat.” ”Păi, nu-ți spusei mai înainte că nu o dau gata, așa... Cine a guițat ?”

Valahu era furios și îl presa, interesat să afle dacă nu cumva chiar el, onorabilul comisar șef Vulpe, e implicat în scurgerea de informații către presă. Poate că făcea un joc la două capete şi era important pentru Valahu să știe cum să se poziționeze faţă de el.  ”Stai puțin așa, se impacientă Vulpe. Ce buboi, ce puroi?” Părea a veni abia acum de acasă. ”Vorbim ca surzii. Nu-ți spusei adineauri că nu ține clasarea? M-am uitat în dosar. E împuțită rău de tot treaba. Probele alea, deşi par adunate cu furca de unul fără cap, conduc la concluzia, mai mult decât rezonabilă, că nu e nici pe departe vorba de o sinucidere, sau, mă rog, că sinuciderea e din alte motive decât cele invocate în sprijinul clasării, că e o sinucidere asistată, că subprefectul era implicat în acțiuni dubioase de restituire a unor mari suprafețe de teren... Asta s-a vehiculat în presă la vremea aceea, așa că... Vrei să-ţi fac un inventar al problemelor care există în acest dosar? Eu nu pot întocmi un referat de clasare până nu mă lămuresc ce şi cum.”

Vulpe îl privea siderat. Undeva se declanșase alarma. ”Ce vrei să spui cu chestia asta ... sinucidere asistată?” ”Exact ce am spus.” ”Horațiule...” Vulpe trăgând aer fals în piept, se uita la Valahu ca la unul care nu e întreg la minte și, după o pauză, continuă: ”Trebuie să-l informăm pe chestor.” ”Dă-l în mă-sa de chestor. O fi el «cheia şi lăcata» şi te-a legat de mâini şi de picioare, dar acum e vorba de noi. Ai auzit de comisarul Bulucea. Nu te-ai întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu omul ăsta? A lucrat în cauza asta. A fost la cercetarea locului faptei și... într-o zi s-a evaporat. Câți oameni ai văzut tu la viața ta evaporându-se așa, din senin, ca un abur măturat de vânt? Nu te îngrijorează chestia asta? Nu te-ai prins că ne-a pus cineva o bombă în brațe? Nu-i vorba de cucoana asta cu rezoluția de clasare. E și ea o rotiță în Sistem. Pricepi? În Sistem. Cu ce anume să-l informăm pe Aguridă?”, întrebă Valahu serafic, lăsând impresia că-i venea să-l ia în brațe şi să-l sărute pe ambii obraji, că scump era, nu în naivitatea lui, ci în parșivenia pe care încerca să și-o ascundă. ”Că ziariştii nu se lasă și vor să afle informaţii cu privire la stadiul dosarului...”, afișă inocent Vulpe. ”Păi spuneai că Aguridă știe. Acum ce faci, o dai de-a-bușilea? Mai înainte te durea în pix de ei. Ce să înțeleg, că vorbim vorbe... ca într-un teatru al absurdului?!, că Aguridă, pe lângă ordinul de prelucrare a mea, de dimineață ... să nu ne facem de lucru... ți-a mai servit una, să se meargă pe blat, să nu transpire nimic către presă? Nu vezi că e cusută cu ață albă ? Păi orice fraier știe că dac-o tândălim e ceva putred în Danemarca. Conspirație, fibrilație, inspirație, constipație, aberație... Notează-le. Sunt rime și, la noapte, după urletele din ultimul jurnal al știrilor TV, s-ar putea să ai nevoie de ele. Deci, ce să înțeleg din zicerea lui Aguridă? ” ”A zis doar s-o mai amânăm”, scânci Vulpe. ”Și asta ce înseamnă? Nu e tot tândăleală, ca să se prindă toți șmecherii, să iasă una groasă de tot? Și după aia, ia veniți voi încoace copilași, ce făcurăți?...”

Vulpe avea aerul unuia căruia nu i s-a deschis parașuta şi e în cădere liberă.  ”Deci, nu ne asumăm răspunderea să confirmăm că dosarul e în lucru? insistă Valahu. Atât! Nu clasare, nu aia... E în lucru. Sibilinic!” Vulpe era complet dezorientat. ”Suntem niște căcăcioși”, făcu Valahu. ”Nu-i vorba de asta. Mergem la domnul chestor”, decide el. ”Băi băga-mi-aș!...” răbufni Valahu nervos.

 Asta cu mersul la domnul chestor era un fel de help al unuia care se îneacă. Vulpe era în mod evident în mare încurcătură. Strângea din sfinctere. Conspirație... constipație.... Nu ziariștii erau problema, ci Valahu, cel care, sub «impulsul angular», a cerut repartizarea dosarului iar el, Vulpe, tolomacul care nu s-a asigurat cum trebuie că «lăbarul» va marșa orbește în direcţia indicaţiei din ordonanţa de restituire, o va lua în freză. Valahu se întreba, a câta oară?, ce ordine primise în legătură cu dosarul ăsta. O luară spre cabinetul stimabilului Aguridă.”Domnule comisar șef, îl luă Valahu la periat pe drum, spune-mi, dar pe bune, ce ordin a dat Aguridă?” ”În legătură cu ce?”, întrebă Vulpe cu o inocență siderală. ”Cu dosarul, că doar cu asta ne spargem capul acum.” ”Nu te înţeleg.” ”Ei, pe naiba nu înţelegi. Ce ţi-a spus în particular când ţi-a împins dosarul pe gât?” ”Ce să-mi spună, că e restituit, cu ordonanţă, pentru clasare...” ”Lasă asta. Ce ți-a spus în subsidiar, ca să mă exprim mai pe șleau?” ”Nimic.” ”Să moară... mortu’?”

Vulpe strânse din măsele şi făcu ochii mici, de parcă lumina unor proiectoare i-ar fi luat fața. Nu răspunse. ”Hai să-ți spun una. Tare! Mai înainte mă gândeam să merg la Codruța”, zise Valahu. ”La cine ?” ”La Fekete... procurorul de caz...” ”De ce ?” ”De aia. De amorul artei.”

