TRIUMFUL HAITEI  (IX)

«CÂND AI UN CIOCAN ÎN MÂNĂ, TOATE LUCRURURILE ȚI SE PAR CUIE»

Valahu a părăsit sediul Prefecturii cu sentimentul că dosarul Trubadurul e o bombă cu ceas amorsată deja. A luat-o în lungul clădirii, spre locul unde își parcase mașina. Ajuns în dreptul garajului prefecturii și-a spus că nu ar fi fost lipsit de interes să aibă o întrevedere cu fostul șofer al lui Ant, dacă acesta mai lucra acolo. S-a apropiat de grupul de bărbați adunați în jurul unui tomberon, la fumat. S-a recomandat și a întrebat de șoferul subprefectului Ant. Oamenii făcură ochii mari. ”Vreți să stați de vorbă cu el despre cum a fost cu subprefectul Ant?” Valahu nu spuse nici da nici nu. ”Nea Mitică, ian vin-o încoa că te cată un domn de la poliție.”

Nea Mitică... Clopotaru, cu mustață îngălbenită de tutun, încălțat cu cizme de cauciuc, lăsă jos furtunul cu care spăla o mașină și se apropie. Valahu îl luă mai într-o parte și prinse să-l chestioneze. Un interogatoriu blitz! În aer liber! ”Dom’le, făcu Mitică, frecându-și fruntea cu palma, după care trase șapca de pe pe ceafă pe sprâncene, ce să zic ? Eu am dat o declarație...” ”Aș vrea s-o actualizăm un pic”, îl îndemnă Valahu. ”Adică?” ”Ce curse ai făcut cu subprefectul în ziua aceea?” Mitică Clopotaru smunci într-o parte cozorocul șepcii. Se scărpină pe tâmplă și privi îngrijorat înspre colegii săi ce încă se aflau la zdrobit chiștoace. Era surprins și încurcat. ”Am scris în declarație.” ”Nu-i nimic. Te deranjează dacă o reluam?..” ”Adică mă verificați, asta e, nu ?” ”Putem să o luăm și așa. Dar, una e să citești o declarație dată acum patru ani și alta e să stai de vorbă cu omu’, când ancheta e reluată.” ”Deci, e adevărat?” ”Că ce ?” făcu Valahu.”Treaba asta, că s-a deschis dosarul.” ”Da.” ”Ce vreți să știți?” ”Pe unde a umblat în ziua aceea, cu cine s-a întâlnit...” ”Păi de întâlnit cu cine să se întâlnească?” ”Întrebările le pun eu, domnule Clopotaru”. ”Mai știu eu... A trecut atâta vreme!” ”Da, dar ziua aceea nu a fost una oarecare și amintirile rămân adânc înfipte in minte.” ”Amintirile rămân înfipte... Poate la unii... dar eu...” Trăgea de timp, repeta fiecare sfârșit de propoziție. Arăta ca unul ce se scarpină între... degete. Șofer la ștab de stat! Trebuia să fie mucles. Valahu îi înțelegea reticența și nu se aștepta să scoată mare lucru de la el, acolo, stând de vorbă la colțul clădirii, sub privirile celorlalți șoferi adunați la strivit chiștoace. ”Care era regula? Te duceai dimineața, îl luai de-acasă,  mergeai pe unde mergeai în timpul zilei, iar la sfârșitul programului, îl duceai înapoi la domiciliu...” ”Da.” ”Avea o gagică?” Mitică tresări. ”Nu știu, domnule comisar”, răspunse el, cu o grabă suspectă.” ”Hai, măi nea Mitică. Clopotaru... De ce se trag clopotele, Mitică? Ai auzit de poanta asta? Ce naiba? Dar chestia aia, de se însurase cu fufa de la relațiile cu publicul și lăsă nevastă cu copil mare, ce era?” Mitică își cuprinse fața în palme, după care privi oblic, pe sub sprâncene și mușcă din colțul mustății. ”Hai, dă-o pe a bună!”, îl încurajă Valahu. ” Nu știu ce să spun, don comisar. Asta cu divorțu´ se întâmplase înainte. Acum, era însurat cu... De ce mă puneți pe mine la rotisor? E o vorbă: vii cu vii, morții cu morții! Și despre morți numa´ bine. Și dacă ar fi avut, nu din asta s-a împușcat.” ”Da?! Dar din ce?” ”Canceru’!” ”Păi, tocmai, că nu avea cancer. Ți-a spus el asta?”

Mitică privi cruciș.

”Nu, că... nu eram la intimități. Eu sunt doar cu blestematul ăsta de covrig din care-mi câștig pâinea.” ”Zi-mi cum a fost în ziua aceea. Era programată o paranghelie. Trebuia să mergi și dumneata acolo, nu?” ”Toată lumea a mers.” spuse Clopotaru. ”Și?”, făcu Valahu. ”Ce să vă zic?” ”Păi, presupun că nu se mânca pe uscat. Cu ce făcea plecarea? Că nu era să cheme taxiul dacă avea mașina la scară.” ”Mi-a dat liber.” zise Clopotaru. ”Când?” ”Pe la trei și ceva, patru fără ceva.” ”L-ai dus acasă?” ”Nu. L-am lăsat la Complexul Mărțișor. Zicea că se întâlnește cu doamna.” ”Doamna lucra la Complex?”o făcu pe inocentul Valahu. ”Nu, dar zicea că e la coafor și că se tunde și el.” ”Și ți-a dat liber?” ”Da. Zicea că nu mai are nevoie de mine că doamna e cu mașina.” ”Pe la ce oră se întâmpla treaba asta?” ”Să fi fost patru... patru fără ceva” ”Domnu Mitică, ai scris treaba asta în declarație?” ”În prima”, se apără prompt Mitică.

”Și în a doua de ce ai dat-o la întors ?”

Aceleași mișcări de tic nervos – smuncitul de cozorocul șepcii, scărpinatul în tâmplă și privirea oblică aruncată în spate spre intrarea în garaj. ”În prezent la cine ești de dârvală?” ”La don’ subprefect Oblojan.” ”Uite cum facem: punem acum punct și virgulă la întrevederea noastră și, după ce termini cu domnul Oblojan, te aștept la poliție.” ”Păi nu știu când termin. Poa’ să fie foarte târziu” ” Nu contează. Eu sunt acolo cu domiciliu forțat. Mă găsești oricând – dar astăzi, nu la Sfântu Așteaptă. Îi spui agentului de la intrare că ești invitatul meu. E ok? ” ”Da’ nu v-am reținut numele.” ”Valahu, de la Omoruri. E bine?”

S-au despărțit, dar după câțiva pași, Valahu s-a întors. Mitică Clopotaru era în același loc, înfipt în asfalt, la colțul clădirii, scărpinându-se în tâmplă, în bătaia vântului care se izbea de el, neștiind încotro s-o apuce. Dăduse două declarații din care niciuna nu se mai afla la dosar. ”Domnul Mitică, sper să nu ai vreun gând, din ăla, să te spovedești la domnul Oblojan sau mai știu la cine. Meri pe blat. Nu e cazul să te dai în bărci. Ai dat două declarații... Știi cum, nu? Nu trebuie să-ți spun eu cum e treaba cu obstrucționarea justiției. Ne-am înțeles?” ”Să trăiți, Șefu’!” ”Așa te vreau, don’ Mitică. Și când ne revedem, îți spun și de ce se trag clopotele.”

Valahu era bucuros. Bucuria nebunului, ce se pregătește să scoată cuiul grenadei și să defileze, așa, cu ea în mână, pe bulevard, prin mijlocul mulțimii strigând: bomba-bomba, tiri-bomba... care ai curaj neamule, dă-te aproape!...

Bomba-bomba, tiri-bomba... ieșea cu spatele din parcare și un idiot... Buf! Atunci i-a sărit grenada din palmă. ”Bă, cretinule, unde crucea mătii te uiți ? ” Cretinul era el, comisarul Valahu. Coborî. Nasol ! Mașină bengoasă. Un Mercedes 500. Tripla de la mașina lui Valahu spartă, spoilerul rupt... farul și aripa dreaptă a Mercedesului,  țăndări. ” ”Comisar de poliție...”, încercă să se prezinte Valahu. ”Du-te mă-n p...da mă-tii. Găozarule! Nu mă lua cu chestii din astea. Să nu-mi spui de asigurare nimic. Banii jos! Zece miare.” Bine că nu am apucat să scot cuiul... gândi Valahu, cu voce tare.” ”Care cui?”, se interesă malacul. ”Al grenadei. Bineînțeles”.

Malacul, un tip scund, lat în umeri, cu gâtul gros, se încruntă, plimbându-și limba pe sub buze. ”Grenadă?! Ești diliu? Ce grenadă?” ”Una, n-are importanță, spuse Valahu. Facem actele aici sau mergem la poliție.” ”Nu mergem la nici o poliție.” ”Ok. Mă duc eu. Depun declarația de accident. Dacă vrei să vii bine, dacă nu, nu...” spuse Valahu. ”Bă, nenicule, știi ceva... O lăsăm cum a căzut. Nu ne-am văzut, nu ne-am ciocnit... înțelegi? Fiecare cu a mă-sii. Zici că ești polițai, da? Gut bai. Te descurci cu reparația. Și așa ești vinovat...”

                A rămas, cum zicea tipul, fiecare cu a mă-sii.

                                                            *

                                                     *               *

                 La numai 24 de ore de la preluarea dosarului «Trubadurul», Valahu putea spune că lucrurile evoluau oarecum mulțumitor. Obținuse de la subprefectul Radocea informații importante privindu-l pe Crin Ant și contextul în care survenise moartea acestuia. Se contura din ce în ce mai clar un posibil mobil al gestului suicidal, dar, se întreba Valahu: nu cumva sunt ”dirijat” în această direcție? Radocea îl pusese pe pista retrocedărilor ilegale sugerând, mai mult în subliminal, că îngrijorările lui Ant și actul lui disperat erau motivate de existența dosarului de la DGA. Valahu nu credea că Radocea păstrase confidențialitatea față de Ant asupra întâlnirii și tentativei de recrutare întreprinse de DGA.  Ce joc făcea Radocea? În plină ofensivă împotriva corupției era imposibil ca biroul său să nu fi fost burdușit de tehnică, iar el să nu fi știut sau intuit asta,- lucrase mulți ani în DNA, era uns cu toate alifiile - și cu toate acestea în cursul întrevederii cu Valahu fusese slobod la gură mai mult decât era necesar. Povestea lui fusese împănată cu fel de fel de întâmplări, evenimente, trăiri afective, informații din culisele prefecturii... Scena aceea, a ultimei lor întâlniri, atât de verosimilă la prima vedere, arăta ca fiind ”lucrată” într-un laborator specializat în intoxicare și dezinformare, pregătită pentru a fi livrată la momentul potrivit ”fraierului” care s-ar fi aventurat în investigarea morții subprefectului Crin Ant. Și nu era numai atât; deși regizată bine, în întrevederea cu prefectul, simțise că exista un aranjament între acesta și Radocea, (o înțelegere ce presupunea anticiparea mișcărilor pe care Valahu urma să le facă), o punere în operă a unei scenete în care fiecare juca un anumit rol – el, Radocea, binevoitorul, furnizându-i informații, unele din ele imposibil de verificat, sugerându-i în ce direcție să-și îndrepte investigația, celălalt, prefectul, omul guvernului care îl avertiza voalat că nu trebuie să se abată de la teza sinuciderii. Avu astfel revelația că, de fapt, era împins într-un labirint fără nici o ieșire, o capcană: DGA, retrocedări ilegale, vânzări de drepturi litigioase... pentru a împotmoli definitiv investigarea morții subprefectului. Valahu, însă, fusese, într-un fel, incitat, captivat... de povestea cu reconstituirea moșiei Pârlita, deși întreaga operațiune, așa cum o prezentase Radocea, era de domeniul SF;  brusc abandonată după moartea subprefectului, în condițiile în care cumpărătorul de drepturi litigioase ”livrase” în niște conturi peste un milion și ceva de euro fără a obține în schimb terenul. Să fi fost asta o acoperire a unei operațiuni ”bani pentru partid”? Era o istorie greu de digerat pentru Valahu și pe care nu o putea verifica decât, fie dacă apela la serviciile celor de la DGA, deși se îndoia că aceștia ar colabora fiind sigur că va fi invocat secretul de serviciu sub care se afla dosarul de urmărire informativă ”Trubadurul”, fie dacă îl descoperea și stătea de vorbă cu presupusul vânzător al drepturilor litigioase, misteriosul Bîrboșianu, moștenitorul unei averi colosale . 

