TRIUMFUL HAITEI (VII)

REMEBER PENTRU ADELINA

            Era trecut de miezul nopții când Valahu ajunse acasă. Obosit, înghețat, sastisit, stresat, flămând și, peste toate, acaparat de ideea că s-a băgat într-o afacere complicată a naibii, conștientizând pe deplin dimensiunea reală și pericolul jocului operativ în care fusese antrenat. Ei, n-o fi dracu atât de negru, își zise el, chiar dacă fundalul gândurilor era dominat de împrejurările ciudate ale dispariției lui Bulucea. Nu-i ieșeau din minte nici temerile lui Hunedorean care sugerau la modul... iminenței și precarității, că n-ar fi exclus să aibă și el aceeași soartă.

Nu-i era frică de moarte. Așa spun toți când perspectiva aceasta pare una ce ține de domeniul ipotezelor absurde și se gândesc la ea doar ca la un eveniment mai mult decât probabil, dar care nu se va întâmpla acum, nu în următoarele ore sau zile și că, până va fi să ajungă în faza certitudinii iminente, se vor fi întâmplat atâtea încât... Optimism și pesimism într-o simbioză a absurdului. Convingerea intimă a lui Valahu, neîntemeiată pe vreo dovadă concretă, ci doar pe speculații, era că Bulucea fusese făcut... mort; ”săltat” de pe stradă și omorât, tocmai pentru că se implicase în cercetarea cazului «Trubadurul». Autorul? Sistemul?! Desigur. Cine altcineva? Dar, poate că mergea cu fantezia sa paranoidă prea departe și asta nu-i putea fi de folos în misiunea la care se angajase, însă, rămânea întrebarea obsesivă: cum naiba să dispară un om fără urmă – un comisar de poliție, implicat în cercetarea morții suspecte a unui oficial al statului român -, în timp ce se afla pe stradă?!

 Mesajul de pe pagina Facebook – PERSOANE DISPĂRUTE DIN ROMÂNIA, îi provocase un șoc emoțional; receptase hiperbolizat durerea și disperarea fiului, adolescentul Cătălin Bulucea. Fiecare cuvânt i se întipărise în minte: «Stiu k sunt sanse mici insa va rog dț share la ac post. Nu se știe nik de unde poate veni o inf. Au trecut mai bine de trei ani si nu se mai stie nik despre tatal meu, cel din foto, Constantin Bulucea, comisar sef poliție. Acum poate k arata un pic diferit. A disparut in dimineata zilei de 18 aprilie 2011, în jurul orei 6 si 30 minute. Are 48 ani, 1,87 m. înalțime, constitutie atletica, ochi caprui. Masina lui, un Dust gri metalizat a fost gasit abandonat in zona Parcului Central. Puteti suna direct la politie sau la telefon 0747... Va rog eu mult de tot. Dacă aveti o Info kt de neinsemnata, va rog eu. Catalin.»

Un polițist dispărut fără urmă!

Aflat în fața ușii imobilului, cu gândurile blocate pe dispariția lui Bulucea, a constatat că nu găsea cartela de la interfon și în încercarea de a forma codul zăpăcisem cu totul parola de acces, declanșând astfel alarma de intruziune. Sună pe mobil. Ana răspunse prompt. ”Sunt în fața ușii de la intrare. Nu știu ce am făcut cu cartela...” Zăvorul ușii trosni scurt, deschise ușa și intră. ”Ce se întâmplă, Nelule?”, îl întâmpină ea. Nu era prima dată când ajungea acasă după miezul nopții și, deși nu se obișnuise cu stilul său de viață anapoda, Ana nu își făcea probleme în mod special. De data asta, însă, o simțea îngrijorată. A văzut asta în privirea ei. ”Nu se întâmplă nimic”, a încercat el s-o liniștească. ”Ai o figură răvășită.” ”Ți se pare. Sunt doar obosit.” ”De ce te-au chemat la serviciu?” ”E complicat. Vorbim. Dacă vrei să vorbim...” Nu era pentru prima oară când se interesa, așa, tangențial, de plecările lui inopinate, dar acum, Valahu simțea nevoia să-i spună ceva mai mult decât o sumară informare, cum făcea de obicei - că a fost la o mortăciune, pe la dracu-n praznic -, și atât, dar acum, ca să iasă din vizuina lui și să se descarce, voia să-și pună gândurile în fața altcuiva decât unui alter ego – ființa aceea rătăcită prin mintea sa despre care nu știa dacă îl asculta sau, dacă asculta, înțelegea, iar dacă înțelegea, era măcar de acord în parte cu ceea ce el trăncănea în neștire. Simțea nevoia unui interlocutor care să aibă... suflet. Atât. Iar Ana, eterică - frântură de lumină într-un cenușiu atotcuprinzător – era ființa în palmele căruia voia, în clipa aceea, să-și pună sufletul. Se așezară la masă. Mâncau în tăcerea adâncă a miezului de noapte. La un moment a început să vorbească: ” Am preluat dosarul unei morți suspecte, pentru a continua cercetările. E vorba de moartea unui subprefect. Îl chema Crin Ant. A fost găsit împușcat cu arma de vânătoare.” ”Am văzut știrea la televizor. Te-au dat și pe tine. Nu am înțeles de ce”, făcu Ana. ”De ce! Omul asta a fost scurtat de zile cu patru ani în urmă.” Expresia asta, «scurtat de zile», era de un eufemism sinistru. Nu o mai folosise vreodată. Se întâmpla ceva cu el. «Scurtat de zile» părea să-i fi venit de undeva din afara conștiinței sale, e ca și cum ar fi vorbit altcineva pentru el.

A reluat: ”Omul ăsta – vezi vorbesc despre el ca și cum ar fi încă în viață - s-a născut în aceeași zi cu mine, în aceeași localitate și a murit în aceeași dată și la aceeași oră când am avut accidentul de la Crăciunelu de Jos. Coincidențe! Nu? Trebuie să admitem că lucruri de felul acesta nu se întâmplă prea des, iar când au loc înseamnă că sunt guvernate de legi ce depășesc puterea noastră de înțelegere. Dar asta nu e tot. Astăzi, Hunedorean a făcut o afirmație care m-a pus pe gânduri: «Știi, îți lipsesc doar perciunii, mustața și freza»”.

Ana îl învălui în adâncul ochilor ei. Se tulbură acolo ceva. Un zâmbet crispat i se adună în colțul buzelor. Își prinse bărbia între degete, sprijină cotul pe marginea mesei și se postă într-o așteptare încordată: ”Să nu mă sperii...” ”Nu, Ana.  Apoi am verificat. Chipul meu aduce cu cel al omului despre care vorbesc. O asemănare... tulburătoare și greu de explicat și mi-am zis că...” ”Vrei să spui că omul acela... Că ai descoperit că omul acela care a murit e fratele tău geamăn?” Pentru o clipă, Valahu avut senzația că Ana îi poate citi gândurile. Intuiție de femeie! ”M-am gândit la asta.” ”Se spune că fiecare om are pe lume șapte frați gemeni”, zise Ana ca într-un început de poveste. ”Poate. Vrei să spui sosii. Sosia e o persoană identică alteia. Asemănarea nu implică neapărat zămislirea din același zigot.”

Era doct și tâmpit. Găsise momentul potrivit să-i explice Anei care e diferența dintre sosii și gemeni. ”Dar, voiam să spun altceva. Ideea e că între moartea lui și accidentul de la Crăciunelu de Jos ar putea să existe o legătură în afara normalității, prin normalitate înțelegând sensul în care noi percepem realitatea. Despre accidentul de la Crăciunelu de Jos nu ți-am spus mare lucru în afară de faptul că am fost loviți de un tren, că Adelina a murit, iar eu am fost grav rănit. Nu am avut niciodată puterea să-ți vorbesc despre cum s-a întâmplat, deși am fost tentat uneori. Ezitările mele vin din faptul că sunt lucruri stranii asupra cărora nici până în ziua de azi nu am o explicație rațională, iar acum, după avalanșa de informații privind moartea subprefectului, o explicație a tot ceea ce a avut loc atunci, accidentul, moartea omului acesta născut odată cu mine, faptul că și eu aș fi putut fi mort odată cu el... este cu atât mai dificil de găsit. În timpul zilei, m-am tot gândit la posibila legătură între cele două tragedii și mi-au trecut prin cap fel de fel de aiureli științifico-fantastice... călătoria în timp, universurile paralele, scindarea realității... Acum simt nevoia să reiau firul evenimentelor de atunci în prezența unui interlocutor, altul decât conștiința mea și am să te rog să fii tu ascultătorul meu, în speranța că, dând timpul înapoi, voi putea surprinde ceea ce atunci poate mi-a scăpat, dar, mai important este să împărtășesc cu tine durerea pe care am adunat-o de-a-lungul timpului, speranțele, visele, temerile...”

 Ana a încuviințat tăcut printr-o mișcare a capului. Fu cuprinsă de un fior. Tremura un pic.

”Se întâmpla în 24 decembrie 2010. Ar fi trebuit să fie o zi a bucuriei și păcii pentru sufletele noastre. Al meu și al Adelinei. Era ajunul nașterii Domnului. Hotărâsem ca în anul acela să sărbătorim evenimentul, la Blaj, acasă la mama Adelinei. Planificasem să pornim la drum a doua zi, dis-de-dimineață. Apoi, în ultima clipă, m-am gândit să-i facem o surpriză și, în noaptea Ajunului, să batem în fereastra de la pridvor și să colindam: ”Deschide ușa creștine/ Că venim din nou la tine/ Drumu-i lung și-am obosit/ De departe am venit...” Cu o jumătate de oră înainte de a pleca de la serviciu, i-am telefonat Adelinei și i-am spus să se pregătească pentru că plecăm imediat ce ajung acasă. Când am sosit, Adelina era cu bagajele făcute și mă aștepta în parcare, lângă bloc. Am pornit imediat la drum. Eram surescitat, nu știu de ce, și stăpânit de un soi de frison și de teamă de parcă, dacă nu am fi ajuns în seara aceea la Blaj, nu am mai fi ajuns niciodată. Premoniție! În apropiere de Deva se făcuse deja întuneric de-a-binelea. Mergeam întins. Adelina era tăcută, ca niciodată. M-am întrebat adesea, după tragedie, dacă nu cumva era marcată de o sumbră presimțire și în încercarea de a-și ascunde temerile... graba noastră, plecarea intempestivă la drum, mama ei care era din ce în ce mai marcată de oboseala vârstei... nu anunțau ceva bun... Am trecut de Alba, apoi, la Teiuș, ne-am înscris pe drumul către Blaj și, după puțin timp, am oprit la trecerea la nivel cu calea ferată de la ieșirea din Crăciunelu de Jos. Luminile roșii ale crucii Sfântului Andrei pulsau ritmic, alternativ, se reflectau în capota udă, se prelingeau odată cu stropii de apă pe parbrizul măturat de vânt. Ceața venită din lunca Târnavei se rostogolea în valuri prin lumina farurilor automobilului. Senzația că ne aflăm într-o lume suspendată, ca într-un bol al timpului era extrem de puternică: noi doi, eu și Adelina, singurele ființe într-o noapte ce părea fără început și fără sfârșit, așteptând din timpuri imemoriale în fața trecerii peste calea ferată ca în fața liniilor paralele ale infinitului. La un moment dat, am remarcat că sunetele alternative ale sirenei de la trecerea la nivel aveau în ele ceva special, că urmau o anume linie ritmică... pic-pic-poc, pic-pic- poc... păreau a fi generate de altceva, de un instrument muzical, un trianglu lovit cu bagheta, ale cărui vibrații cristaline inițiau și marcau ritmul melodiei, un fel de preludiu sonor de o puritate stranie după care o voce de mezzosoprană, gravă, profundă, cu accente tragice invadă habitaclul. Am început să fiu mai atent când a intrat pe refren: «Million, mililion, million alâx roz/Iz acna, iz acna, iz acna, vidiș tîi,/Kto liubleon, Kto liubleon, kto liubleon i vserîioz/Cvoy jiznî dlia tebia prevpatit v țvetîi/ Million, million, million...» Nu înțelegeam cuvintele rostite în limba rusă, singurul cu semnificație în română fiind milion și eram cumva surprins de ce atâta tristețe și melancolie într-un cântec în care se vorbea despre milioane... ce erau de fapt milioanele acelea...? Million, million, million alâx roz / Iz acna, iz acna, iz acna, vidiș tîi ? Apoi, am observat că display-ul CD-ului afișa cu litere albăstrii numele unei cântărețe – Alla Pugaciova (a, mi-am amintit eu: doamna cu Arlekino) - și titlul cântecului: Million Roses. Am privit spre Adelina. Era cu ochii închiși. Părea că dormitează sau poate era doar cufundată în ascultarea cântecului. «Când ai cumpărat CD-ul?» «Care CD?» sosi răspunsul-întrebare al Adelinei după un timp, de parcă ar fi rostit cuvintele la marginea universului, iar ecoul lor ajungea la noi cu mare întârziere. «Ăsta, cu Alla Pugaciova.» «Despre ce vorbești, nu înțeleg? Nu am cumpărat așa ceva. De ce întrebi?» «Nu știam că aveam un CD cu Alla Pugaciova.» «Dar nu avem! Doar dacă tu ai...» «Eu, în nici un caz.» «Atunci înseamnă că nu avem un asemenea CD.», a replicat Adela, categorică și un pic iritată. «Ei, cum așa, nu auzi, tocmai redă melodia asta cu... million, million...» Abia în clipa aceea...”