Vulpe era uluit. ”Și?” ”Am amânat. Prefer să mi-o tragă mai târziu, când n-o să mai fie loc de întors.” ”Dar ce să cauți la ea?” reluă Vulpe îngrijorat. ”Să discutăm... pe speță. Așa se face” ”Ei, na ! Ca ce chestie ?” ”Stai de vorbă cu procurorul de caz pentru a... armoniza opiniile. S-o conving să schimbe ordonanța. ” ”Tu nu ești întreg la minte!? Cu asta ți-ai găsit să te pui?” se burzului Vulpe. ”Alta nu am găsit.” ”Mă mir că îți mai arde de glume. Cu ce vrei s-o convingi.” ”Am să-ți explic mai târziu.”

Aguridă nu era la cabinet. Asistentul sau aghiotantul său, ori țucălarul, cum s-o fi numind, nu le poate spune, sau are ordin să nu spună unde e comandantul.  ”Aș vrea să ne faci legătura cu domnul chestor,” îi ceru Vulpe. Moale. Felingoșit. Valahu, privindu-l așa, dintr-o parte, văzându-l spăsit, fâsâind ca un gânsac la andropauză, îi venea să-l întrebe dacă nu cumva a tras ceva pe nas. ”A spus să nu fie deranjat decât dacă e ceva foarte urgent”, zise țucălarul. ”E urgent.” ”Ce anume?” se interesă individul de la ușa lui Aguridă, cu aerul unui superior. ”Ziariștii sunt la intrare, vor să afle... mă rog, l-au abordat pe domnul comisar Valahu în legătură cu... nu are importanţă, un dosar, o cauză şi voiam să-l informăm pe domnul chestor”, trase Vulpe o bâlbâială demnă de un comisar șef. ”Păi, asta e treaba purtătorului de cuvânt. Domnișoara inspector Alina să invite ziariștii şi să stea de vorbă cu ei”, se dădu rotund țucălarul.  ”La ora asta?! interveni Valahu. Domnișoara Alina e deja în neglijé de ceva vreme şi, apoi, le-a dat deja un răspuns. Nu e la curent cu problema. A cerut break-time” . Cerberul de la ușa domnului Aguridă ridică din umeri. Nu era problema lui, nu-l interesa. Părăsiră antecamera. În faţa ușii, Vulpe se opri și se întoarse spre Valahu.  ”Poate că ar fi bine, până una alta, să-l informăm pe locţiitor”, propuse el. ”Îl informăm şi... ce-i spunem, sau, mai exact, ce ne poate spune el? se arătă uimit Valahu. Chestiunea e simplă: confirmăm că dosarul e în lucru la poliție.” ”Nu putem face asta de capul nostru”, se opuse Vulpe. ”Cum așa? Sau de ce nu? E un secret de stat dosarul ăsta?” ”Nu putem, se scremu Vulpe. Orice informaţie în legătură cu o cauză aflată în cursul urmăririi penale e secret de serviciu.” ”Asta chiar că-i bună!, răbufni Valahu. Aici nu-i vorba de date din dosar. Astea sunt cunoscute şi răscunoscute: sinucidere, cu arma de vânătoare... 300 de alice, cu presupusa motivație a gestului... Ce mare secret e că dosarul e la noi pentru o verificare, să-i zicem, de rutină, în vederea unei soluții definitive? Confirmăm și gata.” Valahu era parșiv. În subconștientul său voia ca Vulpe să scoată castanele din foc. ”Păi, asta e. Chiar tu spuneai. Patru ani. De ce acum?”, se arată el impacientat. ”Chiar așa, de ce acum? Aguridă ce a zis? Nu a avut nici un comentariu, unul așa, mititel... nu l-a atenționat pe domnul comisar şef Vulpe că dosarul ăsta... are regim special, să vadă cui îl dă pentru referat... Nu? Nimic?” întrebă Valahu. ”Auzi, Horațiule, mă presezi degeaba.” ”Am înțeles. Asta voiam să aud. Bine. În cazul ăsta, eu plec. Ies prin spate cu mașina de serviciu...” ”Şi cu ziariștii ce facem?”, se căină Vulpe. ”Pe mine mă întrebi? Nu ştiu. Dacă ar fi după capul meu, ţi-am spus care e soluția, spunem da şi îi lăsăm să fiarbă în zeama lor.” ”Asta nu se poate”, conchise hotărât Vulpe.

Valahu îl trase mai într-o parte din ușa cabinetului chestorului: ”Şefu, asta «Nu se poate», am auzit, dar nu înțeleg. De ce nu se poate? Spune-mi şi mie, să nu mor prost. Care e treaba asta cu dospitul? Ce-a fost dimineață, înainte de ședința cu noi? De unde a aterizat dosarul ăsta aici? Eu m-am întrebat încă din clipa în care ai început «licitaţia» şi am câteva răspunsuri. Vrei să le afli?” Vulpe tace.  ”Nu vrei. Aşa e? Ştii despre ce e vorba şi e nasol că fraierul de serviciu s-a prins, iar acum o tândălim... să-i raportăm chestorului... Ştiu la ce te gândești – să iei înapoi dosarul, să-i raportezi lui Aguridă că... Ai vrea să-i spui să facă borș cu el, văd asta pe chipul domniei voastre, dar nu te încumeți pentru că ţi-o poate da în freză rău de tot. Partea nasoală sau de necrezut, ia-o ca insubordonare sau cum vrei, dacă e să fie şi așa ceva în povestea asta, e că nu dau dosarul înapoi. Nu-l dau, înțelegi? Sunt nebun. Am scrântelile mele... impuls angular, paradoxul nu ştiu cui... şi motivele mele. Uită-te bine la mine. Mă întorc să mă privești şi din profil. Nu te grăbi. Ai să constați că îmi lipsesc mustața, perciunii şi podoaba capilară. Ce zici de chestia asta? Cu cine crezi că semăn, dacă ar fi să le am? Să nu spui că aduc cu Giordano Bruno că mă apucă pandaliile. E crazy, nu? Ăsta, împușcatul′, s-a născut în 22 mai 1977. Eu tot atunci m-am născut. Înțelegi? Nu înțelegi nimic. Nici nu e de înțeles. În aceeași localitate. Mergi şi spune-i lui Aguridă că eu sunt fratele geamăn al subprefectului şi că vreau să aflu de ce a murit fratele meu.”

În ochii lui Vulpe nu mai era pădurea de varegi, nu mai era nimic. Doar un gol în care nu încăpea nebunia lui Valahu. ”Am înregistrat dosarul la evidența operativă. L-am trecut pe numele meu. Îl puteți lua înapoi doar pe baza unei rezoluții, a unei făcături... Dar sub ce motivare la mai puţin de 8-10 ore de la momentul repartizării? Nu te gândi la procurorul de caz... că sunt în stare să fac un tărăboi de zile mari.”