                Revenit la birou, Hunedorean îl informă că Vulpe, care se dădea de ceasul morții să știe pe unde umbla și ce face, îi lăsase vorbă ca, imediat ce ajunge la sediu, să se prezinte la el. Solicitarea era în legătură cu ceea ce ordonase Aguridă – să încropească un răspuns la interpelarea de ieri a ziariștilor. Valahu era pe punctul de a face stânga împrejur pentru a da curs invitației, când a observat pe birou un plic de culoare galbenă, din cele folosite de DHL pentru expedierea corespondenței. Nu avea nici o mențiune cu privire la expeditor și destinatar. ”Ce-i cu ăsta?”, îl întrebă pe Hunedorean.  ”Nu știu. Dimineață, când am intrat, era aici, pe masă.” 

Ciudat! O fi o bombă, o fi cu antrax... Numai prostii îi treceau prin cap. L-a deschis. Înăuntru, într-un alt plic de culoare albă pe care era scris ”Decembrie 2010” se afla un CD. În același moment, a sunat agentul de la intrarea de serviciu B, anunțându-l că era căutat foarte insistent ... de un domn ”foarte insistent”, numit Surcică Ionel, care voia să discute personal cu ... domnul comisar Valahu de la omoruri într-o chestiune urgentă, de... interes stringent. Numele nu-i spunea nimic. În ce chestiune? a întrebat el. O problemă personală, urgentă, de interes stringent!? La serviciul Omoruri, într-o problemă personală, chiar dacă e urgența de pe lume, se prezintă cineva și cere o audiență doar dacă vrea să facă un denunț, ori poate să se autodenunțe. O fi săvârșit omul cine știe ce crimă, se gândi Valahu și, iată, după un îndelungat proces de conștiință vine să se spovedească. De regulă însă, denunțătorul, sau ce-o fi el, nu-și alege un anume polițist pentru a i se mărturisi decât dacă are în vedere prestigiul, faima sau încrederea de care se bucură acesta. Până cu o zi înainte Valahu nu se bucura nici de una, nici de alta. Era un anonim pentru publicul larg. A doua zi, însă, după ce poza lui apăruse pe toate ecranele la știrile de la ora 8, și din față și din profil, însoțită de un CV cu destule inexactități în ceea ce privește parcursul său profesional, devenise un fel de Catani... de mahala, și, în contextul acelei subite notorietăți, iată, se găsea cineva care voia să-i ocupe timpul cu problemele sale.  Notorietatea îi aducea drept bonus și o poreclă: «Copoiul fără sutană» sau în variantă scurtă, «Părințelul», evident, aluzie la faptul că fusese o vreme student al Facultății de Teologie.

Deci, era solicitat de domnul Surcică; îl văzuse la televizor și-i căzuse cu tronc. Se mai întâmplă. Iubire la prima vedere. Așa că la întrevederea solicitată de Vulpe mai putea aștepta.

                L-a rugat pe Hunedorean să se ocupe de identificarea norocosului moștenitor Bîrboșianu, să-l caute în baza națională de date a persoanelor vii, dispărute sau decedate... în gaură de șarpe și să-l aducă la o ”cafea”, după care a plecat spre intrarea B unde îl așteapta... insistentul domn Surcică. Un tip trecut de cincizeci de ani, înălțime medie, burtă răsfrântă peste curea, figură anostă, comună, pe lângă care poți trece fără să o observi dacă nu ar atrage atenția prin îmbrăcămintea purtată: blugi Levi Strauss, geacă albastră Tatras shiny sargas nylon (ne-am dat naibii, haine de firmă, la 3000 lei bucata), cu guler pe gât și glugă, iar pe țeastă o sapcă tip army, marca Firetrap, desigur, made in RPC. Valahu îl invită să ia loc pe bancheta din holul de primire. Tipul strâmbă din nas. Voia să discute între patru ochi. Urcară la etajul I. Valahu îl simțea cum merge în spatele său, călcând greu, apăsat și hotărât, fără să scoată o vorbă, cu privirea fixată în ceafa lui. Ce-o vrea oare tipul?, se întrebă Valahu. Nu realiza dacă rostise gândul cu voce tare și nu era foarte sunt sigur dacă tipul a replicat: ”Vorbim în birou, domnule comisar.”, oricum, însă, era convins că-l auzise rostind cuvintele acelea. Senzații auditive, e nasol, făcu Valahu în sinea lui.  

                Deschise ușa și îl pofti înăuntru: ”Luați loc”, iar insistentul Surcică aruncă o privire circulară prin încăpere, cumva nehotărât unde să se așeze, deși era evident că numai pe scaunul dintre cele două birouri, destinat «persoanelor din afară», putea lua loc, iar el fiind... o persoană din afară, evident nu se putea așeza decât pe vechitura aia de scaun. Idioate formule verbale: «persoană din afară!»

”Aproape că nu s-a schimbat nimic în biroul acesta, arată ca înainte de Revoluție”, remarcă tipul cu o undă de nostalgie în glas.

Înainte de revoluție, omul avea probabil în jur de 30 ani, gândi Valahu și presupuse că în biroul acesta, o fi fost anchetat de securitate în zilele acelea de 20 – 22 decembrie 1989.

”Aici, nu știu dacă v-a spus cineva, lucra domnul maior Scântee Paul. El răspundea de starea de spirit a populației”, continua individul cu nostalgie autumnală ... ” A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu un copac sau mai bine cu umbra ta...” Fundal abstract cu Nichita Stănescu și Nicu Alifantis, peste care se proiecta prozaicul mizeriei coti dine. Valahu nu suferea din cauza asta. Era lumea pe care și-o dorise... dacă și-o dorise cu adevărat.

Acoperă-mi inima cu ceva, domnule Surcică! spuse el în gând, suprins că era și el agățat în plasa nostalgiei.

Domnul Surcică! Era interesant anonimul Surcică Ionel, stăpânit de nostalgie masochistă. Valahu credea, nu numai că era emoționat să revadă biroul, cât mai ales dorind să trăiască timpul și atmosfera din cine știe ce moment al existenței sale, petrecut în această încăpere.

„Așadar, dumneavoastră sunteți domnul comisar Valahu?”, întrebă el. ”Da.”

Surcică îl cerceta de parcă ar fi fost nefiresc, neverosmil, că un tip ca el, ras în cap, cu blugi Old Navy și cămașă flanelată în carouri ar putea fi comisar de poliție, căruia i se mai zice «Copoiul fără sutană» și care nu arată nici pe departe a ... a copoi de la Omoruri.

”Da, sunt comisarul Valahu Ioan Horațiu. Cu ce vă pot ajuta.”

”Dumneavoastră cu nimic. Eu, poate că da.”

 Asta e tare de tot! își zise Valahu și se gândi automat la... aripa naționalistă a oculților (!?!) care, iată, îl contactau din prima zi de după preluarea dosarului, trimițând un mesager... un emisar...ca să ce?

”Interesant, mă bucur să aud! Despre ce e vorba?”

Omul ezita să intre în subiect. Avea un fel de frământare interioară, lăsând impresia că nu e hotărât de unde să înceapă.

”Am să vă spun o chestie. Am fost informator la... la Secu. Eram în legătura domnului maior... Scântee. Înțelegeți?..” Mărturisirea abruptă era deconcertantă, iar Valahu nu înțelegea de ce l-a ales tocmai pe el pentru o asemenea confesiune. Nu-i venea a crede că e o simplă și stupidă întâmplare, se îndoia că scopul vizitei lui Surcică era deconspirarea, motivată de cine știe ce cădere psihică – deși nu arăta că ar fi într-o astfel de situație - sau de o tardivă mustrare de conștiință, ci transmiterea mesajului din partea... aripei naționaliste a oculților. Speculații idioate, se mustră Valahu în gând.

”Am făcut paranteza asta pentru a vă asigura că sunt cât de cât antrenat pentru a observa lumea, în părțile ei mai puțin vizibile, mai puțin limpezi... Culegerea de informații te obligă să privești oamenii, întâmplările, altfel decât în mod obișnuit.”

Ei, uite că am ajuns ca domnul Surcică să-mi țină o prelegere despre antrenarea spiritului de observație, exclamă Valahu! Surcică se amuza. Era chiar vesel pe chestia asta. Și mândru. Frumos! Valahu se întreba, însă, dacă individul este ceea ce pretinde, un fost informator al securității sau e un ciupit de molii, unul care suferă de tulburare bipolară și acum se află în faza euforică, un ciudat care se crede agent acoperit și a venit să-i toarne o poveste aiuritoare.

”Știu că lucrați în dosarul privind moartea subprefectului...” ”Da?!” făcu Valahu cu falsă mirare.

                ”S-a dat la televizor și aseară și astăzi dimineață!..” ”Și, vreți să spuneți că aveți un pont? A venit o păsărică și v-a șoptit...”

Ironie inutilă pe care nu știa de ce a comis-o, poate pentru că purta șapca aia army Firetrap - predispus la incendiu ! - ironie pe care domnul Surcică o primi cu o anume îngăduință - îngăduința majestății.

”Nu știu dacă.. vreo păsărică e în stare să știe ce știu eu, cert e că știu.”

Era tare individul.

”Aha! Și ?”, făcu Valahu. ”Aflând eu de treaba asta, m-am decis să vă ofer câteva informații, zic, interesante în contextul în care, după atâția ani, ancheta împotmolită într-o presupusă sinucidere se reia. Înseamnă că cineva vrea să miște lucrurile din loc, că vrea să afle adevărul. Ori să-l îngroape de tot. Eu nu am crezut în sinucidere nici o clipă. Totul a fost o intoxicare grosolană, pentru prostime. Mă priviți cu neîncredere. Lăsați impresia – și asta se vede pe fața dumneavoastră - că aș fi unul din aceia care vor să o facă pe interesanții și se dau Sherlock Holmes. Vă înșelați. Sunt cât se poate de serios și știu ce vorbesc.”

                De multe ori, este foarte greu să faci distincție între unul întreg la minte și un altul care prinde muște și, până te lămurești, este bine să nu-l contrazici pe interlocutor, să nu-l bruschezi, să nu-i oferi prilejul să-ți vadă pe chip uimirea sau neîncrederea. Să fii un fel de Sfinx. Așa că Valahu l-a lăsat pe domnul Surcică într-un fel de ofsaid, așteptând să continue.

 ”Eu sunt ultimul care l-a văzut în viață pe subprefect înainte de a intra în curtea casei sale și a da ortul popii. Într-o anchetă serioasă, chiar dacă aparențele indică sinucidere, nu mergi din capul locului pe o singură variantă, lărgești puțin sfera investigațiilor, te întrebi de una, de alta, afli ce-a făcut omul cu o oră-două înainte, de unde venea, cu cine s-o fi întâlnit... Nu? Ei, impresia mea e că toată povestea asta a fost dată pe sinucidere pentru că așa trebuia, iar eu, probabil printre ultimii care l-am văzut în viață înainte de a muri, nu am fost deranjat de nimeni, nici măcar așa, cu o întrebare... Vila domnului subprefect, Dumnezeu să-l odihnească în pace, era dotată cu sistem de supraveghere pe perimetru. Ce vreau să spun cu asta? Că a fost înregistrat momentul în care... dar să încep cu începutul. ”

Vorbea ca la carte domnul Surcică, fluent, fără dezacorduri gramaticale, cu fraza corect construită, termenii de specialitate aleși cu grijă, iar Valahu s-a întrebat ce pregătire o fi având? Preț de o clipă Surcică a făcut o pauză să vadă cum era primită vestea. Valahu nu avu nici o reacție. S-a așezat doar mai comod în scaun, ca și cum s-ar fi pregătit să vizioneze un film la televizor.