Valahu s-a oprit din rememorare.

”Ce se întâmplă, Ana. Plângi?”

”Nu.”

”Ai lacrimi în ochi.”

”Mă gândesc la Adelina. Ce-o fi fost în sufletul ei...”

Valahu nu are replică, iar gândurile i s-au blocat.

”Unde am rămas?”, întrebă el după un timp.

”Abia în clipa aceea...”, reluă Ana ultimele sale cuvinte.

”Așa. Deci, abia în clipa aceea Adelina păru să se trezească din aparenta absență. Și mă privi lung... nedumerită...” «Ce melodie? Despre ce vorbești tu? Ești obosit Horațiu. Pot să conduc eu, dacă vrei», a spus ea. O clipă m-am îndoit că toate acestea se petreceau în realitate. Ipoteza că aveam halucinații auditive era cât se poate de frustrantă și... alarmantă. Dar nu era doar atât. Eram cuprins de un sentiment apăsător pe care nu-l puteam defini. Mai târziu, mult mai târziu, într-unul din momentele în care rememoram întâmplarea, i-am găsit un nume: sentimentul precarității și al iminenței. Însăși atmosfera din automobil era sub semnul precarității și al unui ceva imprevizibil pe cale să se producă. «Uite, am spus eu, pe display e afișat numele cântăreței și titlul cântecului.» Adelina se aplecă să se uite mai bine. «Nu e afișat nimic. Ce Dumnezeu ai, Horațiule? E o glumă, nu?» «Adelina...!» «De ce ne-am oprit?» întreabă ea alertată.  «Cum de ce, suntem la trecerea peste calea ferată cu semnalele luminoase și sonore în funcțiune. Se apropie un tren...».”

Ana își ținea buzele ferecate în palme. Și plângea. Și lacrimile mari se rostogoleau pe obrazul ei în șiroaie năvalnice. Avea ochii roșii. Plângea în tăcere. Valahu o întrebă de ce plânge. ”Sunt lacrimi pentru Adelina.” O vedea pe Ana ca prin printr-o perdea de apă. O vădea cum se duce departe și se transformă într-o iluzie ce stă să piară. O prinse de mână. Reluă narațiunea ca în transă: ”Adelina a continuat: «Nu suntem la nici o cale ferată. Ce se întâmplă cu tine? De cât timp suntem aici, în pustietatea asta, opriți pe marginea drumului? Îți este rău?» Se întâmpla ceva straniu. Părea că Adelina trăiește o altă realitate și nu era firesc s-o fi luat brusc razna. Sau poate că asta mi se întâmpla mie, ceea ce mi se părea imposibil. Eram foarte sigur pe percepțiile mele; luminile roșii ale semaforului, semnalele sonore, șinele căii ferate care luceau ușor în lumina farurilor printre golurile din ceață, toate erau cât se poate de reale, cum era și melodia ce ne învăluia din toate pârțile. Adelina nu obișnuia să facă glume ciudate, iar dacă ea nu vedea și nu auzea nimic din ceea ce vedeam și auzeam eu, și nici nu cumpărase un CD cu Alla Pugaciova și nici nu apăsase butonul play al aparatului, însemna că se întâmplă ceva ciudat mi-am spus eu și m-am gândit că poate ar trebui să anunț urgențele. Dar ce să le spun? Că nu aveam o explicație rațională pentru funcționarea necontrolată a sistemului audio, că nu cumpărasem niciodată un CD cu Alla Pugaciova, chiar dacă Arlekino îmi plăcea la nebunie, că sunt la calea ferată în fața semaforului pe roșu de la Crăciunelu de Jos, în vreme ce Adelina susține că suntem opriți în plin câmp, undeva pe marginea Târnavei sau... a Tamisei, de ce nu? de vreme ce totul era posibil, că îmi era greu să accept, nu atât faptul că aparatul pornise pur și simplu de unul singur redând o înregistrare de pe un CD care nu exista și că aveam halucinații, venite, așa, din senin, ca...? Apoi cuvântul mi s-a înfipt în minte, ca un glonte tras de la mică distanță : SCHIZOFRENIE. Știi, schizofrenia te lovește dintr-o dată, ca un tren la care nu ai fost atent și m-am gândit că s-ar putea să fi suferit un episod psihotic de debut. Și mi-am amintit de cursul de criminologie și chiar am auzit aievea vocea profesorului care rostea sentențios: «O persoană care e desprinsă brusc de realitate, care are un atac de panică, care are viziuni auditive, halucinații, trebuie dusă de urgență la medic». Dar poate că nu eu sunt victima, ci Adelina. Am vrut s-o întreb ceva, dar am uitat imediat ce voiam să aflu. Muzica crescuse în intensitate, era din ce în ce mai dramatică, vibra și tremura și se zbătea ca o ființă în agonie. «Cum Adelina, tu nu auzi ?», iar ea, fără să privească spre mine, căzută în transă a început să fredoneze ușor cu o voce ce nu era a ei: ”Million, mlilion, million alâx roz/Iz acna, iz acna, iz acna, vidiș tîi/Kto liubleon, kto liubleon, kto liubleon i vserîioz/Cvoy jiznî dlia tebia prevpatit v țvetîi/ Million, mlilion, million...”.

Ana a izbucnit în hohote de plâns. Se ridicase și căuta o batistă. Își șterse lacrimile care nu conteneau, apoi se așează pe scaun în aceeași poziție, cu coatele sprijinite de masă, cu palmele făcute căuș peste gura în care se îneacă vorbe nerostite.”Dacă vrei, mă opresc aici.” spuse Valahu. ”Nu, șopti ea. Vreau să aud totul, până la sfârșit.”

Își trecu mâna peste față. Era neras. Într-o singură zi, barba lui crescuse cât într-o săptămână. Ar trebui să-mi las barbă, își spuse el. Prea sunt spelb, fără mustață, fără perciuni, tuns chilug... ca un android. Nu ar strica să-mi las barbă. Barba non facit philosophum! Cine a spus asta? Cine a rostit cuvintele acestea? Doamne, încep să o iau razna.

Valahu își reveni și continuă: ”Apoi, Adelina a reluat refrenul cu versurile în română: «Milioane, milioane, milioane de roșii trandafiri/ De la fereastră, de la fereastră, de la fereastră, în priviri / Cine e îndrăgostit, cine e îndrăgostit, cine e îndrăgostit nebunește/ Viața și-o transformă în flori pentru tine... iubește...» «Adelina, ce se întâmplă ?» am întrebat-o eu cu vocea sugrumată, dar nu mi-a răspuns. Părea să nu mă fi auzit, ca și cum eram despărțiți de un zid invizibil și a continuat să împrovizeze pe linia melodică a cântecului :«Dar, noaptea care vine acum/ Ne umple sufletul cu jar și scrum/ Iar jalea ce trece prin noi/ Ne poartă pe-aripi de strigoi... Million, million, million... Trandafiri, trandafiri, care plâng... kto liubleon, kto liubleon... Serios!...Pe morminte, fără cuvinte, candele se sting...».”

Valahu s-a gândit la un moment dat că Ana crede că fabulează... Atâtea amănunte, reținute cu exactitate... versurile... Chiar așa ! Atâtea amănunte!.. Asta nu poate fi decât schizofrenie, și-a spus el. S-a oprit din relatare de parcă ar fi fost lovit în moalele capului. Întreaga scenă era încremenită – Ana cu lacrimile scurse pe față, el cu privirea fixată în gol și între ei vidul insonor. A reluat șirul povestirii după câteva secunde : ”Vocile îngemănate ale cântăreței și Adelinei se transformau într-o vibrație sonoră acaparatoare în care nu mai exista decât durere și nesperanță. Eram terminat. «Mă sperii, Adelina și nu știu ce se întâmplă cu tine?», am spus eu. Luminile roșii ale crucii Sfântului Andrei continuau să lucească printre șiroaiele de apă de pe parbriz... De undeva, din pâcla ce mărșăluia la rasul pământului, a apărut o lumină difuză trăgând după ea mugetul sirenei răgușite. Apocaliptic! Atunci automobilul nostru s-a pus în mișcare, încet, încet...”

”Nu, șoptește Ana. Doamne, nu.”

”Înaintam implacabil spre întâlnirea cu globul acela translucid ce se rostogolea prin noapte. «Milion, million...» Apoi, totul s-a spart în lumini haotice.”

Ana era împietrită. Degetele ei sunt încleștate în fața gurii. Valahu era teleportat, parcă nu mai era acolo, ci la Crăciunelu de Jos, rostogolindu-se printre neguri.

”Iubitule!” A fost oare vocea Adelinei? A fost vocea Anei? Nu știa. S-a auzit vorbind ca din off. De fapt, nici nu era sigur că acela care vorbește este el, ci altcineva care a murit demult și pe care acum îl asculta cu sentimentul... iminenței și al precarității. Valahu continuă: ”Saltul în neant a fost năucitor. În secunda următoare mă aflam undeva, sus, suspendat în ceața umedă și rece și priveam rostogolirea automobilului sub tampoanele locomotivei, uimit și interzis că totul se petrecea într-o liniște absolut deplină, ca într-un film mut. Ar fi trebuit să aud scrâșnetele frânelor, zgomotul produs de ruperea caroseriei... dar nu era decât vibrația gravă a melodiei... Million, million, trandafiri... Trandafiri, trandafiri care mor... Ca paranteză: Am căutat o explicație în privința... lipsei sonorului impactului. În acele clipe, creierul meu a înregistrat totul, precum un calculator, dar nu reda decât imaginea fără sonor. E o explicație științifică. Ca în cazul în care auzim voci. Creierul înregistrează... Într-un final cu jerbe de scântei și aburi fierbinți, locomotiva s-a oprit. Jumătate din automobil s-a desprins de pe tampoane, a căzut pe terasament, rămânând în cumpănă preț de o secundă, după care a continuat mișcarea impulsului inițial ejectând pe rambleu trupul dezarticulat al Adelinei. Sentimentul deznădejdii și al groazei... și al neputinței absolute era copleșitor. Voiam să mă apropii de ea, să-i pun mâinile la loc, și mă întrebam, Doamne! ce s-a întâmplat cu mâinile ei ? să-i învelesc trupul dezgolit, s-o iau în brațe, să alerg în lungul căii ferate și să urlu... dar nu mai aveam trup... corpul meu fizic era încarcerat în caroseria contorsionată și, Doamne, nu simțeam durere... și nici vântul rece ce sufla prin geamurile sparte și nici sufocarea produsă de presiunea caroseriei deformate ce-mi strângea trupul ca într-o menghină.”

 Valahu s-a desprins cu greu din locul acela pentru a reveni în realitatea privegheată de Ana. Noaptea din jurul lor agoniza ca un monstru rănit.