Vulpe părea să-şi revină. „De fapt, ce vrei să faci tu, Horațiule?” ”Tocmai ți-am spus.” ”Să înțeleg că povestea cu ziariștii e opera ta?”, îl încolți Vulpe. ”Nu m-am gândit la așa ceva, dar nici nu m-aș fi pretat să torn la presă. Încă nu am ajuns în halul ăla de degradare, dar când voi ajunge ... îți voi trimite un SMS... Uite, vezi, nu sunt ofensat de bănuiala ta, pentru că ştiu că ştii sau puteai să-ţi imaginezi că așa se va întâmpla, că informaţia va pleca pe surse la ziariști, tocmai pentru a nu se mai putea face nimic. E ca la lansarea rachetei: ai apăsat pe butonul roșu.... iar tu ești la mijloc şi abia acum realizezi că ai fost tras în piept şi încerci ca înecatu’ să mă prinzi de picior, că eu am pus la cale scandalul cu ziariștii, că va fi un scandal, asta cu siguranţă, dar nu ține. Spune-i chestorului că eu am dat știrea la presă. Sunt curios să văd ce reacție va avea.”

Vulpe arăta ca unul ce înoată spre mal, sleit de puteri şi de capacitatea de înțelegere a ceea ce i se întâmplă. ”Ştii, spuse el într-un târziu, s-ar putea să te afli în stare de incompatibilitate.” Valahu râse în hohote. ”Adică, fratele geamăn, polițist, nu poate investiga moartea fratelui... Asta vrei să spui? Păi dacă păsărica asta îți scapă din gură... îți dai seama ce iese? Ce ţi-am spus eu mai înainte, a fost aşa, pentru tine, să pricepi că sunt nebun... Propunerea mea e următoarea: plec pe poarta din spate, poţi să faci şi tu la fel, băieţii şi fetele alea cu microfoane şi camere de luat vederi or sta ce-or mai sta, or să tremure de frig cât or mai putea, deja s-a lăsat noaptea şi s-a anunțat că vor fi minus șaptesprezece grade şi când nu vor mai rezista, sau atunci când luminile din sediu se vor stinge peste tot şi or să-şi dea seama că nu va mai apare nici un purtător de cuvânt sau vreunul din conducere pe care să-l agațe la intrare, atunci, fătucile alea şi băieţii ăia cu cercei în ureche îşi vor lua zborul, se vor duce la cuiburile lor, iar știrea, natural că o vor da, că nu se poate să nu fie fructificată o asemenea informaţie, că au nevoie de audiență, de rating, şi o vor da, eventual cu menţiunea că nu a fost verificată, dar o vor da, în seara asta, la jurnalul de la ora 22, sau poate mai devreme, pe breaking news, vor relua toată povestea, toate speculațiile de la vremea aceea, vor cita din declarația idioată a lui Aguridă, dată atunci după terminarea cercetării la fața locului, iar Aguridă, dacă e la un şpriţ pe undeva, o să se înece cu o îmbucătură nemestecată şi o să vină turbat la serviciu... Asta va fi. Scoatem cămașa cum putem. Dar eu zic, ca să fie bine şi să nu fie rău, sau ca să nu fie rău ci să fie bine, ia-o cum vrei, pentru că deja ne-am cufurit pe noi, cel mai indicat e să mergem pe blat, adică s-o ștergem de aici englezește şi mâine vom vedea care e treaba. Noaptea e un sfetnic bun, dacă nu te ţii de prostii şi pui capul pe pernă când trebuie.”

 

