TRIUMFUL HAITEI (V)

Lovitură de teatru! Valahu a revenit la pagina de internet și s-a oprit asupra unui articol publicat în presa locală la trei zile de la eveniment. Erau declarațiile procurorului şef de secție, Mădălina Topliceanu, care, într-o conferință de presă expunea pe larg ce și cum s-a întâmplat din perspectiva unei sinucideri fără dubii: ”Potrivit datelor rezultate din ancheta preliminară, vineri seara, în jurul orei 18.00, subprefectul s-a deplasat în camera de la demisol în care îşi ținea arma de vânătoare, cartușele și celelalte accesorii de vânătoare, după care a revenit la parter. Cu o stăpânire de sine remarcabilă, a încărcat arma lungă de 1,25 metri cu două cartușe magnum 12/76 cu alice de 4 milimetri. Odată arma încărcată, subprefectul s-a așezat pe o canapea, a înclinat arma la 45 de grade, a fixat-o sub bărbie, după care a apăsat trăgaciul cu degetul mare de la mâna dreaptă. Orificiul de intrare a mănunchiului de peste 300 de alice are un diametru de 3 centimetri, iar cel de ieșire de peste 15 cm. Suflul exploziei combinat cu penetrarea snopului de alice a aruncat în aer partea superioară a feței și zona fronto-parietală stângă a cutiei craniene. Un accident în timpul manevrării armei este exclus, sinuciderea fiind neîndoielnică, deşi până în acest moment nu a fost găsită o scrisoare care să justifice gestul. S-a tras un singur cartuș. Sub bărbia victimei au fost identificate urme de funingine, ceea ce demonstrează că subprefectul a fixat ţeava armei sub mandibulă și din poziţia șezând a apăsat trăgaciul cu degetul mare de la mâna dreaptă. S-au făcut speculaţii cum că lungimea armei nu permitea acționarea trăgaciului cu mâna și că s-ar fi folosit de degetul de la picior. Exclus. Echipa de cercetare a locului faptei a constatat că subprefectul era încălțat cu ghete. "