După un timp, cât un secol, a reluat firul amintirilor: ”Din cabina locomotivei au coborât două persoane. Erau mecanicii. S-au apropiat de Adelina. Priveau cu groază trupul cuprins de spasmele mortii, iar eu am rostit, de acolo, de la înălțimea în care levitam: «Fenomene de trunchi cerebral.., asta e ce vedeți, domnilor.» Erau siderați. Îngroziți. Apoi, unul din ei, unul gras, cu ochi bulbucați, a coborât de pe rambleu și a venit spre automobil. S-a aplecat asupra mea. Răsuflarea lui era un abur care îngheța imediat.«E mort», făcu el. Celălalt, aflat încă lângă Adelina i-a răspuns: «Și ea e moartă.» Eram înspăimântat, obosit, epuizat. Și înfrigurat. M-am întors în corpul meu în căutarea unui loc în care aș fi putut închide ochii în liniște însă refugiul acela, singurul în care m-aș fi simțit ocrotit, era ocupat de undele sonore ale melodiei ... Trandafiri, trandafiri, care plâng... M-am desprins brusc și m-am întors la colind ca la o plută a salvării: Deschide ușa creștine/ Că venim din nou la tine/ Drumu-i lung și-am obosit/...Drumu-i lung și-am obosit ! Obosit, m-am așezat înlăuntrul trupului meu, tremurând, însingurat și m-am rugat și am plâns fără lacrimi :«Să nu mori, Adelina!» Apoi, cineva a tras peste mine cortina de plumb și s-a făcut întuneric. Înainte de a coborî definitiv în bezna aceea rece am avut o stare acută de conștiență, un fel de străluminare teribilă, că Adelina nu murise, că nu murise cu adevărat și că, de fapt, trecuse în altă dimensiune, acolo unde urma să îndeplinească un implacabil destin. Atunci, pe pragul agoniei, am simțit durerea cumplită a despărțirii definitive. De atunci, tot caut o explicație a acestui flash-back de care m-am agățat ca de Pluta Meduzei, în speranța că undeva exista o poartă prin care aș putea trece dincolo... Se spune, nu știu dacă e adevărat sau nu, sau poate că nici nu ”se spune”, iar totul nu este decât o invenție a mea, că în clipa morții omul e asaltat de ultima și chinuitoarea întrebare: de ce? și se stinge cu această întrebare la care nu exista răspuns, sau poate că răspunsul e chiar întreaga lui viață pe care nu o poate cuprinde într-o clipă atât de scurtă ca a trecerii dintr-o lume în alta. Brusca tranziție de fază! Treceam în moarte cu speranța că Adelina a rămas în viață, iar ceea ce văzusem rostogolindu-se pe terasamentul caii ferate nu era altceva decât o reflexie a realității inversate.”

                Se priveau în tăcere. Ca la un priveghi.

”Să știi, spune Ana, că Adelina nu a murit. Cei pe care îi iubim nu mor niciodată. Și dacă... într-o zi, cândva, Adelina se va întoarce... eu am să plec.” ”Unde, Ană?” ”Acolo de unde am venit.” ”Și de unde ai venit Ană?” ”Din constelația Fecioara”, zâmbi ea trist. Continuă: ”Și dacă tu vei dori să mergi în căutarea Adelinei...”  ”Cei pe care-i iubim nu mor și nu-i părăsim niciodată. Cei pe care-i iubim nu pleacă de lângă noi niciodată. Ana, tu știi că te iubesc!” ”Nu, Horațiule. Nu știi. Adelina e iubirea ta. Eu sunt...”

Nu mai era Nelu, ci Horațiu, semn că Ana suferea și credea cu întreaga ei ființă în ceea ce spusese. Și nu mai plângea. Lacrimile secaseră în ochii ei. ”Eu sunt Ana. Doar atât. Și sunt fericită. Nu te mint. Sunt cu adevărat fericită. În viața mea nu am fost vreodată atât de fericită. Și sunt pregătită. Când Adelina se va întoarce, eu voi pleca. Voi fi demult în constelația Fecioara.”

Nu dramatiza. Vorbea foarte serios și hotărât. Valahu gândi că poate că ar fi trebuit să facă ceva, un gest, s-o îmbrățișeze, să o asigure că... Doamne, ce nebunie e în noaptea asta ce nu pare să se mai sfârșească! Uite, își zise el, stăm pe o muchie de lumină și întuneric, ne umplem privirile cu chipurile noastre și adunăm în noi speranța incertitudinilor. Erau două ființe în cumpăna universului și nu știau ce se va întâmpla cu ei peste o secundă. Secunda în care timpul s-a rupt.

 

 

 

Valahu s-a trezit în plină noapte. Ceasul-alarmă de pe noptieră indica ora 3:22. Ledurile roșii luminoase alcătuite din cele două puncte ce separă ora de secunde clipeau intermitent asemenea semaforului de la calea ferată de la Crăciunelu de Jos. S-a gândit că, de fapt, nu e treaz, ci visează. Un timp, a privit cum se schimbau secundele, cum pulsau punctele roșii... În liniștea adâncă,  auzea cum bate inima Pământului. Rezonanța Schuman! În vara acelui an, în iunie, frecvența de rezonanță a crescut brusc de la 7,83 Hz la 8,5 Hz, iar câteva zile mai târziu s-a dublat, ajungând apoi la 18,5 Hz. Se întâmplă ceva cu lumea noastră de astăzi, și-a spus el. De mai bine de 200.000 ani, inima Pământului a bătut constant cu o frecvență de 7,83 Hz – frecvența OM. Acum accelerează și, întrucât exista o corelație directă între undele alfa și teta ale creierului uman și rezonanța Schuman, timpul e perceput ca scurgându-se mult mai repede, cu viteză catastrofală. Unii spun că urmează marea TREZIRE a oamenilor. Alții prezic că se apropie vertiginos un nul magnetic, o inversare a polilor magnetici ai pământului, un cataclism... Faptul că simțea inima Pământului bătând, cum simțea propria-i inimă ar fi putut constitui o explicație pentru sentimentul acut al iminenței și precarității pe care îl trăia de ceva vreme încoace. Somnul i-a fugit cu totul. S-a ridicat din pat și a mers în sufragerie, fără un gând anume. A deschis calculatorul. Era asemenea unui robot telecomandat. Făcu un apel pe Skype pentru Adelina. Dedublarea pusese stăpânire pe el. Se vedea așezat pe scaun, sub lumina unei veioze, ascultând bip-urile electronice ale apelului ce se pierdea în imensitatea necuprinsului. Robotul: «Adelina nu răspunde.» Era rupt în două. Adelina nu răspunde! În partea dreaptă a ecranului a apărut un mesaj parazit: «Un prieten a postat un link în cronologia ta. Vezi postarea pe Facebook.» Intră pe Facebook și deschise linkul : Alla Pugaciova – Million Alyh Roz. Ciudat. Postat în urmă cu 1 minut. Valahu fu cuprins de un fior. Autorul postării e un anonim ascuns sub acronimul MIALRO - Million Alyh Roz - a cărui fotografie de profil e un trandafir roșu intens, ca de sânge, așezat pe o placă de marmură neagră. Cineva îmi poartă de grijă, a tras cu urechea la ce am vorbit cu Ana și mi-a transmis un mesaj, își zise Valahu. E cumplit să constați că intimitatea îți este violată, că nu există un loc în care să te ascunzi doar tu cu gândurile tale. Mai mult ca sigur în apartament sunt plantate microfoane și camere video, cugetă Valahu. Primul impuls a fost să le caute și să le anihileze. Nebunie curată să umble prin casă, în miez de noapte, scotocind prin lustre, prin dozele electrice, prin întrerupătoare sau căutând obiecte în care ar fi putut fi încorporat sau disimulat un microfon sau o cameră video. Și-a pus căștile și a accesat linkul. Automat a dat ”Salvare”. Muzica s-a revărsat în difuzoare teleportându-l acolo, la Crăciunelu de Jos, în fața trecerii la nivel cu calea ferată. Apoi, a avut o revelație care realmente l-a bulversat: că acesta e, de fapt, mesajul așteptat de la Adelina. Nu se poate! Intră din nou pe Skype și o apelă. Bip-urile electronice veneau către el din infinitul necuprins, învăluindu-l ca într-o pânză țesută din fire de lumină. A urmat mesajul scris: «Adelina nu răspunde.» Era nebunie curată. Adelina nu răspunde!

 Doamne, m-am smintit! își zise Valahu. Adelina e într-o altă lume. Ne despart ani lumină... și infinitul. Nu, mesajul nu poate fi de la Adelina. E de la sistemul care mă monitorizează. Sau poate de la un disident al sistemului care voia să-l pună în gardă: fii atent, ești sub microscop, vezi ce faci și ce vorbești. Prea sofisticat pentru o simplă atenționare. Ceva îi spunea că melodia care fusese transmisă era un pic diferită de cea pe care o auzise când se afla la trecerea peste calea ferată. O melodie având un mesaj criptat. Nu ar fi fost o noutate. Multe melodii conțin în ele mesaje ascunse sau trase pe sub coloana sonoră de bază care pot fi detectate ascultându-le pe revers... Se pregătea să audieze melodia pe invers când a primit un e-mail de la Facebook: ”Un prieten vrea să apreciezi o pagina pe Facebook.” Deschise pagina. Părea a fi noaptea mesajelor ciudate! Mesajul venea de la o oarecare Matilda Grosu. Era un poster de genul celor prin care cineva își comunică gândurile, stările sufletești, inepțiile... În sfârșit, un afiș cu un conținut idiot, dar adevărat în esență: ”Viața e prea scurtă pentru sex prost și relații proaste, așa că găsește pe cineva care să te f* bine și să te trateze cum meriți!” Postarea fusese făcută în urmă cu 4 minute. Cineva nu dormea și îi urmărea prezența pe internet, iar asta era insomniaca Matilda Grosu. Cine e Matilda Grosu? În locul fotografiei de profil era postată o imagine cu trei petale de orhidee de culoare roz pe un fundal cu un pudel și... o pisică neagră. Pisica! Interesant! Toată ziua Valahu se gândise la pisica imaginară care refuza conversația cu el. Acum o vedea și trăia un sentiment straniu. Neagră, cu ochii la pândă... pupilele ca două pumnale aurite luminate de un proiector interior. ”O cunoști pe Matilda? Trimite-i o cerere de prietenie!” Și-i trimise, iar răspunsul sosi în câteva secunde – cererea de prietenie a fost acceptată. Era născută în 24 decembrie 1933 !!! Deci doamna Matilda are 81 ani – trăiește în România în orașul Avrig. Atât. Distribuirile sale sunt fotografii cu flori, pisici, căței... și posterul de mai înainte. E greu de imaginat că o femeie de 81 ani postează afișe cu conținut indecent, că, după o serie de drăgălășenii cu flori și animăluțe de casă, are brusc un acces de sinceritate... nocturnă, amintindu-și probabil de tumultoasa ei tinerețe si de f*-ul cu steluță. Valahu e invitat să facă un comentariu și se conformează automat, ca un somnambul. Scrie: ”E un modus vivendi!” Închide pagina, cumva contrariat că la acest târziu ceas de noapte, în care inima Pământului bate accelerat îndreptându-se spre o apocalipsă, cineva îi trimite un poster... ca să ce? Brusc, îi căzu fisa: Ana! Mesajul e referitor la Ana. Hoașca asta, dacă există în mod real și nu e doar un cont fals pe Facebook, îi cunoaște trecutul, știe ceva despre trecutul Anei. Dar asta nu era o noutate pentru Valahu. Ce vrea de fapt coana Matilda?, se întrebă el. Încercă să reintre pe contul ei, cu intenția de a vedea mai mult din postările și distribuirile sale în ideea de a face un fel de profil psihologic al personajului. Constată cu surprindere că Matilda Grosu nu mai există. Contul fusese deja șters. Interesant! Și ciudat. Valahu se bucură că mai înainte avusese inspirația să activeze aplicația hoverwatch – spion pentru Facebook - și ambele accesări fuseseră salvate în fișiere. Avea dovada. Așa credea.