Valahu a părăsit sediul poliției județene. Pe furiş. Ca un infractor, își zise el. Ca un căcăcios de ultimă speță. Pe poarta pentru autovehicule. Furişându-se cu capul între umeri, cu fesul tras peste ochi, prin lumina neoanelor de la iluminatul public, printre fulgii care nu conteneau să cadă din cer, rotindu-se lent în conurile de lumină ale becurilor cu sulf. Nu s-a putut apropia de parcare, unde avea automobilul. Un grup de ziariști îl aşteptau lângă portieră. Cu siguranță că erau o parte din cei de la intrare, că alţi nebuni care să tremure de frig într-o parcare, la ora aceea, să stea așa, la o șuetă a căpiaților, sunt greu de găsit. Cineva le indicase care e mașina lui Valahu. Ar fi putut merge la ei și să le spună, da, copii, dosarul e la mine, nu m-am uitat prin el... Nu a făcut-o pentru că glasul acela interior amuțise, nu îi mai dădea nici un sfat... A cotit-o la dreapta pe prima alee care se pierdea printre blocuri. Apoi, a ieșit în bulevard. Sună celularul. Număr necunoscut. ”Alo, da.” ”Domnul comisar Valahu?” Voce de femeie, sau ceva de genul acesta, puțin răgușită, puţin voalată.  ”Da, cine e?” ”De la Info TV, Bobocel Cristina.” Ce nume inofensiv! Bobocel Cristina! Şi Crenguța era un nume inofensiv. Doamne, și-a spus Valahu, în seara asta am parte numai de femei cu nume angelice. ”Cristina, scuză-mă...” ”Voiam să vă întreb... cum comentați...” ”Domnișoara Cristina, sunt cu bateria pe terminate. Poate revii mai târziu...” Închise. Telefonul sună din nou. Alt număr, dar putea să fie tot Bobocel Cristina. Valahu apăsă cu putere pe tasta pentru ieșirea din rețea. Telefonul continua să sune de parcă înnebunise. În sfârșit, display-ul se făcu negru. Opri un taxi. ”La gară”, comandă el surprins. Ce-mi veni, se întrebă Valahu? Îl lovise paranoia?! Intrarea bruscă într-o stare de alertă schizoidă. Îi era teamă că revenise boala de care, cu ceva timp în urmă, crezuse că scăpase.  Încercă să-și controleze atacul de panică apelând la rațiune, spunându-și că de vină e doar stresul din ziua aceea și că, la urma urmei, e firesc ca pe fondul antecedentelor sale posttraumatice să fi suferit un șoc sub impactul avalanșei de informații care îl legau într-un mod atât de paradoxal de moartea fostului subprefect. Spera ca asta să fie ceva trecător. Dar, explicația oarecum liniștitoare oferită de rațiune, nu era suficientă. La nivelul subconștientului se mișca ceva nedefinit, o presimțire, o senzație de pericol iminent. Era conștient că a intrase într-un joc periculos în condițiile în care Bulucea dispăruse în împrejurări necunoscute, ceilalți, care avuseseră oarecari legături cu cercetarea morții subprefectului fuseseră destituiți, risipiți prin țară sau prin lume, iar Vulpe era în mod evident speriat de ceva... Apoi, își zise că exagerează nepermis. Că, de fapt, nu există nici un pericol și toată angoasa lui nu e decât o stare pasageră generată de oboseală. Cine şi de ce să mă fileze? se întrebă el. Filaj de intimidare? Să-i amintească de Bulucea? Încerca să se liniștească zicându-și că e un caraghios. Totuși, în timp ce lua loc pe bancheta din spate a remarcat că taximetristul îl cerceta pe furiș în oglinda retrovizoare. Nu-i vedea decât ochii, ca prin fanta turelei unui tanc. Voia probabil să se asigure că nu a luat un vagabond sau cine ştie ce gealat pus pe tâlhărie. Valahu scoase capul din gulerul gecii, ca șoferul să-l vadă în plaine aer... Taxiul se puse încet în mişcare. A coborât în piața gării. Lume abulică, zgribulită, într-o perpetuă mișcare browniana, biciuită de măzărichea ce luase locul fulgilor. Atenția i-a fost atrasă de un bărbat cu fularul înfășurat în jurul feței până aproape de nivelul ochilor. De ce? Paranoia! Dacă e să vezi ființe fantastice, extratereștri, cățărându-se pe pereți... asta e ! Le vezi și nu le poți alunga. A reținut că avea fular în carouri – maron cu verde și albastru. Și un telefon, Android, de ultimă generație, pe care îl ținea în dreptul urechii într-o poziție atipică; nu părea să asculte, ci, mai degrabă, să transmită imagini în direct cu Valahu. Am căpiat de tot, își zise el. De la gară luă un autobuz până în cartier. Tipul cu telefonul a venit până la ușa autobuzului, dar în ultima clipă s-a răzgândit. Nu a mai urcat. A rămas acolo, pe trotuar, în bătaia nemiloasă zăpezii viscolite. Poate că m-a predat unuia care s-a urcat odată cu mine în autobuz, gândi Valahu. Halucinații! Ajuns acasă, a fost surprins        că la intrarea în bloc nu îl aștepta nimeni, de pe la vreun serviciu... de la vreo televiziune sau post de radio... Intră în casă. Ana îl anunță că a fost căutat de la slujbă. Sigur! ”Cine era?” ”Şeful tău de la Omoruri, mister Vulpe.” Ana avea un dinte împotriva lui, fără un motiv explicit. Intuiție de femeie!  ”A sunat acum zece minute şi a zis că revine.” Şi a revenit în secunda următoare, de parcă cineva l-ar fi anunţat că tocmai ce a intrat în casă. ”Pe unde umbli, domnule?” ”Erau ăia în parcare şi am luat-o pe jos.” ”A sunat Aguridă.” ”Şi?” ”A zis să ne vedem la cabinet.” ”Foarte bine. Care e problema?” ”Vrea să se vadă cu noi doi... peste o jumătate de oră.” ”I-ai raportat chestia cu ziariștii.?” ”Nu.” ”Păi de ce? Acum o oră şi ceva ne dădeam de ceasul morții să-i...”

Senzaţia că telefonul era ascultat devenise brusc acută. Impresia asta a avut-o şi când a sunat Bobocel, şi poate mai devreme, când încă era la birou şi a sunat în câteva locuri. Mai mult ca sigur cineva dăduse deja alarma în sistem. Alertă albastru-indigo! Vulpe continuă: ”Şi asta a fost acum douăzeci de minute. Ai mobilul închis, ce Dumnezeu!...” ”S-a descărcat bateria.” ”Deci...?” ”Nu am cum să ajung în zece minute. Ţi-am spus, erau ăia în parcare şi nu m-am putut apropia de mașină.” ”Ia un taxi, ia ceva şi vino repede.” Ana îl privea îngrijorată. ”Ce se întâmplă, Nelule?”

Pentru ea soțul ei era... simplu, doar Nelu. Nu Horațiu, nu Ion, nu Valahu şi nici preafericitul HIV, cum îi mai spuneau subalternii pe la spate, (șase, HIV!) ci simplu – Nelu - , ceea ce îl cam irita uneori. Viaţa de polițist te dezobișnuiește cu alintările. Repetă întrebarea: ”Ce se întâmplă?” Nu i-a răspuns?! se întrebă el cumva mirat. Avea senzaţia de distorsionare a timpului. Credea că i-a răspuns doar că la ea încă nu ajunseseră cuvintele sale.  ”Nimic. Sunt chemat la serviciu.” ”Te întrebam de mașină.” ”M-a lăsat bateria.” Ana era un pic deconcertată. ” Credeam că e vorba de bateria celularului. Dar ce era cu ăia de pe lângă mașină?” ”Nimic”. Simțea că minte, dar nu insistă.  ”Şi ce faci acum? Nu mănânci ceva înainte să pleci?” ”Nu am timp. Dă-mi o chiflă, un covrig, un ceva şi un pahar cu apă.” În prag, înainte de a ieși din apartament, o întrebă ce a fost cu telefonul pe care i l-a dat când era la serviciu. Ana își făcea de lucru cu sandviciul. ”Ei, Ana, ce-a fost cu telefonul acela ?” ”Ți-am spus. Din greșeală.” O crezu. Nu detectă în răspunsul ei nici o urmă de îngrijorare.