”În după-amiaza acelei zile, am făcut o cursă - nu am apucat să vă spun că sunt șofer de taxi...” Ei, Doamne! Exclama Valahu, pare să-mi citească gândurile, iar senzația asta am avut și mai înainte, când eram încă pe hol și ne îndreptăm spre birou, iar când mă întreb acum ce pregătire are, iată că vine prompt cu răspunsul – șofer de taxi ! Acum, dar înainte ce-o fi fost ?

Domnul Surcică, șofer de taxi, continuă: ”Deci, am făcut o cursă pe stradela Florilor. L-am dus acasă pe domnul subprefect. ”

Valahu își propuse să se abțină să pună vreo întrebare. Voia să asculte povestea nealterată de întrebări.

”L-am luat de la Moll la ora patru fără un sfert. Țin minte exact ora, pentru că, la 16, trebuia să vină schimbul meu și mi-am pus problema dacă am timp să fac cursa și să revin în parcare la Moll. Pe drum, l-am sunat pe coleg și i-am spus că întârzii 15 minute. Am ajuns la destinație la ora 16, a coborât, iar eu am mers până în capătul străzii care se înfundă în liziera pădurii și am întors. Am observat că pe stradă,  în dreptul primei case, pe stânga, era parcată o furgonetă albă – un Mercedes Vito – și am avut impresia că e o mașină a poliției sau, mă rog, un autovehicul de supraveghere, cu geamuri fumurii. Deci, am întors la lizieră și am luat-o înapoi. Domnul subprefect  era încă în fața porții. Nu știu, părea să caute cheile prin buzunare. Am revenit la Moll. Colegul m-a anunțat că întârzie, intervenise între timp o problemă acasă și mă ruga să rămân la stradă.

”Deci, care ar fi informația, că subprefectul a ajuns acasă la ora 16 trecute fix?”, nu se putu abține Valahu. Ironie inutilă. Omul era de bună credință, iar el îl lua peste picior. De ce o făcea? Din același impuls de suspiciune bolnavă - iată, i se plasa un martor care vine să infirme varianta Radocea: 15,30 plecare de la Prefectură... 15,45 plecare de la Moll spre casă, varianta Surcică. În 15 minute, Ant nu putea ajunge la Moll, să intre și să cumpere un cadou „pentru ăl mic”, după care, cu un taxi, la ora 16,00, să fie deja acasă în fața porții, pe stradela Florilor. Asta însemna că despărțirea de Radocea, fie că a fost mai devreme, fie că Radocea a inventat toată povestea aia... emoțională! Valahu încerca să facă rapid calculul timpului necesar în varianta Radocea – Prefectura – Moll 15 minute dacă mergea cu mașina, 30 minute în Mol pentru cumpărarea cadoului, 15 minute drumul de la Moll – acasă , total 60 minute. Deci, în varianta Radocea, dacă Ant s-ar fi grăbit și nu ar fi întârziat pe nici unde, ar fi trebuit să ajungă acasă cel mai devreme la 16:30. În varianta Surcică, însă, Ant ajunge acasă cu o jumătate de oră mai devreme. Nu pare cine știe ce. Și, totuși, în 30 de minute se pot întâmpla multe. Dar, potrivit declarației soției, Ant nu trebuia să fie acasă la ora aceea de vreme ce stabiliseră să se întâlnească la ora 17:00 la coafor, informație furnizată și de Mitică Clopotaru.  De ce merge acasă Ant și nu se duce cu taxiul să-și ia soția de la coafor? Și de ce se deplasa Ant cu taxiul de vreme ce avea mașina de serviciu?

 E cumva în firea lucrurilor (sau nu...) ca omul ajuns într-o funcție cât de cât mai acătării, să profite de toate avantajele și, dacă are mașina de serviciu la scară, cu șofer cu tot, cum să nu se folosească de asta? De ce i-o fi dat liber șoferului? Întrebări la care Valahu nu găsi pe loc răspunsuri, iar domnul Surcică de care uitase câteva zeci de secunde îi întrerupse șirul gândurilor ținând să-i atragă atenția că este acolo, pe scaunul pentru ”persoanele din afară”, îmbrăcat în țipla aia stridentă și cu șapca ”predispusului la incendiu” pe genunchi.

”E și asta o informație. Dar, vă spuneam mai înainte, că vila avea sistem de supraveghere pe perimetru. Deci, a fost înregistrat momentul în care domnul subprefect ajungea acasă cu taxiul condus de mine. Nu credeți că e ciudat că într-o anchetă în care e vorba de moartea unui om la scurt timp după ce ajunge acasă cu taxiul, șoferul să nu fie audiat ca martor?”

Avea dreptate domnul Surcică.

”Să mă fi chemat domnul polițist sau domnul procuror și să mă întrebe, măcar așa, de amorul artei, pentru a le confirma veridicitatea înregistrării, domnule l-ai dus acasă pe subprefect, de unde l-ai luat,  pe la ce oră, când ai ajuns la destinație, dacă ați discutat ceva pe traseu... Nu? Nu trebuiau să facă asta? De ce nu au făcut-o și au închis-o repede ca sinucidere? Părerea mea: în înregistrarea aceea apărea și Mercedesul de care pomenisem mai înainte și, dacă m-ar fi chemat, ar fi trebuit să motiveze de unde știau de cursa făcută de mine și dacă făceau asta, înregistrarea, ce-o mai fi fost pe ea în afară de Mercedesul respectiv și taxiul meu, devenea probă în dosar și erau nevoiți... cum să zic, să exploateze toate informațiile din înregistrare și cine știe ce dandana ieșea. Așa că de asta nu m-au căutat. La ce să le încurc eu apele.” Dar să revin la întâmplările din ziua aceea. După ce am revenit pe traseu am mai făcut câteva curse în oraș și, pe la șapte fără ceva, un coleg, un taximetrist îmi spune :«Ai auzit? A fost împușcat subprefectul!» «Care mă?» «Ăl nou.» Phii, numai ce-l dusesem acasă, iar primul meu gând a fost la furgonul alb, la Mercedesul acela. Voiam să văd neapărat ce s-a întâmplat și m-am întors pe strada Florilor. Când am ajuns în apropiere de vilă, poliția deja baricadase strada. Nu lăsau să treacă decât ștăbărimea – deputatul ăsta, Vițelaru, președintele CJ, pe alții nu-i cunoșteam din vedere, dar îl auzeam pe polițistul de la baraj: să trăiți, domn procuror, să trăiți domn judecător, să trăiți domn avocat, ... senator, deputat, băgători de seamă... Am stat acolo vreo zece minute, până m-a luat la ture polițistul, că ce caut, că n-am treabă, ia șterge-o mata, nu vezi că e groasă aici? Am plecat, am făcut la stânga, am intrat pe strada paralelă și am mers până la lizieră, iar de acolo am luat-o pe jos. Pe partea dinspre pădure nu era baraj, nu era picior de polițist, nu era nimic. M-am apropiat de grupul care se adunase în fața porții și am intrat în vorbă cu ei, ce s-a întâmplat, cum, când - chestii din astea. Culegeam informații, potrivit obiceiului.  Treaba asta e ca un drog – devii dependent.”

Erau interesante panseul și... mărturisirea, iar Valahu se întreba dacă nu cumva Surcică fusese trimis să sondeze starea lui de spirit după preluarea dosarului. Venise să vadă care e atmosfera. Din proprie inițiativă? Puțin probabil. Mai plauzibil era că fusese trimis să-i planteze niște informații, pe care iată, asemenea unora dintre cele furnizate de Radocea, erau imposibil de verificat. Măi să fie ! Adică, nu trecuseră nici  douăzecișipatru de ore de când devenise titularul anchetei morții subprefectului și iată, i se serveau cu o promptitudine suspectă fel de fel de informații și se întreba cu oarecare neliniște în ce fel de joc operativ era antrenat.

În clipa aceea a revenit în birou Hunedorean, informându-l că Bîrboșianu e de negăsit, că în baza de date figurează la o adresă unde acum e un hotel pentru zarzavagii din Piața Nouă, că hotelul fusese cândva un cămin pentru nefamiliști și că, după Revoluție, a fost cumpărat și transformat în ”azil” pentru vânzătorii din piață.

Pe moment, Valahu avu senzația că trăiește într-o lume populată doar cu fantome, că Bîrboșianu e o ficțiune, un zombi care a păcălit toată lumea, de la prefectură, de la tribunal, de la DGA, inclusiv pe cumpărătorul de drepturi litigioase... ”Căutați-l în gaură de șarpe, în penitenciare, la spitalele de nebuni, se irită Valahu fără să știe de ce. Ai făcut o copie după poza lui din baza de date?” ”Nu.” zise Hunedorean. ”Fă-o și adă-mi și mie una. Difuzează poza la informatorii noștri... Hunedorene, am nevoie de tipul ăsta... ca de iarba de leac.”

                Surcică nu părea a fi interesat de dialogul cu Hunedorean. Juca teatru? Aștepta impasibil să i se dea din nou ”microfonul”.

                Valahu se întoarse spre el. ”Da, să continuam.”

”Deci, vă spuneam că încercam să culeg informații de la cei care se aflau în fața vilei. Nimeni nu știa mare lucru. Se spunea că pe la ora șase s-a auzit împușcătura. M-am interesat așa, discret, de furgoneta albă. Nu voiam să atrag atenția asupra mea, să fiu implicat în toată tărășenia pe motiv că eu fusesem cel care îl adusesem acasă pe subprefect... Mă puteau introduce în cercul de suspecți, nu? Eram printre cei care îl văzuseră în viață în fața casei, înainte de nenorocirea asta. Nu știam ce se întâmplase, poate că fusese o tâlhărie, sau altceva, nu? Trebuia să mă țin departe de problemă.”  Era contradictoriu domnul Surcică. Frustrarea că nu fusese audiat ca martor apărea acum ca o anomalie în peisaj, dar Valahu nu i-a pus lanterna în ochi. L-a lăsat să-și facă damblaua, dacă despre asta era vorba. ”Furgoneta părea să nu fi fost observată de nimeni. Oricum, nu mai era acolo, când am sosit eu. Ei, s-ar putea ca eu să mă înșel, dar ceva îmi spune că Mercedesul acesta are o treabă cu toată întâmplarea și mi-am spus că, dacă după atâția ani tot ați reluat cercetarea, poate că informația acesta vă ajută cumva.”

Dacă tipul îmi spune acum și numărul de înmatriculare al mașinii, își zise Valahu, asta ar fi culmea zăpăcelii – cum ar zice ardeleanul - iar sentimentul că povestea asta ar putea să nu fie altceva decât o intoxicare, o diversiune, deveni acut. O intoxicare?! Ca să ce? Valahu se simțea ca un soldat între două fronturi nevăzute și se aștepta ca, în continuare, să fie bombardat cu diverse informații, atât dintr-o parte, cât și din cealaltă. Nu știa de care parte era domnul Surcică. Presupuse că era din partea oculților naționaliști. Poate că nu era altceva decât un om de bună credință, adică un tolomac care se băga în povestea asta ca musca în curul calului. De regulă, martorii trebuie aduși cu arcanul. Nimeni nu vrea să se încurce cu un proces, să fie târât prin tribunale, să fie târnosit de avocații apărării. Ei, lui Surcică tocmai asta părea că îi lipsește. Sau poate ducea dorul stăpânului de la... Secu, de la starea de spirit a populației.