Închise calculatorul și stinse veioza. Se apropie de fereastră și privi în noapte. Aleea din fața blocului se distingea vag printre scheletele desfrunzite ale gardului încărcat de omăt. În capătul îndepărtat o lumină anemică de la un butic se prelingea peste semi-întunericul din parcare. Ana, trezită între timp, veni în spatele lui și îl cuprinse de după mijloc. Era îngrijorată de neliniștea lui. O simțea tremurând ușor. ”Uite, mașina aia din parcare, duba aceea albă e acolo de pe la ora patru”, spuse ea și continuă: ”E ceva cu mașina asta.” ”Adică ?” ”E ca și cum ar sta la pândă.” ”Ce te face să crezi asta?” ”Douăsprezece ore nemișcată, cu motorul pornit din când în când...” Se vedea aburul gazelor fierbinți ce ieșeau din toba de eșapament disipate din când în când de rafalele vântului. Interesant. Sugera o mașină operativă aflată în misiune de supraveghere – prin geamurile camuflate nu străbătea în afară nici o luminiță - iar cel supravegheat nu putea fi decât el, gândi Valahu și, eventual, Ana. ”Ei, la pândă!, camuflă el. Or fi niște îndrăgostiți...” ”În parcarea din capătul aleii noastre?!!!” ”Da. Nu au găsit alt loc mai potrivit.” ”Vrei să-mi alungi temerile...”, ghici Ana. ”Ce temeri?” ”Mă gândeam la povestea cu dosarul ăsta, cu moartea subprefectului. Nu ai spus-o, dar am simțit că te preocupă ceva special, că ai o grijă, iar acum..., duba asta din parcare, neclintită de după amiază...” ”Ceea ce se vede ca un abur în spatele mașinii, nu e de la toba de eșapament. E probabil de căminul de vizitare a instalației de termoficare.” Ana l-a privit neîncrezătoare. Valahu își spuse că nu ar strica să meargă până la mașină ca să verifice dacă e într-adevăr ceea ce presupunea, o mașină operativă în misiune, dar asta ar fi însemnat nu compromiterea acțiunii de supraveghere, ci să le dea de înțeles că a descoperit filajul. Rezultatul nu ar fi fost altul decât acela că ar fi schimbat mașina, ori ar fi adoptat o altă tehnică de urmărire. Așa că o lăsă baltă, nedeconspirându-i putea să urmărească mișcările dubei albe care atrăsese atenția Anei.

 

 

 

Valahu s-a întors de la fereastră cu gândul să revină în pat. Era ora 4 și câteva minute. Nu mai era timp de dormit. Luă loc în fotoliu. Atunci a sunat-o pe mama sa. Pe Wathsapp. Un telefon în miez de noapte nu poate aduce decât o veste rea. A răspuns instantaneu. Speriată. ”Ce-i mamă?” S-a liniștit un pic când i-a văzut chipul. Nu știa de ce o sunase. Impulsul angular... gândurile... coșmarurile... noaptea prin care bântuiau fantomele... ”Nimic, voiam să te aud, să te văd...” ”Ce faci, mamă? Am văzut știrile, dar am zis să te las să te liniștești, să vorbim mâine... Ești bine?” ”Da.” Și Ana ?” ”Și ea.” Chipul mamei! În lumina puțină a unei veioze. Vocea tatălui. Răgușită. ”Cine e?” ”Horațiu.” Apoi și jumătate din chipul seniorului, jumătate din barba albă ca neaua, jumătate din fruntea înaltă...”Ce faci, băiatule ? Polițist în bătaia vânturilor!” Nu se împăcase cu ideea că nu urmase drumul în viață deschis de bunicul său, preotul, sachelarul cu brâu albastru... Se desprinsese brutal de... lumea lor. Trăia în lumea lui, a înstrăinatului. În lumea altora. În lumea nimănui! E cumplit sentimentul acesta ... cum să spun, își zise Valahu ... al dezrădăcinării. Era ca și cum ar fi trecut oceanul... pe alt continent, ca și cum ar fi părăsit planeta mamă, fără posibilitate de întoarcere. ”Înțeleg că ați văzut știrile la televizor.” ”Da. Furtună mediatică!”, concluzionă scurt tatăl. Era surprinzătoare expresia, din partea unui om ca el, pe jumătate preot, pe jumătate pustnic. ”Subprefectul...” ”Doamne, ce tragedie!” făcu mama. ”Nici după atâția ani lumea nu-l lasă să se odihnească. Dar, tu mamă, ce cauți în istoria asta ?” Ce să-i spun?, se încurcă Valahu. Fantomele care nu-i dădeau pace? Impulsul angular? ”Nu știu. Omul ăsta... E o coincidență. A venit pe lume în aceeași zi și an cu mine. Acolo unde m-ai născut...” Din ecranul telefonului, mama îl privi uimită, contrariată, neînțelegând ce spusese, sau ce voia să spună. ” Cum în aceeași zi?” ”În aceeași zi, în 22 mai 1977.” După o pauză, mama: ”Nu-mi amintesc... Încerc să-mi amintesc. Acum 37 de ani...Nu am ținut legătura cu niciuna din mamele care fuseseră atunci în maternitate.” Valahu se gândi că ar fi trebuit să le spună noapte bună și să închidă. Deja la tulburase liniștea. ”Mamă, omul asta semăna leit cu mine. Parcă am fi fost gemeni.” Tăcere. Adâncă. De dincolo mormântul lui Crin Ant. Tatăl: ”Fiule, rogă-te. Fă-o pentru liniștea ta, pentru liniștea noastră.” Valahu tresări. Și-a zis că tatăl lui știe ceva. ”Ești tulburat. Ești stresat. Ești obosit. Ești în bătaia vântului. Nu e târziu să te întorci. Să te împaci. Dumnezeu ne pune la încercare pentru a vedea dacă merităm să trăim viața pe care ne-a dat-o. Roagă-te, fiule! Și întoarce-te”, îl îndemnă tatăl. Imposibila întoarcere ! Valahu a închis cu sentimentul că se prăbușește. 

                Ana veni cu o lumânare de ceară albă pe care o aprinse și o așează între ei. Nu-i înțelegea gestul. Era cumva depășit de situație. Flacăra lumânării se agita sub respirațiile lor. Rugă pentru părinți ! Remember pentru Adelina ! O voce lăuntrică pe care demult nu o mai ascultase. Nu știa dacă e vocea Anei și s-a întrebat nedumerit ce importanță are lucrul acesta. E remember pentru toți, care sunt și nu vor mai fi decât... sub formă de iubire. ”Spune ceva, Ană!”, reveni el, iar Ana, după un timp în care păru să fi părăsit lumea, lăsă vorbele să iasă la lumină: ”Adelina se va întoarce. Ai să vezi. Se va întoarce...” Valahu avea sentimentul că se află într-o buclă temporală, ajuns în punctul de unde plecase mai înainte. Simțea nevoia să se desprindă din atmosfera aceea ireală, în care flacăra unei lumânări arunca pe chipurile lor lumini și umbre haotice. Era nedumerit întrucât nu știa ce se întâmplase cu timpul anterior, atunci după secunda spartă brutal... întrebându-se cât de adevărată era secvența trezirii, a conversației pe Facebook, duba albă... Și a revenit Măria sa CONTINUITATEA.

”Povestea asta nu se sfârșește aici”, spuse Valahu. ”De fapt nici nu știu dacă se va sfârși vreodată. Iată, acum, când se apropie ziua colindelor și se vor împlini exact patru ani de la teribilele întâmplări, eu, supraviețuitorul de atunci mă aflu în postura de a investiga împrejurările în care a survenit moartea omului de care îți vorbeam mai înainte, subprefectul Crin Ant. Nu vreau să leg moartea Adelinei de cea a lui doar pentru că ambele au survenit la aceeași dată și oră fatală; aș putea spune că este o tragică simplă coincidență; se petrec destul de multe nenorociri în lume care pot avea un element comun: data, locul, modalitatea de producere, relația dintre protagoniști și câte și mai câte, dar nu pot ignora ceea ce îmi șoptește acel... nu spun fler sau intuiție, pentru că astea țin de puterea omului de a imagina și anticipa, ci însoțitorul acela din umbra conștiinței noastre, de care nu putem scăpa niciodată.

 De cele mai multe ori, nu-i dăm atenția și crezarea cuvenite, dar acum caut un răspuns, care să aibă o minimă coerență rațională și pe care să-l pot accepta ca o explicație a ceea ce s-a petrecut atunci. Uite, de pildă, se spune că e posibil ca un eveniment produs într-un anume loc și moment să aibă o replică ori să producă simultan un efect la mare distanță. Nu știu cum se poate propaga emoția profundă generată de un om ce trăiește un eveniment șocant, iminența morții, dar, în cazul de față, mă gândeam, emoția subprefectului Crin Ant ar fi putut vibra de o atât de cumplită spaimă, iar undele acelui seism emoțional să se fi propagat în spațiul înconjurător și să fi ajuns instantaneu și acolo, la noi, la mine și Adelina, aflați în automobilul oprit în fața trecerii la nivel cu calea ferată de la pasajul Crăciunelu de Jos. Sub impactul acelui flux de puternică înfiorare e posibil să fi trăit realități paralele...superealități sau suprarealități - care o fi termenul corect, pentru că însăși teoria din care se inspira, teoria stringurilor, mă duce cu mintea undeva dincolo de nemărginirea imaginației..., ca o consecință a exploziei emoționale a lui CrinAnt și a urmat plasarea noastră, a mea și a Adelinei, în realități diferite.”

Ana asculta într-o încremenire deplină. Era și ea cu el, acolo, la Crăciunelu de Jos, privitor invizibil, asistând la grozăvia petrecută.

”După accident, mi-am revenit pentru o fracțiune de secundă – presupun că asta s-a întâmplat în realitate și că nu făcea parte din coșmarul acela nesfârșit în care automobilul era împins de o forță nevăzută spre impactul cu locomotiva - și am văzut că eram întins pe o masă sub cupola unui abajur imens cu multe becuri incandescente – o masă de operație, mi-am zis - și m-am întrebat de ce? Nu am apucat să aflu răspunsul întrucât am coborât din nou în noapte. Imaginea aceasta, a cupolei cu becuri a căror lumină simțeam că trece prin trupul meu e asociată cu cea a unui alt flashback - un ceas cu cadran de culoarea citrinului de pe un perete alb-neige ale cărui ace rămăseseră la ora 18:10. Secundarul zvâcnea înainte și înapoi chinuindu-se să scape din încătușarea încremenirii. Ei, am spus eu, e clar că bateriile ceasului sunt terminate, e un ceas în agonie, după care m-am auzit rostind din off: «Așadar este 18:10». Astăzi, studiind dosarul omului acela, am descoperit că moartea lui a survenit, cum să spun?, în aceeași secvență temporală, dar plasată în alt spațiu. E în firea lucrurilor ca evenimente diferite să se producă simultan în spații diferite. E mai greu de înțeles cum de se întâmplă – ce anume determină producerea simultană a celor două evenimente. Care e cauza generatoare? Dar să revin la momentul din sala de operație. Am avut viziunea ceasului fixat pe perete. Poate nu exista nici un ceas, dar eu l-am văzut. Poate că era un alt perete și un alt ceas din altă lume.”

Ana a închis ochii încercând să construiască sub pleoape imaginea acelei viziuni.

”Apoi, continuă Valahu, peretele alb a prins să se depărteze și să se transforme în altceva, imaterial, iar în locul unde mai înainte ceasul se chinuia să nu moară a apărut chipul Adelinei. Zâmbea șters. Era palidă, iar eu am întrebat-o: «Ce-i cu tine Adelina? Și nu mă privi, Doamne!, în felul acesta.» Iar Adelina s-a întors cu fața la peretele alb, a luat ceasul în mâini și a încercat să dea înapoi limbile... Doamne, ce vrea să însemne ora aceasta - 18:10?, m-am întrebat eu atunci, pentru ca răspunsul să-l aflu astăzi.”

Ana își strânse brațele peste piept.