Plecă. La vreo trei–patru sute de metri de bloc, pe trotuar, în bătaia crivățului molfăia din pachetul deja înghețat bocnă. La minus șaisprezece grade nici nu era de mirare. Nu comandase un taxi de la telefonul de acasă – o tâmpenie -, gândind că orice telefon, indiferent de unde sună, complică rețeaua interceptărilor, iar el nu voia să le îngreuneze existența celor de la ascultare. În așteptarea unui taxi liber, încercă mobilul care acum însă refuza să se deschidă. Gerul îi tăia respirația. Era deja trecut de 22. Strada, aproape pustie. Când şi când trecea câte o mașină. În sfârșit, apăru un taxi liber. Oprește. Urcă. Părea a fi același șofer. Nu se poate! Prea mare ar fi fost coincidența. ”La gară”, zise scurt. Omul îl privi prin aceeaşi fantă a oglinzii retrovizoare. Ajuns în mulțimea de la gară, aplică aceleași metode de contra filaj ca mai devreme. M-am smintit, își spuse el. Cine naiba să se țină de coada mea şi, mai ales, pentru ce? Ce miză e cu dosarul ăsta al subprefectului?! Ce e dincolo de moartea lui? Retrocedări ilegale de terenuri? Mită? Bani pentru partid? Toate astea i se păreau motivații derizorii, banalități. Atunci, în așteptarea altui taxi, s-a gândit că e mult mai mult decât atât. E adevărat, se comit crime din motive absolut idioate, din întâmplare, la furie, din pasiune, din prostie, din plăcere..., dar în cazul acesta, atâta foială... atâtea energii consumate pentru a aranja o clasare ?! Se ducea cu gândul undeva într-o zonă absolut nebuloasă în vreme ce se străduia să-și păstreze luciditatea. Era surmenat şi surescitat, parazitat de idei năstrușnice, că e sosia sau poate fratele geamăn, sau dublura informațională a unuia care s-a împuşcat acum patru ani... Sunt sărit cu totul de pe fix! Un gând eliptic trecea razant din când în când pe lângă el: Bulucea! Încerca să dea nebuniei sale un sens rațional: Bulucea! Dispărut pe traseul de acasă spre serviciu. Nu voia să i se întâmple şi lui una ca asta. Nu că i-ar fi fost frică de moarte, dar se gândea că lăsa în urma sa o sumedenie de treburi nerezolvate, încurcate, pe Ana... pe Adelina... și nu știa cum va fi cu Trubadurul... Nasol! Îngrijorarea, cu cât încerca mai mult să găsească o altă explicație a morții subprefectului, îşi croia drum spre suprafață, prin coaja subțire a conștientului, acaparându-i întreaga ființă.

În sfârșit, Valahu ajunse la sediu. Vulpe era mătrăgună. ”Hai, că face treișpe-paișpe. Mă sună de la cabinet din minut în minut.”

Intrară. Aguridă le făcu semn să ia loc. Era acru. Pielea de pe faţa lui, pergamentată, întinsă ca membrana pe tobă, avea culoarea epidermei din care a plecat sângele. Omul ăsta suferea de ceva, părea constipat tot timpul sau poate că avea carență de seleniu. Nu le venea să creadă că mobilul convocării lor la o oră atât de târzie era doar că televiziunile de știri au dat pe post bomba privind redeschiderea dosarului morţii subprefectului.

A apărut o știre pe posturile de televiziune că a fost redeschis un dosar: mare scofală, mare tragedie! Nu e nici prima dată şi nici ultima când se întâmplă așa ceva. Trebuie să fie altceva, gândi Valahu. Era extrem de curios să afle ce voia de fapt domnul Aguridă de la ei? Ce anume putea să justifice convocarea intempestivă de la acea oră? Îi suspecta cumva că ei erau sursa scurgerii informației către presă şi nu mai putea amâna pe a doua zi momentul tragerii de urechi? Nu. Domnul Aguridă se implicase în povestea morţii subprefectului încă de la bun început cu declaraţia aceea idioată, prin care califica tragicul eveniment ca fiind un act suicidal. Nu fusese o simplă declarație pripită şi imprudentă din perspectiva evoluției unei anchete care se afla abia la început, ci un act deliberat menit să conducă ancheta într-o singură direcție, cea a sinuciderii şi, pe cale de consecinţă, a blocării tuturor celorlalte piste posibil de urmat. Dar și a manipulării opiniei publice. De ce a făcut asta Aguridă? A fost el artizanul unei operațiuni de mușamalizare, care acum, după patru ani de la eveniment, risca să fie devoalată, aruncată în aer prin reluarea firului morţii subprefectului din perspectiva unui omor? Desigur, nu-i căzu bine știrea difuzată de televiziuni şi se gândea, destul de îngrijorat, că cineva, un jurnalist de investigație, un băgăcios, cineva de genul acesta, va scotoci în arhivele postului TV sau va intra pur şi simplu pe net şi va da o căutare asemenea celei făcute de Valahu mai înainte şi nu numai că va cupla vechea lui declarație cu reluarea lucrului în dosar, dar va face și speculaţii cu privire la implicarea în caz a lui Aguridă, va dezgropa morții şi numai de aşa ceva nu avea nevoie în clipa aceea domnul chestor.

În sfârșit, Aguridă termină de citit documentele din mapă, ridică ochii şi îi cuprinse în privirea lui de un albastru spălăcit în care nu se putea citi nimic. ”Domnule comisar Valahu, înțeleg că dumneata ai preluat dosarul privind sinuciderea subprefectului.” Inocența în toată splendoarea ei ! ”Da.” ”Şi, ai apucat să te uiţi prin el?”

Îl lua pe departe, prin învăluire. Să-i anestezieze simțurile. Interesant! ”Da”, confirmă Valahu. ”Cam când crezi că vei întocmi raportul cu propunerea de clasare?” Întrebare parșivă. Lui Valahu îi era clar că fusese informat pe vreun canal ocult despre intențiile sale; cititorii de gânduri!, iar acum nu făcea altceva decât să îl provoace, să spună el că nu mai e de actualitate povestea cu clasarea.  ”Nu ştiu, ridică din umeri Valahu. Nu mi-am făcut un buget de timp.”

Chestia asta cu bugetul de timp fusese de natură să producă un fel de cută între sprâncenele lui Aguridă, dar era numai o părere, pielea de pe chipul său era absolut netedă şi imobilă lăsând impresia că dedesubt nu sunt mușchi faciali şi nici măcar un strat adipos, ci un mulaj făcut direct pe un craniu peste care a fost adăugat un strat inert de vinilin. E chipul unui android. Un cyborg!

Android! Insul cu telefonul din stația de autobuz de la gară.. cu fular în carouri!... Pentru Valahu era un semnal că înțelegerea, aranjamentul pe care-l făcuse cu ființa aceea ce se tot preumbla prin mintea sa erau pe cale de a fi denunțate, dacă nu cumva ”evenimentul” chiar se produsese. Cuvinte cheie care declanșară imediat un flask-back... Nu era bine!