Domnul Surcică îl privea pe Valahu printre gene: Acum, după patru ani... să dai de Mercedesul acela e ca și cum ai căuta acul în carul cu fân. Ce pot să vă spun ca detaliu e că avea numere roșii.”

Senzația că era victima unei manipulări devenise stridentă: adică, apare tipul ăsta, așa, din lumea mare, a aflat el de undeva, de unde? din prea seninul albastru al cerului, de la televizor, că el, comisarul Valahu, lucrează la cazul subprefectului – era a doua zi după ce Vulpe îi pasase dosarul -, iar el, domnul Surcică, de la ora șapte jumătate, după cum zisese agentul de la intrare, îl aștepta la poartă, ca și cum cineva l-ar fi teleghidat acolo, să nu cumva să îl scape, să-i plaseze informația asta, înainte de a face vreo altă mișcare, pentru a-i pune mintea pe bigudiuri – și-i toarnă istoria asta, cu ultimul care l-a văzut în viață pe subprefect, lăsând să se înțeleagă că Mercedesul postat în apropierea locuinței decedatului era de la filaj, toată povestea pusă pe ore și minute, de parcă ar fi stat cu cronometrul în mână, afirmații care nici măcar nu puteau fi verificate în contexul în care faptele se petrecuseră în ”quaternar”. Cine își mai amintește ce cursă a făcut domnul Surcică în ziua cu pricina, fix la ora patru fără un sfert? În tot dosarul cauzei, nu era un singur rând cu privire la împrejurările în care subprefectul a ajuns acasă. Nu exista o declarație a șoferului personal, Mitică Clopotaru.

Mitică Clopotaru! Numele îi suna în țeastă ca un dangăt de clopot. Era imperios necesar să-l audieze amănunțit, «la blană», pentru că momentul zero de la care explodează  evenimentele din acea zi nu era cel al împușcăturii, ci sosirea subprefectului acasă, cu taxiul lui Surcică. Din acest punct ar fi trebuit să pornească ancheta. E ca bigbangul de la nașterea universului. Înainte de asta nu a existat nimic. Din nimic s-a zămislit totul. Iar acum apare domnul Surcică și i-o servește, o, stați așa, păi, înainte de nimic, mai e ceva.

Surcică, șoferul de taxi, era o surpriză și o enigmă pentru Valahu. Îi treceau prin cap fel de fel de trăsnăi. Nu cumva e ofițer acoperit într-o structură din «câmpul tactic» ce nu vrea să se implice direct și care voia să-l pună pe o anume direcție? Ia vezi, domnule comisar, ce s-a întâmplat înainte de momentul împușcăturii, că ar putea să dai peste lucruri interesante și i-l plasează pe subprefect pe un anumit itinerariu în drum spre casă, cu taxiul, în condițiile în care avea mașina de serviciu cu șofer, pe care ar fi trebuit să o folosească în situația în care urma să participe la petrecerea de la restaurantul Topaz. Îi băgau pe gât și Mercedesul aflat în misiune de filare și îi ofereau pe tavă un martor care, înainte de ′89, a fost informator al Securității.

„Domnule Surcică, deși ați fost cât se poate de categoric, vă întreb: sunteți sigur pe orele pe care mi le-ați spus?”

”În ceea ce priveste cursa cu domnul subprefect, datele sunt exacte. A venit de undeva dinspre intrarea în Moll, a bătut în geam, a întrebat dacă sunt liber, m-am uitat la ceas, mai era un sfert de oră până la schimb, am întrebat unde vrea să meargă, a spus strada, mi-am făcut socoteala că sunt 15 minute de mers, i-am spus să urce, a luat loc pe bancheta din spate în dreapta și parcă îl văd și acum, trecându-și palma peste husa din blană albă de iepure.  Deci, nu e nici o îndoială asupra orei – 15,45.”

Scena aceasta i se părea vag cunoscută lui Valahu, de parcă el însuși ar fi fost de față: interiorul automobilului de culoare crem, blana albă și moale de pe bancheta din spate unde ia loc subprefectul ....ceasul de pe peretele alb cu acele mișcându-se în sens invers și, apoi, declicul. Ruperea filmului. Ciudat!

Dacă Surcică nu se înșeală asupra orei, asta însemna că Ant a ajuns acasă la ora 16:00. Cum și-o fi petrecut timpul până în clipa fatală ? Două ore... Ceva nu se leagă. Flavia Ant, soția subprefectului părea să fi mințit cu privire la momentul în care a sunat acasă. De fapt, în declarația ei olografă nici nu precizase ora, ci doar că la cinci trebuiau să se vadă la coafor. Înainte de a pleca de la coafor a intrat în alertă și a început să dea telefoane. Pe la ce oră se întâmpla asta? Valahu încerca să-și imagineze cam cum se va desfășura audierea văduvei. Domnul Surcică așteapta netulburat un semn că poate continua.

”La ce oră l-ați lăsat acasă pe subprefect?” ”Patru. Așa cum vă spuneam.”

Era foarte categoric domnul Surcică.

„Spuneți-mi, ați observat ceva deosebit la subprefect?” întrebă Valahu. ”La ce anume vă referiți?” ”Care era starea lui?” ”Acum, știind ce s-a întâmplat, aș putea spune că arăta oareșicum agitat, grăbit, neliniștit, așa, pentru ca declarația mea să fie în ton cu atmosfera premergătoare tragediei, dar nu, era absolut calm, poate cam leșinat, cam... felingoșit...”

Clopoțel de alarmă. Și Radocea folosise același cuvânt. Coincidențele nu sunt întâmplătoare! Surcică vorbea mai departe:

”Eu duc fel de fel de clienți, de pe la discoteci, de prin baruri. Impresia mea de acum e că arăta ca unul ... care tocmai a tras ceva pe nas. Înțelegeți? Nu era beat, nu mirosea a alcool, dar avea un fel de sclipire ciudată în privire și un zâmbet moale cam nelalocul lui și mi-am spus, atunci, că domnul subprefect o fi fost pe undeva, pe la vreo gagică și încă e sub efectul... știți ce vreau să spun.” ”Avea vreun pachet asupra lui?” se interesă Valahu cu gândul la cadoul pe care Ant, după cum îi spusese Radocea, urma să-l cumpere pentru «ăl mic». ”Nu, nimic. Era cu mâinile goale.”, răspunse prompt Surcică.

Așadar, cadoul pentru «ăl mic» era o gogonată a lui Radocea.Valahu nu vedea nici un motiv pentru care Ant să fi renunțat să cumpere cadoul, presupunând că, dacă era adevărată informația, știa precis ce cadou voia să-i ia copilului și de unde. Atunci i-a venit ideea stranie a sosiei, un fel de fereastră deschisă în timp pentru o fracțiune de secundă, un insert în continuitatea aparentă a realității lui Surcică. Valahu închise ochii încercând să capteze sub pleoape fulgerarea aceea atât de infinitezimală a imaginii unui alt Ant, portat în taxiul lui Surcică.

                ”Cum era îmbrăcat?” întrebă Valahu ”La asta nu prea am fost atent. Încerc să-mi amintesc. Era în fața porții, căutându-se prin buzunare. Avea niște blugi maron. Asta e sigur. Și o geacă, tot de culoare închisă. Pe cap nu avea nimic. ”Era cumva o scurtă kaki, din acelea militare, folosite de vânători?” ”Nu. Categoric nu. Era o geacă de culoare închisă , maron , vătuită, un fel de facibă.”

                Informațiile acestea erau în contradicție cu ceea ce Valahu aflase de la subprefectul Radocea, cum că Ant era îmbrăcat cu o jachetă de camuflaj pentru vânătoare.

”Sunteți sigur că persoana pe care ați dus-o acasă era subprefectul Ant ?”

”Se poate, domnule comisar? Cum să nu fiu sigur?! Da′ ce, îl vedeam pentru prima dată?” ”Sunteți sigur că l-ați recunoscut?” ”Cum să nu fiu sigur? Am stat de vorbă cu el. A venit în dreptul portierei  și m-a întrebat dacă sunt liber, i-am privit chipul cu atenție tocmai pentru că îmi puneam problema dacă am timp să fac cursa și, în clipa  în care l-am recunoscut, i-am spus, da, poftiți în mașină domnule subprefect, unde mergeți, la Prefectura?, iar el a zis, nu, acasă și mi-a dat adresa.”

                Ceva nu se lega. E adevărat că, în privința timpului, pot exista erori de apreciere. Poate că Radocea s-a înșelat asupra faptului că era ora 15,30. Poate era mai devreme cu 20 minute, cu o jumătate de oră. Poate că atât Radocea cât și Surcică se înșelau asupra îmbrăcămintei subprefectului dar... Nu, exclus! Radocea a observat că era în ținuta lui de vânătoare, probabil fusese în dimineața aceea la vânătoare și a precizat clar că mergea să se schimbe, ceea ce însemna că, la momentul despărțirii, purta cu siguranță scurta aceea de vânătoare. Or, o Faciba de culoare închisă nu poate fi confundată cu o scurtă de camuflaj, mai ales de către o persoană ca domnul Surcică Ionel, care se înțolește cu haine de firmă - Tatras shiny sargas nylon, albastru ultramarin! – și are simțul observației destul de antrenat.

                ”Aș vrea să știu dacă la îmbrăcămintea domnului subprefect v-a atras atenția ceva în mod special?”

Surcică închise pleoapele pe jumătate, se cufundă în amintire și, după un timp, zise: ”Nu. Era îmbrăcat STAS, ca să spun așa. Nu avea accesorii, că astea sunt cele care atrag atenția.”

”Nu avea un fular, ceva de genul acesta, o eșarfă în jurul gâtului?”

”Nu, Faciba aceea avea guler din ăsta, ca la geaca mea și era descheiată la piept. Îl văd și acum stând în fața porții, cu mâinile umblând prin buzunare, căuta cheile, cu geaca descheiată și...da, avea un pulovăr roșu pe dedesubt. Roșu e culoarea pe care nu o pot suferi.”

”Domnule Surcică, am să vă pun o întrebare ce poate să vi se pară ciudată: eu cum arăt?”, întrebă Valahu sub impulsul flash-ului de în urmă cu câteva secunde.

Surcică zâmbi neîncrezător:

”Adică, faceți un test cu mine?”

”Nu. Nicidecum. Voiam să știu dacă, așa, din întâmplare, aș apela la serviciile dumneavoastră ca taximetrist, ce impresie v-aș face, ce i-ați spune polițistului care peste o zi, peste două, peste o lună, peste patru ani, dacă v-ar întreba cum arată tipul pe care l-ați luat de la Moll, tipul fiind eu, bineînțeles...”

Surcică îl privi cu atenție și trăiră amândoi scena angajării unei curse de taxi, el șoferul privind la cel care întreabă dacă e liber, Valahu, clientul care voia să meargă undeva...

                ”Incolor, inodor.” spuse Surcică.

                Valahu avu o descărcare de tensiune. Îl bufni râsul: ”Adică?”

                ”Păi, în afară de faptul că sunteți ras în cap, arătați ca unul de pe stradă, un oarecare, despre care nu poți spune dacă  avea față ovală sau rotundă, dacă avea nasul drept sau coroiat, dacă avea ochi verzi sau căprui, dacă avea buzele subțiri sau groase. Aveți din toate câte ceva, dacă aș fi pus să vă fac un portret robot. Acum, dacă îmi permiteți o glumă, oricum nu arătați ca un Copoi fără sutană.

                ”Ce te face să crezi asta?”

                ”Arătați OK. Nu înțeleg ce au vrut să spună ăia de la televizor cu chestia asta.”

                ”Nu vi se pare că aduc oarecum la figură cu subprefectul?”

                Surcică zâmbi mânzește. Nu pricepea unde voia Valahu să ajungă.

                ”Dacă aș avea mustață și nu aș fi ras în cap...”