”Îți este frig?” întrebă Valahu. ”Nu. Am așa... un frison.” ”Pot să mă opresc.” ”Nu, te rog”, șopti Ana. Senzația că a vorbit Adelina îl invadă subit. Adelina care vrea să știe ce a urmat după moartea ei. De fapt, în clipa aceea, Valahu nu era sigur cui se adresează, Anei sau Adelinei. Poate, amândurora. Ori, poate că vorbesc cu mine însumi, gândi el. Reluă firul: ”Viziunea aceasta – un coșmar vivid, ce se încăpățâna să ruleze la nesfârșit - se poticnea de fiecare dată la imaginea ceasului de pe perete. Știam că o parte din viziune lipsește, iar imaginea aceasta e doar bariera peste care încă nu puteam trece. Am rămas cu senzația că dincolo de obstacolul acela era ceva la care nu puteam ajunge, un loc unde ar fi trebuit să fiu prezent, atunci, înainte cu o secundă de ora 18:10 și să fac ceva, dar s-a întâmplat să mă întorc din drum pentru a reveni în trupul meu, trăgând după mine cortina de plumb. Coșmarul acesta îl am și acum. Când așez capul pe pernă și pleoapele îmi devin grele, apare peretele imaculat cu ceasul poticnit la ora 18:10.”

Ana se ridică, veni în spatele lui și îl prinse de după gât, trecându-și palmele peste barba lui nerasă. ”Poate că ar trebui să facem ceva. Să mergem la...”, încercă ea. ”La un psihiatru?”, întrebă Valahu. ”Nu, poate că la... Știu eu pe cineva, în sat la mine, acolo, în munți, un sihastru, un călugăr...”

Nu era încă momentul să-i vorbească Anei despre necredința lui, despre conflictul său cu Dumnezeu.

”După ce am revenit la starea conștientă am fost informat de către medicul care mă operase că suferisem un traumatism cranio-cerebral închis și că, pentru reducerea presiunii din creier s-a practicat o trepanație, după care am fost în comă indusă timp de două luni. În răstimp, Adelina a fost înmormântată în cimitirul Bisericii Sfinții Arhangheli, sub o cruce de lemn pe care era scris: «Aici se odihnește Adelina Valahu (Ardeleanu) *30.08.1982 † 24 12.2010.» Dedesubt e sculptat un trandafir colorat în roșu aprins. Trandafiri, trandafiri, trandafiri/ Trandafiri care plâng... Am fost la mormântul ei în prima zi după întoarcerea din... pudra stelelor. Atunci nu ți-am spus, dar tu păreai că știi. Pământul părea că este încă reavăn, proaspăt săpat, iar din tulpina buchetelor de trandafiri roșii ca sângele curgeau lacrimi. Încercam să pătrund cu mintea în întunericul definitiv din adâncul pământului... în pământ te vei întoarce!... Apoi, i-am văzut chipul, buzele livide, ochii închiși, pe un catafalc de trandafiri. Milioane de trandafiri! Stăteam încremenit, cu brațele încrucișate, gândind, nu știu de ce, că ar fi indecent să-mi fac cruce, deși poate că mama Adelinei aștepta gestul acesta. Am început să fredonez în surdină:”Million, mlilion, million alâx roz/Iz acna, iz acna, iz acna, vidiș tîi,/kto liubleon, kto liubleon, kto liubleon i vserîioz/Cvoy jiznî dlia tebia prevpatit v țvetîi/ Million, million, million...”, iar mama Adelinei, printre lacrimi, a făcut semnul crucii în numele meu, pentru odihna sufletului Adelinei și nu a întrebat ce înseamnă cuvintele acelea, cântate într-o limbă străină, care se legau dramatic și trist și nostalgic. Mă învăluia într-o privire, aș putea să spun enigmatică, sau poate dezaprobatoare; era ceva în ochii ei, dincolo de lumina stinsă a acceptării realității, poate nu reproșul, ci acuzația pe care nu se încumeta s-o rostească și aș putea spune că i-am auzit gândurile, că i-am omorât fiica, nu conta că a fost un accident, ci că am intervenit brutal în firescul vieții luând viața copilului ei înainte ca ea, mama, să-și dea obștescul sfârșit. Atunci am înțeles la nivel conștient – deci, am depășit stadiul afectiv în care mă învinovățeam – enormitatea și grozăvia faptei mele, că am omorât un om și că omul acela e Adelina, în care mama ei își pusese speranțele și voise s-o vadă înconjurată de copii, veselă și plină de viață. Am fost surprins că umilința și căința nu și-au croit drum către mine, în locul lor făcându-și apariția revolta și furia împotriva Celui de Sus; ”În pământ te vei întoarce...” și îmi venea să mă dau cu capul de cruce și să urlu și să-l întreb de ce ai făcut asta, Bunule și Milostivule Dumnezeu? Pentru că eu m-am depărtat de credință? Nu a fost așa dintotdeauna. Știi bine asta și îți aduci aminte. Trebuie s-ți aduci aminte. Nu se poate să fi uitat, Tu care nu uiți și nu ierți nimic și niciodată! Eram copil și Te percepeam bun și blând; îmi închipuiam că trebuie să arăți asemenea străbunicului meu, preotul Valahu Gheorghe, cu plete și barba albe, de culoarea omătului albăstrit de lumina cerului, veghind, dintr-un jilț aurit, la mersul lumii. Apoi, aveam cinci ani deja când s-a întâmplat ca frățiorul meu Virgil să fie chemat la Tine, îți aduci aminte, nu-i așa? Și m-am bucurat că va ajunge acolo în pacea și liniștea celestă a Raiului. M-am întrebat însă de ce nu l-ai lăsat să se joace cu mine. Eu nu aveam decât un frate. Alții poate aveau mai mulți... și Te-am rugat și Te-am implorat și am vărsat lacrimi în rugăciunile mele, să-l aduci înapoi și nu m-ai auzit și nu mi-ai dat nici o veste și am întrebat-o pe mama de ce Dumnezeu nu ne trimite o scrisoare, o telegramă, ceva... prin care să ne spună că fratele meu a ajuns cu bine și că e fericit, așa cum bunicul le scria după ce eu soseam la el în vizita de vară, iar mama mi-a spus că Dumnezeu nu scrie scrisori și nici nu trimite telegrame, ci dă doar semne pentru cei credincioși și atunci am căutat semnul acela în visele mele, după rugăciunea de seară, nopți la rând, nopți nesfârșite și nu era nimic decât ceață și frig și atunci am început să mă îndoiesc că Raiul există, că moartea poate fi cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla unui prunc care nu împlinise nici măcar o lună de la venirea pe lume, și să trăiesc dezamăgirea celui înșelat, căci Tu nu ești bun și blând așa cum se spune și am început să fiu atent la cum intrai în viața mea. O să te pedepsească Dumnezeu, mi se spunea atunci când uitam să-mi fac rugăciunea de seară, sau eram obraznic ori neascultător, iar când mă loveam eram avertizat că m-a pedepsit Dumnezeu pentru că nu am fost cuminte, iar asta se va întâmpla ori de câte ori voi greși, ori ”Bată-te Dumnezeu să te bată!”, când rosteam cine știe ce năzdrăvănie... și am ajuns să Te văd cu alți ochi, să Te văd așa cum ești, un Dumnezeu sever care aplică fel de fel de pedepse pentru fapte care ar fi putut fi iertate. Mai târziu, cred că eram prin clasa a patra, am citit Geneza. Îți aduci aminte, eram pe pragul bisericii și Cartea Sfântă tremura în mâinile mele și descopeream cu uimire că așa ai fost de la început, un Dumnezeu care nu îngăduia nimănui să se abată de la poruncile Sale, iar pedepsele pe care Le aplicai erau crunte. Și am citit, și recitit, capitolul 3 din Geneză, în speranța că m-am înșelat. Dar nu era așa. Întâlneam un Dumnezeu dezlănțuit la aflarea faptului că primii oameni, străbunii mei, Adam și Eva au mâncat din fructul pomului cunoașterii binelui și răului și Te auzeam blestemându-i:”Ți-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine!... În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce". Porunca mi se părea absurdă, iar pedeapsa pentru neascultare era de o violență extremă, pe ei - primii doi oameni - nu numai că i-ai alungat din Rai, ci i-ai condamnat la moarte... și pe urmașii lor, pe fratele meu Virgil, pe părinții mei, pe mine, pe toți, fără excepție, ”În pământ te vei întoarce...”, iar pământul era rana deschisă în lutul galben în care fusese coborât sicriul cu fratele meu... Apoi, m-ai trecut prin alte chinuri: că, de fapt, moartea lui Virgil a însemnat o pedeapsă pentru mine; poate că am fost neascultător, poate că am făcut un lucru ce nu trebuia făcut... și am trăit sentimentul vinovăției cumplite. Eu l-am ucis pe Virgil. Eu sunt cel care nu m-am rugat cu toată ardoarea, atunci când mama veghea la căpătâiul lui, fratele meu, ființa palidă, cu buzele vinete, chinuindu-se să respire...Și dacă eu eram vinovatul, atunci de ce el? Întrebarea asta a rămas. Știi bine că a rămas. E și acum în mintea mea, neînfrântă de rațiune. Iar acum, Adelina. De ce ea? De ce nevinovații trebuie să răspundă pentru faptele altora. Ce fel de dreptate este asta, bunule Dumnezeu? Dacă eu am greșit cu ceva, atunci năpasta să fi căzut pe capul meu. Fă asta, acum, să văd că ești în stare și las-o pe Adelina!”

”Te înțeleg, dar nu te supăra pe Dumnezeu. Nu-ți cere pedeapsă. Pentru liniștea ta, ar trebui să te împaci cu El. El e speranța și, dacă nu credem în El...”, a încercat Ana să-i întrerupă zbuciumul.

Valahu a continuat, de parcă Ana nici nu ar fi fost prezentă: ”Voiam să mă întind acolo, lângă mormântul ce părea încă proaspăt, să închid ochii și să rămân lângă Adelina. «Hai să mergem, Horațiu!», a spus mama Adelinei și am urmat-o, ca un somnambul ce se întorcea de niciunde.”

Ana s-a așezat alături de el, i-a atins umărul, apoi a venit pe partea opusă a mesei, erau față în față, privindu-se prin lumina lumânării, ca și cum ar  fi scrutat împreună nemărginirea trecutului.