                ”Mda!, făcu Aguridă, aparent lehămețit. Nu ți-ai făcut un buget de timp. Dar, așa, estimativ?” Ştie, își spuse Valahu. Era clar că fusese pus în temă cu discuția pe care o avusese mai înainte cu Vulpe. ”E prematur să fac o estimare”, rosti el cu aerul unui sfânt la poarta raiului. A fost tentat să-i spună, așa, pentru a sări peste introducere, trecând sub tăcere intenția de a obține o infirmare a ordonanței, că, raportat la probele existente în dosar, ipoteza sinuciderii nu e foarte solid probată, că e doar una din variantele posibile – omor, accident... moarte naturală... aiurea, cum moarte naturală prin împușcare?.. Era obosit și gândurile începuseră să deraieze – dar nu spuse nimic din ceea ce intenționase, preferase expectativa şi, prin asta, să-l provoace, să pună el – Aguridă - întrebarea pe care o simțea rostogolindu-se dincolo de privirea lui albastru senil. Vulpe se foia pe scaun. Era indiciul că ar fi vrut să intervină cumva. Aguridă, însă, nu-i lasă timp să se manifeste. ”Domnule comisar, se adresă el lui Valahu, probabil că ţi-ai pus aceeaşi întrebare pe care şi-o pune orice persoană cât de cât informată în legătură cu celeritatea în cauzele penale.” Celeritate ! Adică cei patru ani în care praful s-a pus pe dosar nu mai există? Celeritatea se năștea în acel moment, în cabinetul domnului Aguridă!            

Valahu acceptă printr-o ușoară grimasă că așa e, că și-a pus această problemă. ”În codul de procedură penală nu este stipulat un termen în care să fie definitivată urmărirea penală”, îl informă Aguridă cu un aer foarte doct. ”Așa e, consimți Valahu. Au trecut deja patru ani. Să înțeleg prin asta că acum nici eu nu sunt presat...?” Aguridă nici nu clipi. Ochi de pește. Siniștri! ”Cine vorbește de presiuni? Totuși, chiar dacă nu sunt termene stabilite de lege, cercetarea trebuie finalizată într-un timp rezonabil. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – referitoare la un proces echitabil – e lămuritoare în această privință.” Încerca să-l ia tare pe Valahu. Convenția Europeană!.. Valahu încuviință printr-o mişcare ușoară a capului. Doamne, cum pot ajunge oamenii la înțelegere şi armonie perfectă, când flacăra e la curul lor! ”Deci?”, insistă plat domnul Aguridă. Era un fel de joc de-a șoarecele cu pisica. Clar! Sigur fusese pus în temă de Vulpe, nu numai despre intențiile lui, gândi Valahu, ci și despre faptul că el era posibilul instigator al ziariștilor, iar acum voia să afle în ce ape se scaldă, cât de tare se ține pe poziție, să verifice veridicitatea informațiilor furnizate de Vulpe şi, pe cât posibil, să afle care e scopul acțiunilor lui, ce urmărește prin scurgerea de informaţii şi, mai ales, ce motivații are pentru încrâncenarea de a relua cercetările sub aspectul infracțiunii de omor.

Valahu deja savura plăcerea perversă de a le face o noapte albă și, plecând de la premisa că cele mai mari greșeli se comit când se acționează în pripă, spera că îi vor servi o gafă care să-i confirme ipotezele. Era imposibil ca o asemenea acțiune să nu lase urme, ca după un seism cu replici şi se vedea dând lovitura – un coup de foudre – lăsându-se purtat pe valurile închipuirii, cu o naivitate amețitoare, că dacă va avea puterea şi timpul necesar să le exploateze, va ajunge la oculți, la godzila din vârful sistemului. Îi veni în minte snoava franțuzească cu lăptăreasa care mergea la târg să vândă laptele dintr-o ulcică de lut purtată pe umăr, visând... Valahu simțea cum continuumul psihic se rupe... cuvinte cheie... lăptăreasă, flash-back-uri...gânduri ce l-au proiectat brusc către... Bulucea ! Doamne, omul ăsta, despre care aflase doar cu câteva ore în urmă, tindea să-i acapareze mintea! Revenea obstinat și enervant la snoava cu pricina, tocmai pentru că trăia sentimentul lăptăresei, care se vedea dezvoltând o afacere de succes pornind de la o amărâtă ulcică cu lapte. Se vedea în postura unui personaj bufonic – el - polițistul lui pește, devenind erou național al luptei împotriva corupției, dezvoltând o anchetă pornită de la cel de al doilea cartuș... de la o împrejurare negativă...«Sunt un gogoman, își spuse Valahu! Am toate șansele să-mi frâng gâtul de la început, întrucât nu-mi imaginez că sistemul sau rețeaua, ori câmpul tactic nu va reacționa. Aşa cum s-a întâmplat cu antecesorii mei, comisarul şef Bulucea, comisarul şef Căpitănescu, comisarul Manolea... îmi pot trage şi mie... zilele... de sub picioare». Atunci îi veni ideea că singura lui apărare sau, mai exact, protecție, (protecție la ce? împotriva unui asasinat ... Doamne ferește! dacă era să-i inventeze ceva ca să-l scoată... din dispozitiv, un dosar, niște cătușe, să-l aresteze pentru cine știe ce făcătură ordinară, asta da, era cât se poate previzibil, dar... în sfârșit), deci îi venise ideea că era momentul să vorbească, să le spună lucrurilor pe nume  - cu subiect și predicat -, să afle că nu e un lăbar oarecare, o mămăligă fără fitil și să-l implice și pe Aguridă (nu-i era foarte clar cum), că, devreme ce informaţia fusese în mod sigur transmisă live prin mijloacele tehnice de supraveghere din biroul lui Vulpe, nu era exclus ca asemenea mijloace să existe şi în cabinetul inspectorului şef, că erau activate şi cineva, acolo... sus... undeva în necuprinsul întuneric, îi ascultă, împrejurare în care vorbele lui și ale lui Aguridă... și poate și ale lui Vulpe dacă va îndrăzni să deschidă gura, vor deveni... stenograme... dovezi... probe... Prostii! Dar, în fine, sub impulsul acela venit din «imensul nemăsurabil» începu: ”Domnule chestor, din ceea ce am văzut eu în dosar, probele sunt neconcludente în legătură cu ipoteza sinuciderii.” Aguridă nu avu nici o reacție. Se aștepta la o asemenea afirmație? Probabil, altminteri cuta aceea pe întinsul pergament de pe frunte ar fi trebuit să apară preț de cel puţin o miime de secundă. ”Argumente, pe scurt”, făcu el.