Asta era o declarație tare de tot. Îl tăia pe Aguridă, gândi Valahu. O relatare halucinantă, cu detalii greu de demonstrat în cursul unei anchete aflate abia la început. Că a apăsat trăgaciul cu degetul de la mâna dreaptă!!! De unde știa doamna procuror că, în jurul orei 18, Crin a mers în camera de la subsol, a luat arma, după care a revenit la parter şi a încărcat-o cu două cartușe? Pe ce probe îşi întemeia afirmația? Nu exista nici un martor care să fi relatat așa ceva. «Potrivit datelor din ancheta preliminară...»!? Păi dacă din ancheta preliminară a rezultat traseul deplasărilor lui Crin înainte de sinucidere, unde sunt probele care să ateste o asemenea versiune? Poate că au fost, dar nu mai sunt. E posibil că misteriosul Domn X, - posibil Domnul Socru - cel care a furnizat jurnalistului prima relatare cu privire la așa-zisa scenă a sinuciderii, a fost în preajma lui Crin când acesta şi-a zburat creierii şi știe ce mișcări a făcut acesta prin casă? Deci, flecăreala lui Aguridă se pare că nu e chiar... de amorul artei. Era de presupus că în timpul «anchetei preliminare» acest misterios Domn X - posibil socrul - a fost audiat ca martor, însă declarația a fost făcută dispărută. De ce? Pentru că nu trebuia să existe o altă persoană, în afară de doamna Ant, care să fi descoperit prima cadavrul? Poate că doamna procuror, ulterior declarației olografe scrise după dictare, a audiat-o pe doamna Ant și pe tatăl acesteia și de la ei a obținut datele cu privire la momentul premergător ”sinuciderii”. Era lipsită de sens logica unei asemenea acțiuni: să ai informații detaliate cu privire la felul în care s-a derulat tragedia și să excluzi mărturiile care ar fi atestat o anume situație de fapt?! Era de neînțeles. De ce era obligatoriu ca doamna Ant – și nu socrul - să fie persoana care descoperă prima cadavrul? De ce doamna Ant? Întrebarea asta i se învârtea prin minte lui Valahu ca un titirez. Doamna Ant, doamna Ant ! Ea era paravanul perfect în spatele căruia s-a produs moartea suspectă a subprefectului. Și vine doamna procuror cu declarația ei de presă năucitoare. Dacă era să fie luată de bună, atunci povestea cu socrul reprezenta o simplă scorneală a lui Aguridă. Numai ca alegația publică fusese imediat după încheierea cercetărilor la locul faptei, pe când declarația de presă a doamnei procuror venea la trei zile diferență. Cine spune adevărul și cine minte? Toată lumea minte? Toată lumea spune adevărul? Imposibil. Ce interes ar fi avut doamna procuror să iasă în public cu o gogonată demnă de baronul Münchhausen? Dar să zicem că scena sinuciderii descrisă de ea are un sâmbure de adevăr. Care e, însă, sursa informațiilor sale? Declarația soției subprefectului? Declarația socrului? Sau declarația unui martor ocular pe care, din motive oculte, îl punea sub protecția anonimatului? Cineva a cărui identitate nu putea deconspirată. Unul care se afla cu subprefectul în vilă în perioada critică. O întâlnire compromițătoare. Conspirativă. Prin urmare, Valahu decise că nu trebuie să abandoneze ideea existenței personajului misterios – el urma să rămână în raționamentele sale misteriosul Domn X, care furnizează presei o informație extrem de importantă, cum că arma, înainte de începerea cercetării la locul faptei, se afla în altă poziție decât cea surprinsă în fotografiile judiciare. Era din ce în ce mai limpede că responsabilii implicați în anchetarea morții lui Crin fuseseră luați prin surprindere și, deși primiseră dispoziții ca moartea suspectă să fie calificată drept sinucidere, nu reușiseră să se pună de acord asupra detaliilor, iar acum trebuiau să facă față scurgerilor de informații ajunse în presă, dezinformărilor, insinuărilor, devoalărilor... Numai că părea de gâgă ca un procuror de caz să nu vină cu o soluție plauzibilă care să infirme zvonurile cu privire la motivul și natura morții subprefectului și intră în conferința de presă cu o gulgută care nu îngroapă nici pe departe cazul, ci, dimpotrivă, îl punea într-o lumină dubioasă – sinucidere în prezența unui martor a cărui identitate este ascunsă.

Dar exista și o altă variantă cu privire la sursa informațiilor doamnei procuror. În condițiile în care descrierea scenei sinuciderii nu e ficțiune pură, văzută din perspectiva unui martor ocular care în fapt nu exista, atunci înseamnă că doamna procuror a avut o altă sursă de informație. O sursă pe care nu o putea deconspira. Obligată însă să contracareze informațiile cum că arma fusese găsită «alături» de cadavru, căci era pusă în pericol ideea sinuciderii, iese în conferința de presă și, folosindu-se de informațiile parvenite pe o cale ocultă, face o descriere detaliată a mișcărilor subprefectului pentru a implanta cât mai adânc în conștiința publică ideea că ceea ce s-a întâmplat cu Crin e doar o tragică și banală sinucidere.

 Un act disperat și riscant al procurorului de caz, întrucât deschidea calea speculațiilor – de unde informațiile, din înregistrările secrete cu tehnică operativă, de la o persoană care a asistat la moartea subprefectului?... Pentru ce era monitorizat acesta? Ce se urmărea de fapt prin acreditarea sinuciderii? Devenea din ce în ce mai sigur că subprefectul era supravegheat în cadrul unei acțiuni informativ-operative mai ample, cu ramificații, că un serviciu secret era implicat în realizarea conspirată a înregistrărilor, fără mandat, doar în baza unui protocol de cooperare... Indiferent, însă, de sursa informației, dacă scena relevată de doamna procuror corespundea realității, atunci însemna că, într-adevăr, Crin s-a sinucis. Problema era de ce dosarul a fost pus la păstrare atâția ani? Ce era în acea înregistrare în afară de scena sinuciderii?