”Cu mult înainte de întrevederea cu doctorul Zimemberg – continuă Valahu - încă pe vremea când eram internat în Spitalul militar al MAI, «Dr. Dimitrie Gerota», unde fusesem transferat pentru o a doua operație -, un tânăr medic rezident, cel care se ocupase de anamneza mea și căruia îi povestisem despre Adelina, mi-a adus la cunoștință, cu un aer foarte doct, că am suferit o tulburare majoră de stres posttraumatic, ce are printre alte manifestări și retrăirea în buclă a unor imagini persistente din timpul accidentului, halucinante, - așa se explică de ce Adelina îmi apare în ipostaze terifiante și greu de încadrat într-o realitate coerentă. Ar fi trebuit să mă declar cumva mulțumit, dacă acesta e termenul corect, consolat că, pentru tot ce mi se întâmplă, există explicații științifice. Apoi, a venit medicul psihiatru, însoțit de psihologul inspectoratului de poliție, cel care răspundea de sănătatea mintală a polițiștilor și mi-au luat un interviu amănunțit. Eram interesat să primesc de la ei o explicație pentru imaginile din timpul comei, iar răspunsul lor, la unison, apăsat, pe două voci, de parcă ar fi vrut să se asigure că vorbele ajungeau la mine, că pătrund în mintea mea și că le înțeleg sensul - a fost că ele, imaginile din timpul comei reprezintă încercarea disperată și dezordonată a creierului de a atribui un sens zgomotelor din jurul meu. Fiind decuplat de la starea conștientă, creierul nu reușește să producă altceva decât un coșmar, ceea ce mi se părea cumva deranjant și neverosimil, dar, asta e, știința înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea se rezumă, din păcate, doar la percepția iluziei că reprezintă însăși realitatea. Persistența imaginilor din timpul comei și proiectarea acestora în starea de veghe are o denumire științifică - TSRD - Trauma-and Stressor Related Disorders. Ciudat și magnific sunaseră cuvintele acestea rostite de doctorul psihiatru, secondat de psiholog, ceea ce nu era tocmai o noutate. Aflasem asta deja de la tânărul rezident, doar că acum, îmbrăcate cu haina științei în limba engleză, sunau ca o alarmă antiaeriană și chiar mă așteptam să văd avioane în picaj atacând orașul. TSRD! Deci, sunt bolnav, mi-am spus eu. Bolnav psihic! Bun de dus la balamuc. Ar fi o chestie dacă aș fi singurul om a cărui cutiuță magică e puțin deranjată. Asta, însă, nu mă îngrijora prea tare și ar fi trebuit să fiu mulțumit sau cel puțin liniștit, întrucât - eram asigurat de psihiatru, încuviințat de psiholog - că există tratament pentru tulburarea de sindrom post traumatic. Dar nu tratamentul era o problemă. Eu nu voiam să scap de imaginile acelea terifiante, nu voiam să mă tratez pentru că nu doream să uit, pentru că nu voiam ca Adelina să moară odată cu uitarea. Acceptasem astfel, cu oarecare seninătate, – speranța celui care nu crede în diagnostic oricât de grav ar fi acesta - că voi fi bolnav toată viața, într-o formă suportabilă; ceea ce refuzam însă era soluția de a o exclude din amintiri pe Adelina, considerând coșmarul în care ea zace pe terasamentul căii ferate, ca o păpușă dezmembrată... o ficțiune, o non-realitate, că, de fapt, Adelina, cu zâmbetul ei trist și înfățișare ciudată, încercând la nesfârșit să potrivească acele ceasornicului, trăiește undeva, într-o lume la care voi ajunge cândva... Adelina, cea care mă întâmpină de fiecare dată când deschid skype-ul, ușor fantomatică, plasată în discul de culoare verde, sub care stăruie un semn de întrebare. În cyber-spațiu, Adelina are o adresă la care o pot apela și o fac uneori cu video și sonor, ascultând la nesfârșit bip-urile apelului trimis în eter, până când robotul, obosit, îmi comunică ”Adelina nu răspunde” sau «Adelina nu poate fi contactată» și, atunci, cu sufletul rupt în două, închid și mă rog... Poate data viitoare...”

Ana și-a culcat capul pe umărul lui. Știa că nu vorbește pentru ea.

”Apoi am aflat, ceea ce, de altminteri, aș fi putut presupune și eu, că am fost în moarte clinică - și că așa se explică viziunea avută în stare de extracorporalitate, privitor-spectator din înalturi, asistând la impactul cu locomotiva - și că a fost un adevărat noroc că SMURD-ul, sosit la câteva minute de la producerea accidentului, a procedat imediat la resuscitarea mea, chiar înainte de a fi descarcerat din automobil. Mă așteptam însă ca, dacă tot am fost în moarte clinică, ceea ce presupune decuplarea cortexului de conștiință, să fi pătruns un pic în lumea aceea misterioasă, să am acces direct la realitatea necenzurată de creier și să fac o scurtă excursie în Paradisul Universurilor Paralele. S-ar putea ca asta să se fi întâmplat, dar încă nu conștientizez călătoria, întrucât eram blocat în spațiul acela în care Adelina încă mai exista. Încă mai credeam că ea nu murise, speram că era doar în moarte clinică, iar eu, în căutarea unei salvări miraculoase, încercam s-o ajut cu neputința mea. Nu reușeam, însă, să mă apropii. Frustrat și îndurerat, mă opream mereu în fața ceasornicului agățat pe perete. La un moment dat am avut parte de o surpriză ceva mai aparte. Mi s-a spus că a fost deschis un dosar de urmărire penală ”in rem” pentru accidentul de la calea ferată. Într-un fel era de așteptat ca moartea Adelinei să fie investigată din punct de vedere penal, dar oamenii aceștia – anchetatorii - trăiau în altă lume, într-o altă realitate. Eu îmi doream să fiu pus sub acuzare, considerând că suferința fizică și psihică nu era suficientă, ca era nevoie de mai mult, de o pedeapsă penală, de o penitență prin claustrare, chiar dacă urma a fi una mai mult simbolică, pentru că... Doamne !... e doar numai ucidere din culpă... Aveam însă să fiu dezamăgit și înșelat în așteptările mele atunci când mi s-a adus la cunoștință că mecanicul locomotivei, omul acela gras cu ochii bulbucați care își fixase privirea asupra mea spunând că sunt mort, a declarat că la volanul automobilului, în clipa premergătoare impactului, se afla Adelina. Mințea! Ce putuse el să vadă în lumina reflectată de sulurile de ceață? Vestea asta, a existenței unei mărturii care mă disculpa, mi-o aduseseră șeful poliției județene și șeful serviciului rutier. Veniseră cu ea la mine când încă mai eram în spital și mi-o oferiseră ca pe un fel de consolare pentru moartea Adelinei. Voiau să mă scape de răspunderea penală, considerând că pedeapsa primită de la Dumnezeu prin pierderea Adelinei era suficientă și pozau cumva într-un fel de intermediari între mine și divinitate, așteptând un semn de recunoștință din partea mea... Au fost teribil de surprinși și jigniți în onoarea și bunele lor intenții și nu au fost în stare să înțeleagă accesul meu de furie, zvâcnirea aceea violentă de au trebuit să vină infirmierele și asistentele și medicii să mă lege de pat cu funii de tifon și, apoi, să înfigă în trupul meu acul acela monstruos pentru a mă trimite dincolo de cortina de plumb, acolo unde Adela continua să zacă pe terasamentul căii ferate. Deci, continuă Valahu, memoria Adelinei nu putea fi întinată prin făcătura aia ordinară așa că, după ce am fost externat și am revenit la serviciu, i-am căutat pe martorii evenimentului, pe toți cei care au avut o legătură oarecare cu accidentul de la calea ferată, încercând să aflu de la ei adevărul – desigur, se punea întrebarea: care adevăr? dar asta era mai puțin important.

 

 

 

 

Mecanicul, cel ochii bulbucați – Augustin Rață - mă privise ca pe un înviat din morți: «Știți, mi se face pielea găină când vă văd. În clipa în care am intrat pe pasaj, nu știu cum să spun, am văzut în fața mea silueta unei femei. Părea să nu aibă chip. Pe moment am avut impresia că se afla pe calea ferată pentru că voia să se sinucidă. Îngrozit, am acționat frâna. Apoi, am știut că am lovit ceva, un automobil... Momentul acesta e foarte confuz și îngrozitor. E singurul meu accident în 30 de ani de meserie. M-am pensionat la o lună după întâmplarea asta. Nu mai puteam să urc pe locomotivă, deși trecusem testele... O vedeam pe femeia aceea, mi s-a spus că se numește Adelina, o vedeam de fiecare dată în fața ochilor când mă așezam la comenzi. Era soția dumneavoastră? Îmi pare cumplit de rău pentru ceea ce s-a întâmplat.» «Dar, ați dat o declarație la poliție.» «Da.»«Acolo ați spus altceva, că la volan...» «Eu le-am spus exact ce am văzut și am simțit, dar domnul agent a zis că nu poate să scrie așa ceva în declarație și atunci mi-a dictat el. Bănuiesc că știa mult mai multe despre accident decât puteam eu să spun.» «Erați doi. Ați coborât din cabină, și dumneata ai venit către mine. Te-ai uitat la mine și ai spus că sunt mort.» Domnul Augustin își făcu cruce. «Așa am crezut.» «Eram în automobil? În ce poziție mă aflam?» Augustin mă privi lung, nesfârșit, pupilele sale dilatându-se ca sub efectul atropinei, încercând să reconstruiască în hăul lor imaginea de atunci. «Nu știu.» «Eram încarcerat în automobil, nu se poate să nu fi remarcat în ce poziție mă aflam.» «Nu știu. Nu v-am văzut decât albul ochilor. Atât!» «Dar ați rămas acolo, au venit cei de la SMURD, ei au făcut descarcerarea mea. Eram la volan, nu?» «Nu știu, domnule. Îmi pare foarte rău pentru soția dumneavoastră. Am fost la înmormântarea ei. Am dus o coroana de trandafiri roșii.» După aceea, am stat de vorbă cu fiecare din membrii echipei de descarcerare. De la ei am aflat că, în momentul impactului, centurile de siguranță nu erau cuplate și că, în aceste condiții, fusese imposibil de stabilit ce loc ocupa fiecare dintre victime, mai ales că una se afla pe terasament. Și ei mințeau. Îmi amintesc precis clipa în care oprisem la calea ferată; purtam centurile, și eu și Adelina, iar eu eram la volan. Insistențele mele de a afla adevărul cu privire la acest aspect au început la un moment dat să deranjeze. Procurorul de caz, sictirit de faptul că formulam mereu fel de fel de cereri în legătură cu probele din dosar, m-a invitat într-o zi și mi-a spus : «Ia-l și studiază-l. Eu am dat deja soluția de clasare. Dacă vei găsi vreo probă care să te incrimineze, eu voi fi primul care voi redeschide dosarul. Ești ciudat, domnule comisar. Cred că ar trebui... În fine, nu asta e treaba mea.»

 

 După un timp, l-am căutat din nou pe domnul Augustin Rață. Nu știu ce voiam să mai aflu de la el. Locuia pe Aleea Depou, la numărul 5 bis, într-un imobil al CFR-ului. Când m-a văzut, a dat drumul la câinii care s-au repezit ca turbați la poartă. A intrat în casă și nu a mai ieșit în curte cât timp eu am stat cu degetul apăsat pe butonul soneriei. Am plecat, nu înainte de a izbi cu piciorul în poartă. Zăvorul a sărit, iar poarta s-a deschis în lături. Câinii au prins să urle ca la lup și s-au refugiat în spatele casei. Nu înțelegeam de ce eram furios. O furie neagră ca o apă mâloasă. Mi-a trecut prin cap să intru în curte și să împușc câinii. Accesele de furie venite, așa, din prea plinul vieții, începuseră să mă pună pe gânduri. Furie și agresivitate redirijată, mi-am zis. În prea negrul și întunecatul subconștient s-a instalat ura în forma ei cea mai violentă – ura generată de o tulburare disociativă în care nu pot controla alter ego-ul străin. Înțelegi ce spun, Ană? E cineva în mine, un străin care s-a instalat în ființa mea încă de atunci când Adelina se afla pe rambleul căii ferate... Îmi este teamă că odată voi fi înfrânt de acest straniero. Sper să nu se întâmple; sau cel puțin nu cât de curând. Dum spiro, spere! Deci, nu am făcut-o, nu am împușcat câinii pentru că, atunci, în fața porții cu zăvorul rupt, privirea mi-a căzut pe tufele de trandafiri roșii din fața verandei... Million, milllion, million... trandafiri, trandafiri care plâng... pe morminte, pe morminte candele se sting...”

Ana prinse să fredoneze odată cu el, cu vocea scăzută, aproape neauzită: ”Million, milllion... iz acna, iz acna...” . Așa avea impresia Valahu. Și, pentru a mia oară, a întrebat-o fără glas: ”Cine ești tu, Ană? Ce spirit ai întrupat și ai venit lângă mine să veghezi la clipele mele atunci când stelele se sting? Ai putea tu fi Adelina ?”

Doamne, își zise Valahu, simt că mă smintesc. În urechi îi sunau cuvintele ei rostite mai devreme: «...iar când Adelina va reveni eu am să plec, am să fiu demult în constelația Fecioara...»

Un fior trecu prin încăpere. Flacăra lumânării s-a agitat dând să se stingă. Valahu s-a întors spre Ana și i-a cuprins obrajii în palme. Ardeau. Încerca să treacă dincolo de privirea ei adâncă. Poate că mă înșel, gândi el, poate că Ana nici nu există, iar totul nu e decât iluzie. O fantasmă al cărei chip îl țin în palmele mele.