Valahu pornea de la premisa că Aguridă cunoștea conținutul dosarului şi că nu era nevoie să facă o expunere exhaustivă a argumentelor sale şi s-a limitat la câteva observații: la poziţia atipică a armei în contextul unei presupuse sinucideri, la inexistența motivelor pentru un asemenea gest, relevate chiar de domnul Aguridă în acea prematură şi neglijentă declarație în faţa presei, la neconcordanțele dintre raportul medico-legal şi buletinul toxicologic şi de ce să nu i-o servească? povestea cu socrul care descoperă cadavrul în zona vilei, cu arma alături, relatată tocmai de domnia sa. Vulpe îl privea din profil, prostit, clipind des de parcă i-ar fi intrat nisip în ochi. Aguridă era nemișcat. Stătea cu mâinile pe masă, cu degetele împreunate așteptând ca Valahu să continue. ”Orele cu privire la momentul sesizării sunt diferite, cu abateri de 30 – 45 de minute, ceea ce este inadmisibil oricâtă toleranță am acorda unor astfel de estimări. Persoanele despre care se pretinde că au sesizat evenimentul - soția, socrul şi vecinul şi cine o mai fi fost - nu au fost audiate, deşi era absolut necesar, întrucât ele au fost primele care au luat contact cu scena omorului. În clipa de faţă, nu se cunoaște dacă nu cumva, între momentul descoperirii cadavrului şi sosirea echipei operative au survenit modificări în câmpul infracțiunii. Speculez, nu neapărat în sensul că cineva ar fi aranjat scena în așa fel încât să pară o sinucidere, ci că, sub efectul emoției puternice provocată la vederea cadavrului, unul din cei trei, sau poate toți la un loc au făcut câte ceva, poate au încercat să acorde ajutor victimei crezând sau sperând ori înşelându-se în privința morții... Toate aspectele acestea trebuie lămurite, pentru a nu exista nici un dubiu cu privire la natura evenimentului, cu atât mai mult în contextul în care, procurorul de caz declara, imediat după eveniment, în seara aceea sau a doua zi dimineața, că subprefectul a folosit un singur cartuş pentru a-și pune capăt zilelor. Este de înțeles emoția provocată de eveniment – un subprefect este găsit împuşcat în locuința sa – dar avansarea ipotezei sinuciderii la unison e prematură şi ridică un mare semn de întrebare. Apoi, raportul balistic este neconcludent, în condiţiile în care nu s-a efectuat un experiment judiciar pentru a se stabili ce se întâmplă cu arma, în condiţiile date, după plecarea loviturii. Sunt, apoi, diverse speculaţii cu privire la motivele gestului... o presupusă implicare a victimei în operațiuni ilegale... Dacă lumea se înșală, iar motivul real al sinuciderii e teama de o boală necruțătoare, este firesc ca memoria subprefectului să nu fie alterată, ca lucrurile să fie lămurite şi dovedite în ce privește motivul. Sunt aspecte peste care nu se poate trece şi acum, ca să revin la afirmația dumneavoastră de mai înainte cum că, probabil, îmi pun întrebarea de ce acum, de ce acum se dorește închiderea dosarului după mai bine de 4 ani de la producerea evenimentului? vă pot spune că întrebarea asta mi-am pus-o și eu înainte de a studia dosarul și nu am găsit răspunsul iar motivul pentru care am acceptat preluarea cazului e că vreau să aflu.... cum şi de ce a murit subprefectul. În ceea ce privește partea a doua a întrebării, de ce nu atunci, ci acum, după patru ani? – nu știu ce să spun. Vom vedea.”

Nu a pomenit nimic de cel de la doilea cartuş și nici despre celelalte probe pe baza cărora își întemeiase ipoteza omorului cu substituire de persoane. Chipul lui Aguridă părea să se fi înmuiat. Devenise cumva fluid. Prinsese viață. Valahu simțea că nu reușise să-l bălmăjească cu ... expunerea lui de motive ... privitoare la insuficiența probelor pentru ”betonarea” tezei sinuciderii și de vreme ce fusese informat sau avertizat cu privire adevăratele sale intenții, natural, era cât se poate de circumspect. Cu toate acestea, Aguridă, ținu să lase impresia că argumentele lui Valahu sunt cât de poate de bun simț, că e convins de buna lui credință, că apreciază onestitatea și dorința sa de afla a adevărul și, cu titlu de recunoștință, îi ținu un adevărat logos despre justiție, despre dreptate, despre probitatea profesională a celor aflați în slujba legii, despre rolul polițistului în societate, iar Valahu, ascultându-l liniștit, se întreba ce-l apucase. După acest expozeu, Aguridă se cufundă într-o tăcere meditativă. Le oferea, lui Valahu și lui Vulpe răgazul și posibilitatea să reflecteze asupra nobilei lor misiuni. La un moment dat, Valahu a crezut că asta fusese tot și că ar fi timpul să plece. Aguridă, însă, în mod surprinzător, prinse viaţă din nou: ”Bine. Ai nevoie de cineva să te ajute în anchetă? Domnule comisar şef Vulpe, constituiți o echipă, împreună cu cei de la crima organizată...” ”De ce cu cei de la crima organizată?” a întrebat Valahu. ”Ca să fie investigate toate ipotezele, să se stabilească odată pentru totdeauna că nu este nici un dubiu în privința sinuciderii”, făcu Aguridă tranșant - ”nici un dubiu” – și un pic iritat.

                Valahu a înțeles că asta era figura – constituirea unei echipe mixte, numirea unui coordonator al acesteia după care el să fie pus pe tușă, iar ”Cazul Trubadurul” să fie clasat definitiv. ”Domnule chestor, deocamdată e prematur să facem asta. Eu nu am spus că ipoteza sinuciderii nu este valabilă, ci doar că, raportat la probatoriul administrat, nu sunt dovezi care să o susțină în mod indubitabil. Am să lucrez împreună cu inspectorul principal Hunedorean și încă unul sau doi din subalternii mei, dacă sunteți de acord, iar în situaţia în care apar elemente noi, care să justifice și antrenarea altor polițiști în anchetă, atunci voi întocmi un raport în consecință.”