                ”A, m-am prins. Vreți să vă convingeți că nu m-am înșelat asupra persoanei. Da, avea mustață.”

                Nu era răspunsul pe care îl aștepta Valahu, dar nu asta îl nemulțumea, ci întrebarea care fusese idioată. Sperase cumva ca domnul Surcică să aibă suficientă finețe în observație și destul de multă imaginație încât să completeze chipul lui cu mustață, claia de păr rebel și perciunii de fante ai lui Ant, să cadă pe spate și să exclame: «Da, domnule, ce asemănare uluitoare!»? O prostie! Partea nasoală, își zise Valahu, puțin angoasat, e că obsesia asemănării începuse să pună stăpânire pe el.

                Valahu, într-un fel, îl abandonă pe pe Surcică și se întrebă ce-ar fi fost dacă, așa, pentru amuzament, pentru deconectare de la realitatea în derulare, ar aranja cu un peruchier de la teatru să-i confecționeze accesoriile acelea, perucă, mustăți... după modelul din fotografia lui Ant, încercând să-și imagineze cum ar fi arătat machiat și aranjat astfel. «Vă pregătiți pentru balul mascat de la Palat?», ar fi putut să întrebe peruchierul, iar el ar fi zis, dacă ar fi fost mai devreme, da, gândindu-se la balul de luna trecută, o fasoleală a vipurilor politice, a milionarilor de carton, a jefuitorilor de fonduri guvernamentale și europene și a curvelor de lux, cu nobilul scop declarat de a strânge fonduri în vederea sponsorizării Centrului de ajutor a persoanelor cu handicap. Donațiile reprezentau diverse accesorii de îmbrăcăminte: ochelari, poșete, brățări, fulare, mănuși, portmonee fără bani, măștile în mod special și alte soiuri de mărunțisuri, donate de participanți (cineva a avut ideea năstrușnică de a oferi un set complet de prezervative) ce au făcut obiectul unei licitații sui-generis, în urma căreia a fost strânsă colosala sumă de 2000 euro. Balul a costat 20.000 euro. E revoltător că lumea se distrează fără jenă pe bani furați, culmea cinismului, în scopuri caritabile. Valahu deraiase de la subiectul Surcică tocmai când omul se străduia să-l convingă de spiritul său de observație. Nu era pentru prima dată când, în plină discuție cu cineva, imaginația îl împingea pe abătută.

Domnul Surcică, fixat în scaunul acela pentru  «persoanele din afară» ce părea a fi fost manufacturat odată cu el, dintr-o singură bucată, trecut prin vitregia timpurilor și lăsat lui Valahu moștenire de la nedefuncta, neprețuita și a-tot-puternica securitate, care iată, mai joacă o farsă... Încă !

                ”Ce vă face să credeți că Mercedesul acela are vreo legătură cu moartea subprefectului?”, reluă el firul discuției de la momentul anterior. ”Nu am spus că are o legătură, ci că are treabă cu toată întâmplarea”, făcu Surcică. ”Legătură, nelegătură... treabă, care ar fi diferența?”

                ”Mașina aceea nu avea ce căuta acolo, în staționare, pe o stradă pustie, cu două ore înainte ca subprefectul să se împuște în cap. Iar numerele roșii, părerea mea, erau numere de acoperire. Înainte de ′89, nu erau furgoane din acestea, Mercedesuri, ci autospeciale TV sau ARO, iar băieții de la filaj stăteau în ele pe vreo străduță, în apropierea unui «obiectiv». Tot mergând prin oraș le învățasem, știam cam pe unde le plasează, pe la ce ore, erau aceleași, dar cu numere de înmatriculare diferite. La o întâlnire cu domnul maior Scântee, i-am spus, printre altele, că am văzut o mașină suspectă ce se tot învârte pe lângă vila tovarășului prim, iar el a zis: «Las-o că-i de-a noastră. Pentru protecție». Mașina asta o văzusem și în alte locuri, o știam pe de rost, avea un colț de la bara de protecție îndoit, era zgâriată pe portiera stângă... erau semne particulare de identificare, chiar dacă schimbau numerele. Și numerele le învățasem pe de rost. Ei, Mercedesul acesta, dar de asta nu sunt foarte sigur, cred că l-am mai văzut prin oraș, tot așa, în staționare, în așteptare, în  apropierea unor locuri, cum spunea domnul Scântee, de interes operativ. Acum, bănuiesc că și dumneavoastră sunteți de acord că locuința subprefectului era un obiectiv de interes operativ.”              

                ”Pe ce te bazezi când spui asta?”, făcu Valahu și  simți cum pe dinăuntru îl umflă comicul situației, văzându-se, nu în postura polițistului căruia i-a căzut pe cap un domn Surcică, ambalat în geaca aceea de culoarea albastră - Tatras shiny sargas nylon – ci a lui Ilie Moromete ieșind dintre paginile romanului și întrebând cu o candoare nemărginită «pă ce te bazezi, mon cher?”, pe cine? pe omul acesta care ar putea să fie Ștefan al lui Parizianu, adică așa ar fi putut arăta Ștefan al lui Parizianu, ca domnul Surcică, bineînțeles, nu cu foanțele astea de secol XXI, ci doar în izmene și un cămeșoi lung de in bătut în piuă, legat la mijloc cu un curmei de cânepă și se lăsă teleportat, nu în Siliștea Gumești, ci în satul bunicului sau, preotul în rang de sachelar, Ioan Horațiu Valahu – în Valea Cocoarei – unde un alt Ștefan, nu a lui Parizianu, ci al lui Gheorghe Chioru, la vârsta adolescenței, era în drum spre hora din bătătura conacului, gătit de sărbătoare. Povestea bunicul, desigur, asta putea fi și adevărat, nu numai o snoavă plină de humor, că lui Ștefan ăsta al lui Chioru, maică-sa îi confecționase o pereche de izmene pe care trebuia să le poarte de acum pe sub cămeșa lungă de cânepă – de, asta era datina, ca flăcăii să nu mai umble goi pe dedesubtul cămeșii, ca niște țânci cu caș la gură - obligație cam peste mână având în vedere «lipsa antrenamentului», că nu e de colea să știi cum să manevrezi niște izmene pe care le îmbraci pentru prima dată, mai ales atunci când ceva te împinge să te duci urgent la umblătoare. Ei, fiind el în drum la horă, l-a pălit pântecăraia după «dejunul» cu chiseliță de prune verzi și făină de popușoi, a sărit gardul de cătină al unei grădini, a smuls izmenele de pe el și a împușcat chiselița printre tufele de fasole. A rupt apoi un smoc de iarbă, a făcut curat pe la spate, s-a ridicat și a ieșit în drum ușurat și grăbit nevoie mare să prindă hora aflată în plin vârtej de praf. A uitat de izmenele aruncate între tufele de fasole ca de un vis urât din care te trezești și nu știi ce a fost. Pe drum se întâlnește cu o «fată mare» și, animat de un impuls,  începe să se laude cu izmenele noi, trage poalele cămeșii până peste cap, expunându-și vederii daravela și spune: «Ia uite ce mi-a făcut mama... și mai am doi coți acasă!» Deplasare de simultaneitate! Fata - gândindu-se la rezerva de daravele, așa cum te gândești la un obiect imposibil, el, flăcăul, la cei doi coți din pânză de in rămași după croitul izmenelor. 

                Așadar, pe ce se bazează domnul Surcică, dacă spune că locuința subprefectului era un obiectiv de interes operativ?

                Domnul Surcică tăie oblic aerul cu privirea strecurată printre pleoapele întredeschise cât o lamă de cuțit:

 ”Păi, domnu′ comisar, orașul ăsta nu e New York,  oamenii vorbesc, zvonurile circulă și, la urma-urmei, fum fără foc nu iasă. Unii spun că era băgat până-n gât în afaceri cu terenuri, cu pădurile, astea ale nu știu cărui prinț sau mare boier, moșier, ce mama mă-sii o fi fost ăsta sculat din morți să-și revindece averea... Așa că neo-secu... sau poate și alții voiau să afle cine se perinda pe la casa dumnealui, ce chestii se pun acolo la cale, la marginea pădurii. Nu? De asta ziceam eu că Mercedesu′ avea treabă cu ce se întâmpla acolo și, când s-a auzit împușcătura, eu, dacă aș fi fost în furgoneta aceea, m-aș fi dus imediat să văd ce s-a întâmplat, că de, se cheamă că aș fi fost în misiune și nu poți s-o ștergi de acolo pe blat fără să te edifici. Or fi dat telefon șefilor și le-or fi zis ăia, bă mergeți înăuntru și vedeți ce se întâmplă!? Deci, zic eu, tipii din Mercedes, au intrat în casă, au constatat că omu-i mort, au luat legătura cu șefii, le-or fi spus ăia: aranjați treaba așa, așa, să pară că ... știți la ce mă refer și abia după aceea au spălat putina. Asta e părerea mea. Da′ eu pot să zic și alta: dacă tipii ăia nu erau de la neo S, ci niște din ăștia, recuperatori care veniseră după bani?!!! Eu am văzut ce au scris ziarele după aceea. Sinucidere?! Aiureli! Cineva voia să pună urgent capacul pe oală.”

Impresia lui Valahu fu aceea că Surcică sau altcineva pătrunse în mintea sa, scormonise printre gândurile sale și acum, iată, venea să-i spună cum stă treaba, că nu există loc pe lumea asta în care să te ascunzi cu gândurile tale.

”Nu poți, domnule, continuă Surcică, să lansezi în presă că e sinucidere, că este exclus altceva, înainte de a face o anchetă ca lumea. Uite, eu m-am învârtit pe acolo, l-am dus acasă pe domnul subprefect, m-am întors după aia, știți, ca omu cu ochiul și nareta, să văz ce s-a întâmplat, să aud ce se vorbește. Polițistul de la baraj m-a luat la ture și mi-a spus să o șterg, dar nu s-a întrebat ce caut eu acolo fără client. Când faci o anchetă serioasă întrebi în dreapta în stânga, ce, cine a văzut, pe cine,... pe la ora 16, a sosit un taxi, pe stradă era parcat Mercedesu′, nu ? ce căuta taxiul acolo, te interesezi la dispecerat cine a avut comanda pentru adresa aceea, dacă a avut sau dacă a fost un client luat de pe stradă întâmplător... Eu am așteptat o zi, două, trei, o lună... să mă cheme cineva și să mă întrebe, bă nenicule, ce căutai tu pe strada aia, ce știi, ce ai văzut, că era cu două ore înainte de a muri omu′? Da′ nimic și mi-am zis, ia să-mi văd eu de treabă că, dacă au brodit-o că e sinucidere, să rămână sinucidere dar, uite, acum... ”

Surcică se opri în punctele de suspensie, lăsându-l pe Valahu să digere informațiile.

                ”Aș vrea să revenim la o chestiune. La un moment dat, ați spus că polițiștii din cordonul de ordine lăsau anumite persoane să treacă spre casa subprefectului și că, printre acestea, era un judecător.”