 

Valahu vorbea ca în transă. Simțise brusc nevoia, nu de a rememora, ci de a se întoarce la Crăciunelu de Jos, în clipele premergătoare accidentului. Nu avea încă o explicație rațională a ceea ce s-a întâmplat, cum de a scăpat automobilul de sub control și a provocat accidentul, iar încercarea obsesivă de a găsi un răspuns îl arunca într-o de vrie amețitoare, mintea i se întuneca, iar pe fundalul acela de negură, proiecta scena accidentului în toate detaliile. O revedea pe Adelina zăcând pe terasamentul căii ferate și se lăsa cuprins de spaima ei în fața morții, teribila și copleșitoarea spaimă, peste care încercase să arunce un văl (sindromul struțului!) consolându-se, păcălindu-se de fapt, spunându-și... că totul s-a petrecut atât de rapid încât nici nu a avut timp să realizeze ca moare, în timp ce fredona cu ochii închiși...million, million... trandafiri care mor... Asta însemna că nu a suferit deloc, că trecerea în neființă s-a produs instantaneu. Era o încercare de consolare stupidă și chiar dacă apela la scuze cretinoide, nu se putea absolvi de moartea ei. Era cuprins de un devastator sentiment al vinovăției. Autoflagelare mentală. Era fără dubiu că el fusese la volan, că a pus automobilul în mișcare și a pătruns pe pasaj în fața trenului, nu se îndoia de asta, dar, Doamne, se întreba el, cum de s-a întâmplat asta, peste voința mea? Dacă nu, cum de a fost posibil ca mașina să se deplaseze de la sine, dintr-un ... impuls angular fatal? Întrebări pe care le repeta obsesiv, până ce, extenuat și epuizat de concentrare, și-a zis că nu va înțelege dinamica accidentului decât dacă va reconstitui la modul propriu întreaga secvență a evenimentelor din acel 24 decembrie 2010. Nu știa cum va face. Gândurile i se blocau într-un punct mort.

”Îți aduci aminte, Ană, de plecările mele ciudate, despre care nu întrebai nimic și din care mă întorceam cu mintea rătăcită? Mă trezeam în automobil șofând ca un robot în direcția Crăciunelu de Jos, mobilizat de nebuneasca și obsesiva idee de retrăire a momentului prin reluarea cursului evenimentelor de la momentul zero, cel al plecării spre Blaj, în speranța că se va produce ceva neașteptat, că va avea loc o întâmplare insignifiantă... căderea unui fulg de nea... care să genereze un șir diferit al evenimentelor și astfel să aibă loc o scindare a realității încât consecințele să fie altele în privința Adelinei - ca ea... să se întoarcă la viață.  Știi, plecam întotdeauna din parcarea din fața blocului, la aceeași oră ca și atunci – iar tu te apropiai de fereastră și mă priveai prin faldurile perdelei, știam că ești acolo... apoi mă puneam în mișcare și mă vedeam, cumva din afara ființei mele, reproducând toate manevrele pe care le făcusem în ziua nenorocirii, ca și cum informațiile referitoare la parcurs ar fi fost stocate într-un hard la care îmi cuplam creierul. De cele mai multe ori soseam la pasaj conform programării – dacă asta se poate numi programare și nu un soi de nebunie. Opream exact înaintea căii ferate, depășind vehiculele sosite înaintea mea, pentru a mă plasa exact în aceeași poziție ca atunci, în noaptea aceea, urmărind semnalele în funcțiune și pot spune că acordurile melodiei... million, million... chiar le auzeam, în timp ce trenul se apropia făcând să se cutremure terasamentul, urlând din sirena răgușită, aceeași sirenă, cu același timbru și așteptam ca automobilul să se pună în mișcare de unul singur sau măcar ca eu să fac manevra aceea de a introduce în viteză, de a elibera frâna și ambreiajul și de a intra pe pasaj în fața locomotivei. Dar nu se întâmpla nimic. Apoi, mi-am propus să văd dacă nu cumva anomalia magnetică se produce în alte momente ale zilei, cea din noaptea accidentului fiind o excepție. Și atunci am încercat ziua, la ore diferite. Ajungeam la trecerea de cale ferată, stăteam încremenit, cu degetele crispate pe volan și urmăream defilarea vagoanelor de marfă cu strania senzație a vizionării unor fotograme dintr-un film alb-negru, dintr-un alt timp, ce treceau sacadat prin fața privirilor mele, fragmentând continuitatea priveliștii de dincolo de calea ferată. Apoi, după ce trenul se îndepărta, coboram din automobil, spre disperarea șoferilor din coloană, care claxonau și înjurau în timp ce mă depășeau, în vreme ce eu, de pe marginea drumului, așteptam să văd că automobilul se pune singur în mișcare - poate că anomalia magnetică devenea activă cumva în timpul trecerii trenului sau poate că drumul avea o oarece înclinare suficientă ca sub atracția gravitației autoturismul să înceapă să se miște spre calea ferată... «Bă, ești țăcănit rău de tot ! Dacă vrei s-o faci, fă-o naibii odată...», mi-a strigat unul ce tocmai depășea automobilul meu și mi s-a părut că figura îmi este cunoscută – probabil un navetist care mă mai văzuse acolo, plantat în mijlocul șoselei și altădată. Am avut atunci o reacție de neînțeles, o reacție de o extremă violență, care m-a pus pe gânduri: am coborât precipitat, am smucit portiera mașinii individului, l-am smuls de la volan, mașina a continuat să ruleze de una singură încă vreo 10-15 metri până s-a oprit în stâlpul semaforului și în secunda următoare m-am trezit cu el în mijlocul drumului. Îl țineam de reverele hainei, avea o mânecă descusută la umăr, se holba la mine uluit, în timp ce eu mă pregăteam să fac ceva, să-l pocnesc, nu știu, parcă nu eram eu și, pentru o fracțiune de secundă, am avut senzația aceea de extracorporalitate, ca atunci, imediat după accident. Apoi, s-a întâmplat ceva, am văzut un copil privindu-mă din spatele unei portiere și atunci valul mi s-a luat de pe ochi, mi-am desprins mâinile de pe bărbatul acela și am bâiguit «Scuze!» Omul continua să stea în fața mea de parcă ar fi fost înfipt definitiv acolo, în șosea, așteptând ceva, nevenindu-i să creadă că nu e trăsnit în moalele capului. Mi-am spus că simpla reparație morală - Scuze ! – nu este suficientă, că trebuie să fac mai mult, așa că am scos portofelul din buzunar și i-am îndesat în buzunarul de la vestă toți banii pe care îi aveam asupra mea. «Asta e tot ce am. Dacă vrei, poți să mă reclami, uite, numele și adresa mea.» Omul s-a uitat lung la mine, a închis puțin pleoapele și a clătinat din cap. A scos banii din buzunarul vestei și mi i-a întins, a stat cu mâna așa ușor tremurând, după care a slobozit bancnotele pe care vântul le-a prins în hora lui, risipindu-le pe șosea, pe acostament, ridicându-le în aer și purtându-le departe, în lungul căii ferate, după care mi-a întors spatele fără nici o vorbă, s-a dus la mașina lui, s-a aplecat să vadă ce avarii are la bara din față, a revenit în dreptul portierei și de acolo m-a trecut prin aceeași privire siderată, a clătinat din cap, după care s-a urcat la volan și a plecat. Eu am rămas lemn în mijlocul șoselei. Erau în spatele meu trei sau patru mașini ale căror șoferi coborâseră pregătiți să intervină în incident. Timpul parcă se oprise în loc. Apoi un copil – o fetiță - cred că avea zece ani, cea care privise mai înainte din spatele portierei - s-a apropiat de mine și mi-a spus: «Nene, uite banii.”» și a desfăcut pumnul micuț oferindu-mi bancnotele pe care le culesese de pe unde se risipiseră. Ar fi trebuit să-i mulțumesc, să-i cad în genunchi și s-o implor să mă ierte, să spăl gestul meu violent cu lacrimi, știam că trebuie să fac toate acestea în timp ce fetița încă mai era în fața mea, dar nu am făcut nimic, iar atunci când a prins să se îndepărteze fără a-și desprinde privirea de mine, eu am început să număr banii.  Apoi, am văzut lacrimile din ochii ei și nu știam, Doamne, de ce plânge? și am alergat către ea, iar ea s-a speriat și a încremenit locului. Am prins-o de mâini și m-am așezat în genunchi – simțeam lacrimile calde ce îmi împăinjeneau vederea, rostogolindu-se pe obrajii mei. «Adelina...», am spus eu, iar copila a replicat speriată: «Eu sunt Teodora.»  Mama fetiței s-a apropiat în fugă, privindu-mă cu stupoare și teamă, a cuprins-o de după umeri, a condus-o la mașină și apoi s-au pus în mișcare. Când au trecut prin dreptul meu, Teodora avea încă lacrimi în ochi, dar îmi zâmbea, puțin crispată, puțin nedumerită, făcându-mi un semn cu mânuța în care ținuse banii risipiți de vânt.” 

 La ceva vreme după acest incident bizar, într-o dimineață, Valahu s-a trezit sub impresia unui vis de o concretețe incredibilă în care o revede pe Teodora. Se făcea că a așteptat-o la ieșirea de la școală și i-a oferit un buchet de trandafiri roșii și un CD cu Alla Pugaciova». Ana, l-a privit crispată, când a auzit și i-a zis: «De ce vrei tu să te amăgești continuu, pentru că despre tine e vorba. Pe mine mă poți minți, iar dacă mă minți, eu știu asta, te cred, te cred că...» «Ce vrei să spui?» am întrebat Valahu. «Vreau să spun că nu a fost nici un vis. Aseară a venit un domn și a adus buchetul de trandafiri și CD-ul și a spus că...» «Ce?” ” E mai bine să nu știi.” Și, după o pauză, voind parcă să-și retragă vorbele Ana a continuat: «A spus că te-a reclamat la șef.» «Că ce ?», am făcut el, vexat. «Că... nu se cuvine, a zis el, ca un bărbat în toate mințile să aștepte o puștoaică de 10 ani la ieșirea de la școală și să-i ofere flori», iar eu am crezut că fabulezi. «Asta e de la tine.» făcu Valahu. «Nu», negă Ana îngrijorată. Valahu reveni în timpul prezent, cumva dezorientat. ”Nu ai putut reproduce exact cuvintele lui întrucât domnul respectiv era furios, vorbea repezit, iar tu te speriaseși și nu înțelegeai ce se întâmpla. Îți aduci aminte momentul acesta?” Ana închise ochii. ”Îmi amintesc. Dar parcă nu s-a întâmplat niciodată.” ”Nu ți-am mai spus, dar la serviciu, de cum am ajuns la sediu, am fost convocat de inspectorul șef «Ai o reclamație, mă luă el în primire de cum intrai în cabinet. De când și mai ales de ce oferi tu flori și CD-uri cu muzică unei domnișoare din clasa a patra ?» «Seamănă cu Adelina”, am rostit eu simțind cum mă destram atomi. Seamănă cu Adelina! Poate că era chiar Adelina la vârsta la care eu mă aflam în alt univers.

 Am primit și reclamații la șef. S-a uitat la mine fix: «Ești liber» Doamne, ce vuiet era în capul meu. Eram liber, să ce ? Liber să cuget! Erau suficiente motive, în special de ordin medical, dar și de natură comportamentală (furii, gesturi greu de înțeles pentru alții, ciudățenii...) să fiu trecut în rezervă. De ce nu o făceau? Din considerente umanitare. Așteptau un moment favorabil?

 

 

”În timp ce pendulam între realitate și fantasme, crezând, sperând, rugându-mă să evadez din rutina ciudată legată de revenirea obsesivă la locul accidentului, nu s-a întâmplat așa. Într-una din zilele următoare eram din nou la calea ferată. De data asta cu o nivelă și a măsurat orizontalitatea părții carosabile. Dimpotrivă, am constatat că drumul este puțin înclinat, sub un grad, în sensul invers față de calea ferată. De ce făceam toate acestea? Era important în acele clipe să aibă o confirmare a realităților pe care atunci, cu Adelina, le-au trăit separat fiecare, înainte de a fi loviți de locomotivă și spera că, reluând fazele de dinainte și după accident va ajunge la o explicație asupra viziunii însăși.