                În ochii lui Aguridă, în albastrul acela spălăcit a sclipit o luminiță. Atât, o fracțiune de secundă, după care pleoapele au coborât peste crâmpeiul de stupizenie animat de credința că a reușit să surprindă nesiguranța, acceptarea compromisului în atitudinea lui Valahu. Era fraierul de serviciu. Începu să-l privească pe Valahu cu o anume îngăduință, cumva indiferent şi sictirit – ca pe o gâză, o efemeridă care trăiește doar o zi, şi aceea fusese ziua lui , în care... își spuse Valahu, mi-am depărtat pământul de buze la picioare..., ziua în care pământul va începe să-i fugă de sub picioare.

                 Aguridă era cumva convins că așa se va întâmpla, poate chiar avea un plan în această privință, iar convocarea din acea seară nu era decât o acțiune preliminară de tatonare. Timpul acordat celor doi subalterni s-a sfârșit. Se întoarse spre Vulpe, îl prinse în privirea lui albastru senil, adresându-i-se precum un zombi, penetrându-l cu cuvintele pe care le rostogolea în gând: «Eşti un idiot, Vulpe!»

                Valahu se pregătea să se ridice, considerând că episodul acela atât fusese, dar nu, domnul Aguridă mai avea o mișcare de făcut. Le-a întins o coală de hârtie pe care se aflau întrebările adresate de către ziariștii nemulțumiți de break-time-ul servit de purtătorul de cuvânt:

” Domnului inspector şef, chestor Abălașei Teofil

Preambul

În 24 decembrie 2010, la terminarea cercetării de la locuința subprefectului Ant Crin, aţi declarat presei, cităm, că:” Potrivit experienței mele şi ţinând seama de toate indiciile şi dovezile descoperite la locul faptei, este neîndoielnic că subprefectul Ant şi-a pus capăt zilelor, folosindu-se de o armă de vânătoare.” – sursa: http:www.14gn.ro/știri-revista-presei/2010.

Astăzi, luni, 17 noiembrie 2014, se zvonește că dosarul a fost repartizat comisarului Valahu Ioan Horațiu pentru a întocmi referatul cu propunerea de clasare.

În temeiul art. 6 din legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, vă solicităm să ne comunicați următoarele:

1)      Dacă dosarul privind moartea subprefectului Ant Crin a fost clasat pe motiv de sinucidere, când și la ce dată?

2)      Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, care sunt motivele redeschiderii dosarului:

-          Au apărut elemente sau date noi privind împrejurările în care a survenit moartea subprefectului Ant Crin?

-          A fost infirmată de către Parchet soluția de clasare?

-          La ce dată a fost infirmată soluția de clasare?

3)      Dacă dosarul privind moartea subprefectului Ant Crin nu a fost clasat, care sunt motivele de ordin procedural pentru care ancheta în dosarul privind moartea subprefectului Ant Crin nu a fost finalizată până în prezent?

4)      Cine este procurorul (procurorii) care a avut cauza în supraveghere?

5)      Cine este procurorul care are în prezent cauza în supraveghere?

6)      Până la repartizarea dosarului domnului comisar Valahu, la ce serviciu şi la care ofițer s-a aflat în lucru acest dosar?

7)      Dacă, faţă de probele existente la data la care ați dat declarația de presă menţionată, au fost identificate şi administrate probe noi?

8)      Care este stadiul cercetărilor în dosarul privind retrocedarea Pădurii Pârlita, în suprafaţa de 130 ha?”

Acum era limpede motivul pentru care Aguridă ieșise la atac: faptul ca jurnaliștii puneau sub semnul întrebării concluzia sa referitoare la cauza morții subprefectului. Pe de altă parte, ziariștii lăsau să se înţeleagă și faptul că sunt în posesia unor informaţii potrivit cărora redeschiderea dosarului ar avea legătură cu retrocedarea unei oarecari Păduri Pârlita. Interesant! Valahu își spunea că «Sursa» era cea care preluase din umbră conducerea anchetei, indicând spre ce anume să-și îndrepte atenţia. Se aștepta ca, pe calea aceasta – a ziariștilor - să primească şi alte informaţii. Trăia senzația ciudată a manipulării oculte și se întreba, oare cum vor proceda? Ei, oculții... Și-a ridicat ochii de pe coala cu cele 8 întrebări îndreptându-și privirile către Aguridă, acum închis ermetic în învelișul lui de android. Pleoapele erau un pic căzute, nemișcate, fără să clipească zeci de secunde în şir, iar Valahu își zise că omul acela, de fapt, nici nu clipește, că ochii lui nu sunt altceva decât două camere de luat vederi ale căror lentile imitând irisul, nu au nevoie să fie umezite prin mișcarea pleoapelor. Sunt protejate cu silicon. El, Aguridă, care adeseori avea izbucniri violente de limbaj, injurii, ironii crunte la adresa subalternilor, era acum tăcut, de un calm desăvârșit, satisfăcut ca şi cum ar fi ajuns la un liman de unde privea zbuciumul celor din jur cu indiferență, cu o anumită îngăduință şi siguranţă de sine mascată sub imobilitatea chipului. Era siguranța individului care joacă la cacealma, care ştie că are spatele asigurat de ... un Mai Mare!!!, că, indiferent ce se va întâmpla cu părțile aflate în confruntare, el nu va fi afectat, că va continua să supraviețuiască și să privească de pe același liman al liniștii cum pionii sistemului se canibalizează... Valahu înțelese că, din punct de vedere formal cel puțin, avea OK-ul lui în ceea ce privește continuarea lucrului în dosar pentru completarea cercetărilor și administrarea de probe strict în vederea susținerii ipotezei sinuciderii. Aguridă îi făcea un hatâr în timp ce deja se gândea cum să-i frângă gâtul. ”Nu mor caii când vor câinii!”, gândi Valahu. Gândurile i-au fost întrerupte de vocea lui Aguridă, la fel de insipidă şi nefirească precum chipul său, provenind parcă dintr-un difuzor. Valahu era un pic contrariat pentru că îl auzea vorbind fără ca buzele să i se miște :”Domnilor, aveți la dispoziție o noapte pentru a gândi răspunsurile la aceste întrebări. Mâine dimineață, după ce vă consultați şi cu purtătorul de cuvânt, vreau să-mi prezentați un draft cu propunerile de răspuns. O seară bună.”