                ”Nu, nu am afirmat asta. Am zis că polițistul saluta persoanele care erau lăsate să treacă dincolo de cordon – să trăiți, domnule judecător – asta am spus, asta am auzit și l-am văzut pe domnul acela, deși strada era slab luminată, m-am uitat atent la el pen′că m-am întrebat ce să caute un judecător la locul unei crime, treaba lui e să stea la tribunal și să judece, dar... O să mă întrebați cum arăta, dar eu am să vă spun  înainte să-mi puneți întrebarea asta, pen′că știu că omul ar putea prezenta cine știe ce interes operativ. Un judecător la locul unde a mierlit-o un mahăr - de, subprefect nu e puțin lucru -  în condiții suspecte – reprezintă un semn de întrebare. În treburile astea cu retrocedări de păduri, de mii de hectare, că nu a mai rămas nimic al nostru cât vezi pe munții ăștia, nu se poate să nu fie amestecat și vreun judecător, că, dacă nu te înțelegi cu cei de la prefectură, de la comisia județeană – am și eu un litigiu cu o jumate de hectar de pădure și am bătut toate căile, dar nimic - deci, dacă nu te înțelegi cu cei de la prefectură, ajungi la domnul judecător să-ți facă el dreptate și, nu știu cum se face că, dacă te zbați pentru o palmă de pământ, te alegi cu năduful și praful de pe tobă, deși e dreptul tău, însă când dreptul îl cumperi, când ți-l faci cu acte false, când devii moștenitorul cuiva care nu ți-a fost rudă niciodată, doar că s-a brodit asemănarea de nume sau te bazezi pe un fals, atunci treburile merg ca unse. Ei, domnul judecător era un tip mărunțel, slăbănog, ca un țâr, închis la culoare, tuciuriu chiar, și cu sprâncene groase, uita așa, cât deștul meu mic, ca ale ăluia... de la nu știu ce dilemă, de m-am întrebat cum de un om atât de puțin la trup poate să aibă sprâncene atât de zdravene? Dar, asta e natura, lucrează prin compensație, stiți, vorba cu ”piticu”: dacă Dumnezeu nu i-a dat un trup mai mare îi pune ceva acolo, în plus față de alți oameni. La domnul judecător i-a pus sprâncene. Și poate mai multă glagorie, că nu e de colea să stai în jilț, înțolit în negru și să împarți dreptatea și nedreptatea.”

                Valahu îl asculta pe Surcică, din ce în ce mai convins că cineva penetrase în mintea sa iar acum își vedea gândurile și chiar întâlnirea cu Radocea, expuse ca într-o vitrină magică. Prea le știa pe toate Surcică, prea le înșira ca mărgelele pe ață, prea era ca unul animat de un exacerbat spirit civic. Aiurea! Spiritul civic a murit demult, dacă nu cumva a fost pur și simplu un avorton, are el un of, ăsta cu jumatea lui de pădure, o mai fi și altul... a fost omul informator al securității, venea în biroul acela la întâlnirea cu maiorul Scântee, întocmea rapoarte informative privind starea de spirit a populației, era tratat cu o anumită considerație, cel puțin aparent, iar el se simțea important. Acum, aparent, e ca un câine fără stăpân ce tânjește după o mângâiere pe cap. La ce folos că are patru mașini la stradă, că e un fel de mic întreprinzător, că are și ceva lovele de-și permite să se îmbrace cu țoale de 3000 Euro, dacă el simte că lumea îl percepe ca un fel de slugă. Hei, taxi ! Dar nu era asta, gândi Valahu: Surcică era în misiune ordonată.

                Cum, necum, informațiile furnizate de Surcică, indiferent de motivele care îl animau, plasau moartea subprefectului într-un soi de vârtej tenebros.

                Surcică nu terminase ”descărcarea de informații”, era încă acolo, pe scaunul pentru «persoanele din afară», ca împăiat în geaca lui de nylon sclipitoare, mătăsoasă, nemișcat, într-o așteptare fără termen. Știa că trebuie să mai urmeze o întrebare din partea lui Valahu și aștepta, avea experiența culegătorului de informații, musai că trebuia să mai urmeze o întrebare, nu accepta să fie abandonat așa, la jumătatea poveștii, dar nu se hazarda să continue relatarea atât timp cât nu avea confirmarea să treacă la partea a doua, după cum spunea el - «amănuntele» de interes operativ.

                ”Aș vrea să revenim la momentul deplasării cu taxiul, spuse Valahu. Înțeleg că subprefectul a luat locul din dreapta pe bancheta din spate. Îl aveați cumva în oglinda retrovizoare. Ce făcea? Că era liniștit am înțeles, dar părea cumva grăbit să ajungă la destinație?...”

                ”De pe telefonul mobil a făcut două sau trei apeluri, la care nu a primit răspuns, deși a stat destul de mult în așteptare. L-am văzut în oglindă – era nemulțumit sau mai degrabă îngrijorat că persoana apelată nu-i răspunde. ”

                ”În timpul ăsta, cât a mers cu taxiul, a primit vreun apel telefonic?”

                ”Nu. Doar el a sunat.”

                Deci, își spuse Valahu, doamna Flavia Ant nu l-a sunat. Asta însemna că a mințit în declarația ei olografă. Și din nou același gând obsedant, că în mintea sa a pătruns un străin ce comunica ”life” cu Surcică, altminteri nu exista o explicație rațională pentru memoria lui extrem de prodigioasă. Era imposibil să fi învățat totul pe de rost și aibă răspunsuri la orice întrebare îi punea.

                ”Ajuns acasă, în fața porții, spuneați că se căuta prin buzunare, după chei, nu?”, reluă dialogul Valahu. ”Da.” ”Cât l-ați avut în raza vizuală ați obsevat dacă a reușit să deschidă poarta sau i-a deschis cineva din interior?”     ”Nu pot spune nimic în această privință. Tocmai treceam prin dreptul Mercedesului și eram atent la mașina asta. Cert e că, atunci când am ajuns la capătul străzii, mai era încă în fața porții.” ”Ați revenit mai târziu și ați intrat în legătură cu persoanele din grupul format în fața casei subprefectului. Puteți să-mi faceți o descriere a persoanelor respective?”, îi ceru Valahu. ”Păi, să vedem: Era o doamnă grasă, în capot, peste care avea ceva de genul unui șal. Mai era încă o doamnă, înaltă, cu un cojoc din piele de oaie de culoare deschisă, ceva verde-albastru pal. Era și un domn, în vârstă, să fi avut 80 ani, care se cam bâțâia, îi cam tremurau mâinile. Mai era o fată din asta, bonă, cu un copilaș de vreun an în brațe, cam vânătă de frig și i-am spus să meargă acasă, că răcește pruncul. Doamna grasă, în capot, spunea că ieșise să vadă de ce latră câinii înnebuniți și atunci a auzit împușcătura. Doamna cu cojoc, am înțeles că locuia peste drum, în casa în dreptul căreia staționase Mercedesul. Tocmai venise din oraș și a acostat-o doamna ailaltă, grasa, care i-a spus că s-a întâmplat ceva acasă la subprefect, că s-a auzit o împușcătură, că latră câinii și amândouă au sunat la interfon și, cum nu le-a răspuns nimeni, s-au hotărât să dea telefon la 112. Mai erau niște băieți, din ăștia, șoferi la ștabii care erau înăuntru. Unul din ei a venit cu zvonul că subprefectul s-a sinucis, că s-a găsit lângă el arma de vânătoare... Am șters-o imediat, că puteam fi luat la întrebări, că ce caut eu la locul faptei...”

                In timp ce Surcică vorbea, Valahu încercă să construiască o cronologie a evenimentelor. ”Zici că una din persoanele de față afirmase că a ieșit din casă întrucât câinii lătrau înnebuniți și după aceea a auzit împușcătura.” Surcică aviză: ”Da, asta și zicea. Știu la ce vă gândiți, că nu degeaba lătrau câinii și că împușcătura a venit după...” Mare figură Surcică ăsta! Valahu se simțea împins cu forța într-o nebuloasă.

                Așadar, vecinii s-au alertat, au sunat la interfon, dar nu le-a răspuns nimeni. De remarcat că, în declarația ei, Flavia Ant nu a relatat momentul în care a ajuns pe stradă, ci doar cel al pătrunderii în living ceea ce e de presupus ca atunci când vecinii au sunat la interfon, mai mult ca sigur că ea se afla deja în casă. Numai în situația asta ar fi putut fi evitată întâlnirea cu persoanele aflate în fața porții.

                 ”Domnule Surcică, mai aveți mașina de acum trei ani, taxiul cu care l-ați dus pe subprefect acasă?”, se interesă Valahu.

                ”N-o mai am. Am vândut-o. Acum am la stradă patru mașini în leasing - Dustere – mașini ca lumea. Să se simtă omu bine când merge cu treabă undeva, nu înghesuit între scaune, cu genunchii la gură. De ce întrebați de mașina veche? După trei ani, chiar dacă murea în mașina mea, tot nu mai rămânea nici o urmă până acum...”

                ”Spuneați că bancheta din spate avea o husă din blană?”, continuă Valahu cu gândurile aiurea.

                Surcică îl cercetă cu un singur ochi, așa cum fac găinile când simt hultanul planând în înaltul cerului.

                ”Avea”, zise el

                ”Una de culoare albă?” întrebă Valahu.

                ”Da, din blănițe de iepure. Chinchila. Pe vremea aceea, încropisem o crescătorie de iepuri cu fonduri europene. Carnea se vindea bine, dar cu blănițele era o problemă... Am renunțat. Șmecheria nu e să crești iepuri, ci să-i valorifici și aici ești pe muchie de cuțit, la mâna negustorilor.”

                Valahu era ca în transă. Senzația atingerii cu degetele a învelitorii aceleia din blană de iepure! Ciudat! Gândul absurd că el a fost cel care a călătorit cu taxiul, în acea nefastă zi, îl scoase din realitate. Simțea cum se curbează timpul și spațiul sub impresia unei viziuni care se destramă înainte de a prinde contur.

 

                ”A, era să uit. Am niște poze. Poate vă interesează”, făcu Surcică.

                ”Ce poze?” întrebă Valahu

                ”De la eveniment, să zicem”.

                Scoase din buzunarul interior al gecii un teanc de fotografii color. Le răsfiră pe masă. ”Ce e cu ele?”, întrebă Valahu. ”Le-am făcut eu”, zise Surcică cu mândrie nedisimulată. ”Sunt destul de clare, se văd chipurile oamenilor, deși era aproape întuneric...”, comentă Valahu. ”Aveam pe vremea aceea o sculă profesionistă cu o sensibilitate și o rezoluție foarte bune.” ”De la...?” făcu Valahu. ”Ei, nu. Nici chiar așa. Am o pasiune pentru fotografii în condiții dificile și în decursul timpului am experimentat fel de fel de aparate pe care am dat o groază de bani.” ”Acum nu aveți nici una, pe undeva, montat în vreun ornament al gecii?... Un boy-cam...”, zise Valahu.

                Surcică râse cu poftă. ”Adică la ce?” făcu el ”Așa, pentru o amintire... pentru a face dovada că întrevederea noastră a decurs conform planului.” ”Mă luați peste picior, replică oarecum vexat Surcică. Nu, sunt curat.” continuă el. ”Deci, ce reprezintă pozele?” ”O parte sunt de la evenimentul din stradela Florilor, din noaptea aceea, celelalte de la înmormântare.” ”Aha!” făcu Valahu.