 

 Și cum automobilul se încăpățâna să rămână lipit de asfalt înaintea șinelor de cale ferată, intram într-un cerc vicios ajungând invariabil în punctul de plecare, acela că eu pusesem în mișcare automobilul și intrasem pe pasaj la întâlnirea cu moartea. De ce? Neatenție? Acțiune sub imperiul unui impuls venit de departe? Impulsul angular? Nu putea fi vorba decât despre un fenomen paranormal, impactul teribilei emoții a lui Crin Ant în fața morții, propagată până la el precum o undă tractoare căreia nu i se putea opune și, dacă era să-i dea curs, în mod fatal trebuia să aibă loc «tranziția de fază», trecerea în stare de extracorporalitate, prin proiecție astrală – pentru a ajunge acolo cu o secundă mai devreme, înainte de declanșarea focului armei înfipte sub bărbie și astfel, prin intervenția lui, să oprească rostogolirea evenimentelor.”

Valahu își ascultă spovedania invadat de o emoție necunoscută zămislită din sentimentul acela incongruent al iminenței și precarității, așteptându-se să se întâmple ceva, să facă implozie universul. Trăia la modul intens fatalitatea ca o stare în devenire, imposibil de oprit. ”Dar pentru ce să fac asta și de ce eu? M-am întrebat de mii de ori. Acum însă, după ce am aflat că suntem născuți în aceeași zi și în același loc, aș putea spune că am un răspuns, o explicație - e adevărat, la nivel de presupunere, dacă asta nu e cumva curată nebunie - că era chemarea geamănului, strigătul de disperare a celui zămislit din aceeași celulă odată cu mine, dar îmi spun că e cumva crazy să gândesc astfel. Îți spun toate astea ție, Ană, pentru că... vorbind, mă eliberez de nebunie.”

Ana se scutură înfiorată. Ar fi vrut să spună ceva. Flacăra lumânării era dreaptă, nemișcată, consumându-și implacabil materia. Iar ei doi, asemenea flăcării, se transformau într-o iluzie volatilă.

”După accident, continuă Valahu, am început să fiu preocupat de ceea ce poate însemna scindarea realității. Bunul simț îmi spunea că totul nu e decât o ficțiune, dar, pe de altă parte, tindeam să cred că, potrivit teoriei superstringurilor, scindarea realității este posibilă în cele 10 sau 11 dimensiuni ale universului! Să mori în una și să fii prezent în alta pentru a preîntâmpina un eveniment, pentru a schimba cursul lucrurilor. Încerc să-mi imaginez așa ceva ca producându-se în fapt și că eu aș putea fi... Ce? Energia corpului astral? Poate, dar sigur scopul imediat, atunci când mă aflam suspendat deasupra câmpului tragediei a fost salvarea Adelinei, iar călătoria mea peste munți, pentru a ajunge la timp, acolo (sau aici) în orașul acesta, în casa în care omul născut în aceeași zi cu mine era în pragul morții, nici nu fusese începută. Îmi imaginez acum – acceptând posibilitatea călătoriei în stare de extracorporalitate, luând-o ca pe o premisă într-un exercițiu logic... din afara rațiunii obișnuite – că, dacă aș fi plecat la întâlnirea cu subprefectul Crin Ant, cu Trubadurul de fapt, nepregătit și fără experiența necesară unei asemenea încercări stranii, s-ar fi întâmplat ceva de genul avionului cu carburantul epuizat înainte de a ajunge la destinație, și m-aș fi prăbușit undeva, într-o pădure, în munți, într-un loc fără putința de a mai reveni la corpul meu fizic încarcerat în automobilul rupt în două de tren. S-a întâmplat însă ca eu să mă întorc în corp, iar cursul evenimentelor s-a desfășurat conform celor deja prestabilite. În realitatea în care trăiesc, Crin Ant, fratele meu geamăn ... e crazy de tot, nu-i așa ? - s-a împușcat sau a fost împușcat, iar Adelina a murit. Dar e posibil să mai existe și o altă realitate, paralelă, în care eu să fi murit, iar Adelina să fi rămas în viață. Poate că în acea realitate simultană și Crin trăiește. Scindarea realității! Nu este exclus ca, din perspectiva pluralității dimensiunilor universului, să fiu cu tine, Ană, aici, în încăperea aceasta, trăind realitatea pe care o percepem și despre care credem că e ... reală, în timp ce, într-o realitate paralelă, dacă e așa, e posibil ca noi, adică eu și Crin, prezumtivul meu frate geamăn, să ne întâlnim la un moment dat. Dar înainte de toate, trebuie să o regăsesc pe Adelina. Nu e vorba de o întâlnire pe calea imaginației. Asta se poate întâmpla oricând și se întâmplă. Adeseori, mă surprind stând de vorbă cu ea, lăsându-mă învăluit în zâmbetul ei puțin misterios, ușor trist pe care încă mai încerc să-l descifrez, simt atingerea mâinilor sale – Doamne, mâinile!.. acolo, pe terasamentul căii ferate... Dar, nu despre forța imaginației este vorba, ci de faptul efectiv al întâlnirii în unul și același timp și spațiu. În singularitate! Și nu știu ce se va întâmpla cu tine. Și cu mine, cel de acum. Ce se va întâmpla cu noi, Ană... ... fântână lină, cu apă puțină, cu apă sărată...”

Ana își împreuna palmele în rugăciune. Cuvintele nerostite se risipeau în atmosfera devenită stranie:Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi păcătoșii. Rugăciunea inimii.

Valahu era conștient de nebunia sa, dar gândurile o luau razna... că, poate, până la urmă va avea loc întâlnirea de gradul patru, nu numai cu Adelina, ci și cu Crin, dincolo de coperțile dosarului morții sale pe care cineva scrisese cu litere roșii «Cazul Trubadurul», iar încercarea de a trece dincolo pentru a o regăsi pe Adelina, sigur, o înșelătorie pe care o construia deliberat – Kakhal!!! – spera că într-o bună zi se va împlini. Acum, însă, mintea îi era tulburată și perturbată, simțindu-se în fața unei porți păzite de monștri de care trebuia să treacă cu ori ce preț.

 

                ”Despre frământările mele existențiale, continuă Valahu, doctorul Zimerberg- directorul spitalului de neuropsihiatrie – îmi spuse, la finalul unei lungi întrevederi cu titlu particular, că viziunile, halucinațiile, obsesiile, maniile sunt semnul bolii și ar trebui să o accept și să mă tratez. Știam că diagnosticul este corect, dar la vremea aceea, ca și acum, mă simțeam în putere să fac față dezaxării, pe picioare, cum se spune. La despărțire i-am spus: «Am să vin. Păstrați-mi o rezervă pentru zilele în care nu voi mai putea să fiu eu însumi, să am un loc unde să-mi odihnesc ființa și trupul de care nu vreau să mă despart» «Bine, te aștept». Acest ”te aștept” a fost ca o lovitură în plex. Mi s-a oprit respirația. Am privit pe fereastra deschisă spre curtea interioară a spitalului, am văzut oamenii îmbrăcați în pijamale spălăcite, cu dungi gri sau verzi, asemenea deținuților, cu fețe abulice, nebărbieriți, neglijenți, cu priviri rătăcite, trăind senini într-o lume care era numai a lor și mi-am spus că, dacă asta e ce mă așteaptă... Nu. Trebuie să rezist, iar rutina zilnică, munca mea printre cadavre și criminali, este Pluta Meduzei.”

                Lacrimile lumânării se prelingeau lent pe trupul de ceară.

”Am aflat mai târziu, Ană, după acel prim episod de beție cruntă, când ne-a fost dat să ne întâlnim, încercând să înțeleg ce dambla a dat peste mine, că unul din efectele TSDR este afectarea fluxului gândirii (stream of thoughtr – e înnebunitor cât de științific sună enunțurile astea în limba engleză), însoțită de riscul crescut de alcoolism. ”Je m′en fiche!” Psihiatrul însă a fost mai îngăduitor cu mine și a pus diagnosticul de dipsomanie declanșată pe fondul unui sindrom de șoc posttraumatic. Nu puteam decât să mă bucur. Adică, o să mă lovească damblaua asta ceva mai rar, la o lună, la două, la un an... Asta îmi aduce aminte de un venerabil domn căruia îi cam tremurau mâinile din cauza unui parkinson aflat la început de drum. Se bucura că nu e Alzheimer: ”E mai bine să-ți tremure mâna decât să nu știi pentru ce ai dus paharul la gură.” Acum mâna nu îi mai tremură. Am aflat zilele trecute că a trecut în neființă după o îndelungată suferință. Să-i fie țărâna ușoară. Așadar, devenim înțelepți, după ce viața ne lovește. Din păcate, înțelepciunea asta târzie nu ne mai servește la nimic, nici nouă, și cu atât mai puțin, generațiilor viitoare.” Valahu și Ana erau captivi într-o buclă temporală ireală, vegheați de flacăra obosită a unei lumânări. Lumina aceea le făcea ființarea reală. 

”Și pentru că ”stream of thought” suna ciudat, continua Valahu, i-am spus Kakhal. Un eufemism, care, în definitiv, poate fi acceptat și de alții, de vreme ce eu l-am adoptat drept refugiu, adăpostul în care pot să uit. Doar o iluzie.  În timp, am învățat că, o perioadă oarecare, nedefinită, forța asta demonică, alcoolul – Kakhal, o pot stăpâni cumva, pot amâna plonjarea în marea uitării de mine, însă vine și clipa aceea în care nevoia imperioasă de a evada în «pudra stelelor» - alt eufemism este peste puterea mea și atunci se produce ieșirea mea din normal. Îmi pare rău că, de atâtea ori, te-am pus în postura...”

Ana afișa un zâmbet abia schițat. Ceasul de pe perete indica aceeași oră: 4:30. Imposibil, își spuse Valahu, doar dacă timpul a stat în loc sau bateriile ceasului s-au consumat subit. Cineva încearcă să-mi distragă atenția, își spuse Valahu. Să fie asta oare de neevitat prăpastia asta... Kakhal ? Omul celălalt din el, ființa încă lucidă, încerca să fie rațională și să accepte că întâlnirea cu Adelina, ca joc al imaginației, dar nu e decât amăgire și s-a întrebat dacă e firesc ca, din când în când, în memoria ei, să facă acele incursiuni în lumea fantasmelor... simțea viața ca pe o apă, ca pe un fluviu obosit, dar de neoprit, ce se îndreaptă implacabil spre MARELE CONTINUUM UNIVERSAL. Da, este firesc, pentru a nu uita, pentru a putea lua cu el, dincolo, ceea ce a fost sublim și irepetabil.

Așadar Kakhal!

”Kakhal, continuă Valahu, ar putea fi demonul sufletului meu, dar nu e așa. E călăuza mea – prin pulberea stelelor spre... steaua binară Algol. Dualitate! Algol e supranumită Steaua Demonului, dar și poarta prin care Dumnezeu oferă posibilitatea omului de a-și depăși limitele mentale, de a ieși din încremenirea gândirii spre cunoașterea absolută. Cunoașterea absolută care implica perpetua întâlnire cu cei pe care i-am iubit și îi iubim. Eu și Adelina, dincolo de realitatea prozaică. Demonic și divin!”

Desigur Ana suferea că în halucinațiile lui nu exista un loc și pentru ea. Simțea asta dincolo de zâmbetul ei trist. Ii părea nespus de rău că o făcuse să sufere.

 ”Cunoașterea înseamnă moarte; asta însă nu cred că mă va opri să mă întorc, din când în când, și din ce în ce mai des... prin poarta Algol, la întâlnirea cu Adelina, convins că nimic nu e imposibil. Kakhal ! Un verb !  Nu l-am inventat eu. E din limba ebraică - «a vopsi, a pudra» - ceva asociat proprietății unei substanțe de a fi volatilă. Termenul vine pe filiera arabă, cuvântului «cohl» (care în arabă înseamnă «praf foarte fin») adăugându-i-se prefixul «al», «al-kohol», adică... «alkohol»... Elixirul zeilor ! Alcool ... deci, KAKHAL! Mă bucur nespus că există cuvântul ăsta!”