În clipa aceea și-a făcut apariția Vulpe. ”Ei, cum stăm?” ”Stăm bine.” ”Te-ai lămurit?” ”Tocmai că nu .” ”Cum așa?” ”Ei, e prematur să avansez vreo idee.” ”Idee?! Adică?” Vulpe devenise circumspect și alertat. ”Ți-am spus că nu trebuie să ne facem de lucru cu dosarul asta.” ”Am înțeles. Nu ne facem de lucru...” ”Bine. Dacă ai nevoie de ceva, îmi spui, da?” ”Ce să am nevoie?” ”Știu eu? Ceva care... Mă rog... dacă e OK...” ”O să fie OK.” Vulpe și-a retras capul din cadrul ușii. O să fie un OK de o să ne crape ochii, gândi Valahu.

Când, în timpul unei anchete, șeful te stresează, anchetatorului îi vin idei, așa, ca o străfulgerare. Sinucidere, sinucidere, dar să nu iei în considerare ipoteza unei înscenări, e ceva inacceptabil, dacă te respecți ca anchetator... polițist sau procuror, ce-oi fi. Nu poți afirma cu valoare de adevăr absolut că victima a apăsat pe trăgaciul armei cu ”degetul mare de la mâna dreaptă” , fără să ai și dovada - o declarație a martorului ocular sau proba cu parafină. Or, în dosar nu exista nici declarație de martor ocular și nici-o probă prin care să se demonstreze existența urmelor de pulbere arsă pe mâna dreaptă a subprefectului. Asta, cu ”degetul mare de la mâna dreaptă”, nu putea fi o simplă alegație. Era menită să  pună ștampila ”sinucidere” pe o moarte violentă și evident suspectă, omițându-se deliberat dispunerea și efectuarea probei obligatorii în cazul folosirii unei arme de foc. Și nu numai subprefectul ar fi trebuit supus acestei probe, ci toți cei care ”beneficiau” de suspiciunea rezonabilă că ar fi putut fi autorii omorului, și socrul și soția...

După plecarea lui Vulpe, Valahu reveni asupra declarației de presă a doamnei procuror. Unele date erau eronate... la nivelul evidenței: trei sute de alice... au explodat în capul nefericitului subprefect! Imposibil. Trei sute de alice nu încap într-un cartuș. Un cartuș Magnum 12/76 cu o încărcătură de 50 grame nu poate avea mai mult de 10, maximum 15 alice de 4 mm. Exista posibilitatea ca ziaristul s-o fi citat-o greşit pe doamna procuror. Dar, în contexul altor năzbâtii debitate în conferința de presă, nu era exclus ca doamna procuror să fi pronunțat acest număr de alice. O eroare de exprimare sau... altceva. O eroare materială, de pildă, strecurată în nota pentru conferința de presă, redactorul notei tastând un zero în plus față de numărul real al alicelor găsite la cercetarea locului faptei și la autopsie, adică 300 în loc de 30. Treizeci de alice, însă, reprezintă încărcătura a două cartușe Magnum. Și, după ce a pronunțat numărul buclucaș, doamna procuror, dându-și seama de gafa făcută încearcă să o corecteze, precizând că s-a tras un singur cartuș. Era evident, o prostie. Ar fi putut sinucigașul să tragă două focuri? Posibil, doar în ipoteza în care prima lovitură a ratat ținta sau nu a fost letală, dar în cazul acesta ar fi trebuit să existe urme distincte ale ambelor lovituri, fie pe victimă, fie pe pereții încăperii - dar, din câte se vedea în dosar, criminaliștii nu identificaseră la locul faptei urmele a două focuri de armă distincte. Era greu de imaginat că, în situația dată, cele două focuri au avut același orificiu de penetrare sub același unghi și trase de la aceeași distanță. Asta era posibil numai dacă arma era mânuită de altcineva decât decedatul. Și, astfel, Valahu revenea la ipoteza bazată pe zicerile lui Aguridă și ale domnului Socru – Crin împușcat ”în zona vilei”, transportat apoi în living, după care urmează al doilea foc.