                 Fotografii cu imagini din fața vilei subprefectului Ant. Grupuri de câte două-trei persoane surprinse în diverse ipostaze, stând de vorbă pe stradă, intrând sau ieșind pe poarta masivă din gardul construit din trunchiuri de brad ascuțite la vârf, înfipte în pământ unul lângă altul, alcătuind un fel de fortificație asemenea unui arhaic meterez dacic... În planul secund se vedea barajul format de poliție. În unele cadre apăreau mașini ale poliției cu girofarurile în funcțiune. Aparatul domnului Surcică părea sincronizat cu fleșurile mașinilor de poliție în așa fel încât să se declanșeze atunci când lumina albastră scana fețele oamenilor. ”Deci, ce avem aici?” întrebă Valahu, indicând câteva fotografii. Surcică privi pozele scomonind undeva în memoria sa. Era o impresie. Valahu își zise ca mimează efortul de aducere aminte, că, de fapt, era surprins de întrebare și nu avea răspunsul dacă fotografiile i-au fost livrate de cei care îl trimiseseră în misiunea de manipulare. Dar, se înșela. Surcică era foarte bine pregătit. ”În grupul ăsta de trei, de la dreapta la stânga, e ăla pirpiriu, cu pălărie și sprâncene groase, cel care a fost salutat de polițaiul de la baraj «Să trăiți, domn judecător!»... cel din mijloc e un senator, unul Gârboavă Dumitru, cel din stânga e... îi spuneau domnul avocat. În poza asta, continuă Surcică, e domnul șef al poliției stând de vorbă cu ziariștii. Aici avem o fotografie în care domnul judecător e împreună cu o doamnă. Tocmai ce ieșeau din vilă. Am aflat că doamna era procuror. Am văzut-o ulterior într-o conferința de presă. Ce să vă mai spun...? Ăsta e președintele de la organizația locală de partid, ăstălaltul e un deputat... A, ăsta e prefectul de pe vremea aceea. Ăștia de aici sunt un grup de vecini...” ”Pozele astea par să fie făcute de un profesionist”, remarcă insidios Valahu. ”Păi, mai profesionist ca mine... Cred că fotografiam cu un Canon cu senzor CMOS full frame de 18 mega pixeli.” ”M-ai dat gata!” ”Ei... nu se pune problema. Oricum era nevoie de o explicație pentru claritatea imaginilor. Senzorul ăsta e prefect pentru condițiile de luminozitate foarte scăzută.” ”Domnule Surcică, am o întrebare mai specială, ținând seama de... simpla coincidență că vă aflați la locul unei morți suspecte, cu un aparat foto special pentru condiții de luminozitate scăzută. E greu de crezut că absolut întâmplător aveați asupra dumneavoastră un aparat atât de special și de scump în timp ce făceați taximetrie. Sunteți sigur că... Nu vreau să vă supăr nicicum. Sper să înțelegeți. Am o deformație profesională. În genere sunt reticent față de informațiile pe care le primesc. Asta până nu le verific. În cazul de față nu pot să verific spusele dumneavoastră nicicum. Asta nu înseamnă că pozele acestea nu sunt reale. Puteți să-mi serviți orice legendă. Nu mă deranjează. Aș vrea să știu dacă în prezent mai lucrați pentru cineva.” Surcică nu păru surprins și nici vexat de insinuarea lui Valahu. ”E o întrebare la care nu știu ce răspuns să vă dau. Dumneavoastră, dacă ați fi ofițer acoperit și cineva v-ar întreba pentru cine lucrați, ce răspuns i-ați da? Dacă eu vă spun acum că nu sunt acoperit, mă credeți? Dacă vă spun că nu lucrez decât pentru mine, că am un hoby, cu fotografii făcute noaptea, la înmormântări celebre, mă credeți? Dacă vă zic că sunt un căpiat care umblă după cai verzi pe pereți... a, nu, s-ar putea să mă credeți și nu vă rămâne decât să sunați la spitalul de nebuni... să vină să mă ia... asta ca să... știți, e o vorbă din zilele noastre. Eu îmi dau seama în ce postură mă aflu și cam ce gândiți despre mine: vine taximetristul ăsta din lumea mare cu niscaiva informații despre o afacere puturoasă de acum patru ani... o fi de la... o fi de la... e o intoxicare, e o manipulare..., aduce și niște poze suspect de bine făcute... Domnule comisar, pe bune, am terminat-o de mult cu slujba la domnul Scântee și altul care să mă angajeze încă nu s-a găsit. Asta dacă nu cumva îmi faceți dumneavoastră o ofertă.”

Râde copios. Zâmbește și Valahu, gândindu-se că nu i-ar strica un informator ca el. Îi mulțumi pentru informațiile furnizate și făcură schimb de cărți de vizită, bucățile alea de carton fac diferența de statut social. Cartea de vizită a lui Valahu era amărâtă, confecționată pe ”barba” unei cunoștințe la tiparnița mânăstirii, a lui Surcică era una de lux cu textul în relief – TRANSDRIVE LUX S.R.L – General manager Ionel Surcică, telefon, fax, e-mail...  Înainte de a ieși din încăpere, Surcică se opri în cadrul ușii, privi lung la Valahu, un pic surprins ori nedumerit, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată, sau pentru ultima oară.

                ”Domnule comisar, m-am tot gândit la ce m-ați întrebat la un moment dat, dacă semănați cu subprefectul. Semănați domnule, al draculu′ de bine, de parcă ați fi frate geamăn cu decedatu′ și, dacă ar fi să jur acum, aș putea spune că pe dumneavoastră v-am avut client în ziua aceea.” Râse într-o dungă, clipi dintr-un ochi, complice, după care, însoțit de Hunedorean, dispăru, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Însă, după o secundă reveni în dreptunghiul de clar obscur al ușii, sau poate că nici nu se îndepărtase de acolo vreo clipă, Valahu nu era sigur. Imaginea fantomatică a lui Surcică zăbovea cumva ca într-o hologramă, redusă la esență: o scurtă clipire a ochiului drept însoțită de zgomotul acela al râsului rostogolit printre coardele vocale.

                Valahu se întrebă dacă a fost o glumă. Ce voia, de fapt, să-i spună Surcică? Mai târziu, rememorând întrevederea, avu așa, o stare de recul și se întrebă dacă întâlnirea cu Surcică avusese loc în realitate. O amintire în care apăreau imagini fantomatice cu iepuri albi, Chinchila, sacrificați pentru ca, din blana lor, să fie capitonate scaunele unui taxi. Absurd! Atât de absurd, cum numai adevărul poate fi.

                 

După plecarea lui Surcică, Valahu deschise CD-ul ce-i fusese ”livrat” în timpul dimineții într-un plic galben. Era înregistrarea video a cercetării locului faptei de la vila lui Ant. Nu a aflat niciodată cine și în ce împrejurări și mai ales în ce scop anume i-o pusese la dispoziție. I-a bănuit pe cei de la Criminalistică, pe simplul considerent că fusese făcută de ei și, auzind că s-a redeschis cazul, i-au plantat-o discret pe birou, nevoind să-și asume gestul, din motive de securitate personală. Era, însă, surprinzător și ciudat că în procesul verbal de cercetare a locului faptei nu exista nici o mențiune despre înregistrare, ceea ce însemna că, oficial, proba nu exista, iar Valahu, neputându-i dovedi proveniența, nu o putea exploata ca atare. Pe de altă parte, dacă ar fi utilizat-o, ar fi trebuit să dea explicații în ce împrejurări a ajuns în posesia lui. Ce să spună, că a găsit-o într-o dimineață de noiembrie pe biroul său, aterizată acolo în mod misterios, ambalată într-un plic galben? Valahu vizionă înregistrarea o de câteva ori, încercând să descopere ceva nou în scena omorului, ceva deosebit față de cea surprinsă în fotografiile judiciare, o eventuală inadvertență între acestea și imagini, omisiunea unor probe materiale la cercetare sau relevarea unor detalii scăpate din vedere în cursul cercetării. Cameramanul, însă, nu părea să fi fost preocupat special de câmpul omorului, ci de ambianța și atmosfera din livingul lui Ant. În cadru apăreau chipurile celor prezenți acolo, forfota criminaliștilor, în salopetele lor albe ca ale unor astronauți, aflați în explorarea unui câmp al ororii, Aguridă asistând de pe margine preocupat și îngândurat și cumva îngrijorat, ca și cum s-ar fi aflat în căutarea unui răspuns, procurorul de caz, madam Topoliceanu, dând indicații pentru fixarea sau prelevarea unor probe, undeva, în rotonda livingului, în penumbră, se vedea Flavia Ant, văduva copleșită de tragedie, stând pe marginea unui fotoliu, plângând, jelindu-și soțul... Banalități, ar fi putut zice Valahu. Dar, se gândea că înregistrarea avea în vedere ceva anume, ceva relevant în legătură cu scena locului faptei, ceva ce Valahu nu avea posibilitea să afle din simpla studiere a dosarului. Hunedorean avu o idee – cum că nu imaginile sunt importante, ci, probabil, coloana sonoră a înregistrării. Cei prezenți acolo au vorbit între ei, s-au spus unele lucruri, unele foarte clare, cum erau cele privitoare la indicațiile procurorului, altele mai puțin limpezi precum vocile din fundal peste care erau suprapuse fel de fel a zgomote. Împreună cu Hunedorean au reluat de la capăt înregistrarea, concentrându-se asupra sonorului. Valahu gândea ar trebui să prelucreze cumva înregistrarea pentru a separa sunetul de imagine și după aceea să pună în evidență vocile din fundal, să le facă inteligibile pentru că acolo părea să fie ceva interesant. Hunedorean a sugerat să apeleze la un amic al cărui job era... mixare și masterizare... adică de prelucrare a coloanelor sonore. Problema era că trebuiau să-i încredințeze înregistrarea așa cum o aveau. Nu știau dacă e originalul sau a nu știu a câta copie. Poate că era originalul, iar binevoitorul o transmisese în ideea să fie folosită ca probă în dosar, o probă care să reziste la o expertiză de autenticitate. Așa că Valahu îi ceru lui Hunedorean să se asigure că proba nu va fi alterată în cursul operațiunii de filtrare și curățare a coloanei sonore. Era un risc asumat din nevoia imperioasă de a afla ce anume se petrecea în fundalul scenei cercetării locului faptei. CD-ul cu coloana sonoră prelucrată le-a parvenit după două ore. Surpriza a fost... vocea Flaviei Ant, cuvintele rostite de aceasta : ”Crin, ți-am spus de atâtea ori că nu trebuie să-ți fie teamă de oamenii aceia... De ce ai făcut asta? Aveam tot viitorul în față, Crin! Ce mă fac eu? Ce le spun copiilor?...” Așadar, exista proba prin care toată istoria cu motivul oficial al actului suicidal era aruncată în aer. În prima clipă Valahu se gândi la recuperatori, la rakeți, că Ant putea fi implicat în cine știe ce afaceri de tip mafiot, că luase bani cu camătă, că promisese ceva și nu se ținuse de cuvânt, că trăsese cuiva o țeapă și era presat, hărțuit... Apoi, și-a spus că e posibil ca înregistrarea să fie trucată, insertul acela cu bocetul Flavei fiind menit tocmai să plaseze ancheta pe o pistă falsă. Amicul lui Hunedorean, cel care prelucrase coloana sonoră, precizase însă că înregistrarea era doar o copie și că, în lipsa originalului, nu putea certifica dacă se intervenise sau nu asupra sunetului.

Dar mai era ceva: momentul în care plicul galben cu CD-ul aterizase pe biroul lui Valahu. În timpul dimineții, înainte de ora începerii serviciului (femeia de serviciu care făcuse curățenie în birou, activitate ce avea loc zilnic în jurul orei șase si jumătate, era categorică, nu existase nici un plic galben), înainte ca Valahu să fi luat contact cu Radocea, înainte de apariția lui Surcică. Deci, momentul ”plicului galben” avea o anume semnificație: i se oferea o pistă verosimilă, la prima oră a zilei – doamna Flavia Ant și recuperatorii sau rakeții, ce-or fi fost ei – pe baza căreia Valahu să-și facă un plan de investigații care să îl conducă exact pe direcția sugerată. Numai că, în cronologia evenimentelor, intervenise deja hazardul, căci decizia de a-l contacta pe Radocea fusese luată în timp ce se deplasa spre serviciu. Celor ce planificaseră acțiunea nu le trecuse prin cap că Valahu avea să sară peste rutina de a fi la muncă la 7:30 și că va merge cu noaptea-n cap direct la prefectură pentru a sta de vorbă cu Radocea și că, după aceea, pe firul evenimentelor, se va interpune taximetristul. El aflase conținutul înregistrării mult mai târziu, iar în situația în care obținuse deja câteva informații noi despre împrejurările morții subprefectului, jelania soției nu făcea altceva decât să complice lucrurile și să deschidă noi piste obligatoriu de a fi investigate. Asta însemna timp. Un fel de război de guerilă a informațiilor, vor să mă zăpăcească de tot, gândi Valahu.

«Să nu-ți fie teamă de oamenii aceia !» Valahu se întreba dacă era vocea Flaviei Ant, dar nu excludea posibilitatea ca, totuși, să fie vocea ei, indiferent în ce context fusese făcută înregistrarea. Era imperios necesar să aibă o discuție cu ea, să clarifice acest aspect cât mai repede, pentru că dacă, într-adevăr, asupra lui Ant existase un șantaj sau o amenințare și că sub presiunea ”oamenilor aceia” a recurs la gestul extrem, sinuciderea, dacă era sinucidere, se lua o altă turnură. Dar, chiar dacă asta era la o primă vedere o variantă suficient de ispititoare, scârțâia, căci ceva nu se potrivea în cronologia evenimentelor premergătoare actului suicidal. Ținuta! Hainele cu care era îmbrăcat Ant. La despărțirea de Radocea, Ant se afla în costum de vânător. Poate că fusese la vânătoare în acea dimineață și, în drum spre Moll, de unde urma să cumpere un cadou pentru copil, a trecut pe la Prefectură și s-a schimbat îmbrăcând scurta maron. Valahu îl sună pe Radocea și-l întrebă dacă Ant avea un asemenea element vestimentar în garderoba de la serviciu.. ”O fi avut, nu știu, ceea ce pot spunea e că, în momentul despărțirii, era îmbrăcat cu geaca de vânătoare, că ușa de la cabinetul meu rămăsese întredeschisă și nu l-am auzit să fi intrat în biroul lui. Oricum, dacă stau să mă gândesc bine, nu l-am văzut niciodată îmbrăcat cu o scurtă maron. La vremea aceea purta un palton lung, elegant, de marcă, bleumarin office. Era la modă. Și eu aveam un asemenea palton. Îl comandasem la sugestia lui. Făcea parte din ținuta oficială pentru întâlniri publice pentru ceremonii... Dădea bine să apari în public la patru ace.” 

Valahu era lămurit. Atât de lămurit încât nu știa ce să creadă – care erau informațiile false și cele adevărate. Potrivit declarației lui Surcică, la Moll, Ant purta scurtă maron, ceea ce era de neexplicat de ce și când anume, în intervalul de timp situat între despărțirea de Radocea – 15:30 și urcarea în taxiul lui cu Surcică la Moll (15:45)– deci, în cele 15 minute, Ant și-a schimbat ținuta de vânătoare cu haina aceea a cărei culoare ar fi dat dureri de cap oricărui anchetator. Și pentru ca lucrurile să fie și mai de neexplicat, la cercetarea locului faptei cadavrul subprefectului a fost găsit îmbrăcat în ținuta de vânătoare. Era nu numai complet neplauzibil, ci total neverosimil ca, ajungând acasă, să se fi schimbat din nou în ținuta de vânătoare, pentru ce? în contextul în care, intenționând să meargă la paranghelia de prerevelion trebuia să se îmbrace în costum, cu cravată... să fie ”elegant office”. Să se fi înșelat Surcică? Valahu îl sună. Tipul se arătă vexat că pune la îndoială spiritul său de observație și claritatea memoriei: ”Cum, domnule comisar, păi eu nu știu ce vorbesc?! Adică vin la dumneavoastră să vă pun părul pe bigudiuri, ca să ce? Era îmbrăcat în scurtă maron. M-am uitat bine la el.” ”Și, omul în scurtă maron, zici că era subprefectul Crin Ant?” ”Domnule comisar!... Păi, ce facem?  Vă imaginați că eu nu știu ce înseamnă furnizarea de informații false sau obstrucționarea unei investigații? V-am zis: sunt trecut prin ciur și dârmon. El era. Fără dubiu!”

Valahu nu se afla în postura unui judecător căruia, dacă nu-i convine o probă cerută de apărare sau de acuzare, apelează la dreptul de veto , ”Se respinge!”, așa că era obligat să ia de bune spusele lui Surcică și să rețină că în data de..., la ora x, în taxiul lui s-a urcat subprefectul Ant, îmbrăcat cu o scurtă maron și că, la ora 16:00, l-a lăsat în fața vilei de pe stradela Florilor. Acela a fost momentul în care i-a trecut prin minte ideea absolut crazy că individul transportat de Surcică era... o sosie a lui Ant... Dar și el, Valahu, era o sosie a lui Ant. Giordano Bruno era și el o sosie și poate că mai existau în lumea largă încă o sosie sau două...câte?... până la a șaptea. Prea multe sosii pentru o anchetă pe care o voia serioasă, temeinică și nu bazată pe ubicuitate, populată cu fantasme. L-a invitat pe Surcică la un test menit să înlăture orice urmă de îndoială asupra mărturiei sale. A pregătit cu ajutorul lui Hunedorean și a unui criminalist un set de 12 planșe cu portrete robot după chipurile celor trei personaje – Ant, Giordano Bruno și comisarul Valahu Ioan Horațiu - câte patru de fiecare, cu podoabele capilare inversate, mixate, portrete plasate într-o ordine aleatorie, combinate cu alte 12 portrete ale unora din fotografiile făcute cu prilejul înmormântării subprefectului și i le-au prezentat lui Surcică. ”Vă bateți joc de mine,” spuse acesta râzând acru. Valahu i-a explicat de ce făceau testul și i-a cerut să indice planșa care reprezintă persoana pe care a transportat-o cu taxiul. Surcică stătea aplecat asupra celor 24 portrete, cu capul prins între palme, cu coatele rezemate de masă, plimbându-și privirea de la unul la altul, examinând cu atenție fiecare trăsătură a chipurilor, absorbit cu totul de ele, iar Valahu și Hunedorean, în liniștea absolută a spațiului din jurul lor, tulburată vag de dangătul clopotului de la biserica de peste drum, așteptau ca degetul lui arătător să se oprească asupra unui portret, așa cum bila aruncată de crupier în conul unei rulete poposește până la urmă în locașul unui număr. Într-un târziu, Surcică a spus: ”Ăsta sunt eu, acum 12 ani, când mi-am făcut  noul buletin”, indicând unul din desene care, într-adevăr, reprezenta chipul lui, prelucrat după fotografia din baza de date a persoanelor

„Bine, ne-ai prins, dar care e cel al omului cu scurtă maron.” ”Nu e printre acestea.” ”Cum așa!?” ”Seamănă foarte bine și cu ăsta și cu ăsta, și cu ăsta...”, făcu Surcică, degetul lui oprindu-se pe rând asupra planșelor ce reproduceau figurile lui Ant, Giordano Bruno și a lui Valahu, dar nici unul nu este omul pe care l-am dus cu taxiul. Toate pozele astea seamănă al naibii de bine cu subprefectul Ant, dar nu e el. Ați făcut o șmecherie. Care e treaba, să nu mor de prost?”

Valahu i-a cerut să nu se grăbească, să se uite cu atenție. ”Asta e ca în treaba aia care apare pe Facebook, un dreptunghi umplut cu litera C și ți se cere să găsești litera O sau G. Te uiți până îți fug ochii în toate părțile”, remarcă Surcică ofuscat. Adică, ce, era luat de prost, el, informatorul maiorului Scântee. Nu ținea. ”Care e treaba?, insistă el. Vă spun, în pozele astea pe care le-ați făcut cu identy-kit, sau cum le-ați făcut, nu e subprefectul. Uite, aș putea spune că în astea două ești dumneata, domnule comisar. Portretul aduce foarte bine cu figura dumitale, dar poate să fie a altcuiva sau... a nimănui. E un chip fictiv, din imaginație. O păcăleală. Care e treaba?” ”Deci, ești sigur că nici una din planșe nu reprezintă omul în scurtă maron?”, insistă Valahu. ”A subprefectului”, îl corectă Surcică. ”Și totuși, dacă într-una din poze e subprefectul Ant, ce zici?”, întrebă Valahu. Surcică rămase pe gânduri. ”Adică cum?”

Ceva se prăbușea în el. ”Mă luați de mincinos?” ”Nu. Uite, planșele astea patru sunt prelucrate după poza subprefectului, poza asta” și i-a pus in față fotografia din timpul campaniei electorale. Surcică se lumină la chip. ”Ei, în poza asta mai aduce cu el, e mai viril... Dar când eu l-am dus cu taxiul, era tras la chip, avea sub ochi cearcăne de om nedormit, felingoșit, cum vă ziceam, nebărbierit de vreo două zile. Dacă e vreo unul din portrete care se apropie cel mai mult de chipul lui de atunci, e ăsta și se opri cu degetul asupra figurii lui Giordano Bruno.” ”Ăsta a murit acum 400 de ani”, îl informă Valahu ”Cum așa? făcu Surcică. Hai, domnilor, fiți serioși! Faceți mișto de mine?” ”Nu. Privește! Ăsta e Giordano Bruno. Au fost suprimate detaliile de epocă...” ”Nu l-am văzut în viața mea pe... începu Surcică, dar se opri. Știu cine e Giordano Bruno. Am mai citit și eu câte ceva la viața mea. Nu sunt câștigat la belciuge. E cel care a spus că Pământul se învârtește și pentru asta l-au ars pe rug. Așa ar trebui să se întâmple și astăzi cu cei care învârtesc România într-o direcție greșită. Să fie arși pe rug. La țepe, în Piața Victoriei!”

Lui Valahu îi venea să-l întrebe dacă e băsist, dar nu avea sens. Martorii nu au culoare politică. Sunt heruvimi castrați.

Deci, cu domnul Surcică nu o lămuriseră. A rămas ferm pe poziția sa, cum că persoana pe care a transportat-o cu taxiul pe stradela Florilor nu era alta decât subprefectul Ant, ceea ce era extrem de ciudat în contextul reconstituirii timpilor și traseului parcurs de Ant de la despărțirea de Radocea până la evenimentul fatal. Ideea unei sosii, a unui al doilea Ant, ideea gemenilor...era tulburătoare. Valahu intrase într-o vrie halucinantă. Deja, pe baza probelor din dosar – natremia, al doilea cartuș, destrucția facială produsă parcă la modul intenționat pentru a face imposibilă identificarea vizuală - își punea problema substituirii, că, de fapt, cadavrul nu era al lui Ant, ci al altcuiva, dar, ca să faci rost de un cadavru, undeva, într-o împrejurare macabră, un om trebuie să dispară. Lista dispăruților în perioada critică, înainte de 24 decembrie 2010 era scurtă - trei bărbați și o femeie și nici o asemănare cu chipul lui Ant. Valahu era într-o fundătură. Dar, își zicea el, nu era obligatoriu ca cel al cărui cadavru fusese recunoscut de Flavia ca fiind soțul ei să fi făcut obiectul unei reclamații de dispariție. Câți oameni nu dispar și nimeni nu se interesează de soarta lor? Ii veni în minte întâmplarea legată de cazul ”Elodia”. Un craniu de femeie găsit în timpul scotocirilor prin păduri, rămas neidentificat, o dispariție nereclamată... o anchetă împotmolită sub acronimul AN. Și mai era ceva: costumația! Valahu încercase să găsească o explicație plauzibilă pentru schimbarea ținutei lui Ant – de la bluza de vânătoare din momentul plecării de la Prefectură, la geaca maron la Moll și după aceea, din nou în costumul de vânătoare în livingul unde fusese găsit mort – iar ipoteza la care ajunsese i se părea hazardată întrucât se baza pe premisa existenței unei a doua persoane. A unei sosii. Și el era o sosie și își spunea că trei indivizi cu același chip era deja prea mult. În acele momente, înscenarea sinuciderii se contura ca eșec al unei operațiuni insuficient pregătite al cărei rezultat ar fi trebuit să fie unul neîndoielnic... cadavrul în ținuta de vânătoare să fie fără dubii al lui Ant, numai că, iată, apăruseră înregistrarea în plicul galben și martorul a cărui declarație dădea totul peste cap – un Ant în haine de culoare maron. Asta e ambuscada în care sunt împins, gândi Valahu.