Conferința asta de presă, la numai trei zile de la nenorocire, înainte că ancheta să fi fost finalizată, înainte să existe un raport balistic, înainte chiar să fi fost redactat raportul de autopsie, în care procurorul de caz prezenta, cu extremă siguranță, dar şi cu o anumită grabă, modul de producere a leziunii letale - un singur foc de armă a cărei încărcătură a fost de trei sute de alice, evident a avea un singur scop : de a preveni eventualele speculații în legătură cu moartea lui Ant. Ciudat e că doamna procuror se leagă singură la cap, afirmând că subprefectul a încărcat arma cu două cartușe. Putea pur și simplu să nu spună asta. În dorința de a fi cât mai convingătoare descrie momentul armării puștii fără a se gândi la consecințe. Ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea cartuș? De unde ştie doamna procuror chestia asta? Era de presupus că acțiunea lui Crin avea oarecare logică - o fi încărcat arma cu două cartușe, fie din obișnuință, fie pentru că voia să se asigure, în eventualitatea ratării primului foc, că va avea la dispoziție cel de-al doilea cartuș, fără a mai fi obligat să facă o altă încărcare. Declanșarea celui de-al doilea foc, însă, nu putea avea loc decât dacă se elibera trăgaciul și se mai apăsa odată. Niciun om cu mintea întreagă nu îşi imaginează că un sinucigaș mai poate trage un al doilea foc după ce primul îi zboară creierii și, atunci, la ce bun să vii și să spui că s-a tras un singur cartuș... cu trei sute de alice?!!! Deci, precizarea doamnei procuror era inutilă, din perspectiva informării opiniei publice. Însă, după afirmația ”un singur cartuș”, doamna procuror ar fi trebuit să meargă mai departe cu relatarea, de vreme ce s-a băgat în chestia asta și să spună ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea cartuș care, din punct de vedere strict tehnic, ar fi trebuit să rămână netras pe țeavă. Nu era împotriva uzanțelor ca doamna procuror să ia legătura cu expertul înainte de conferința de presă și să se informeze asupra stadiului expertizei. Dacă a făcut-o și a aflat că subprefectul a folosit un singur cartuș, atunci ar fi trebuit să fi aflat și că al doilea a fost găsit netras pe țeavă. Numai că, privind mai atent fotografiile judiciare, Valahu a observat că în câmpul infracțiunii apăreau două tuburi arse. Un tub era marcat cu o plăcuță indicatoare, iar fotografia era însoțită de mențiunea corespunzătoare. Un al doilea tub apărea în planul secund al unei alte fotografii ce avea ca obiect principal cadavrul – fotografia de ansamblu.

În primul moment, Valahu a crezut că este vorba de unul și același tub, apoi a realizat ca este un altul, ținând seama de poziția diferită față de primul tub. Deci, două tuburi trase. Raportul de expertiză balistică – de 5 pagini - începea cu prezentarea armei, un IJ 27 Baikal, bok (cu două țevi suprapuse) calibrul 12/76, cu un singur trăgaci şi ejectoare, lungime, greutate, mecanism de dare a focului... Valahu era surprins, contrariat. Inițial, văzând tuburile de cartuș arse aruncate pe podea, pur și simplu a crezut că subprefectul s-a folosit de o armă semi-automată, căci numai o astfel de pușcă face automat reîncărcarea, aruncând tubul tras. Fusese pe punctul să facă o gafă impardonabilă : trăsese o concluzie pripită doar pe existența tuburilor trase marcate la locul faptei, fără a acorda atenția cuvenită tipului de armă folosită, pozată în fotografiile judiciare. Faptul că tuburile arse se aflau în câmpul infracțiunii, coroborat cu împrejurarea că arma utilizată era un IJ 27 Baikal – neautomată, la care cartușele trase erau ejectate doar la frângerea puștii, era un argument în plus în favoarea ipotezei unei intervenții străine în câmpul infracțiunii. Acel cineva - misteriosul domn Ageamiu, poate, - după ce ridică arma de pe podea, o frânge... din obișnuință, pentru a vedea câte cartușe s-au tras sau pentru a simula un omor, manevra care face ca tuburile să fie ejectate, după care o așează între genunchii victimei... ca să ce? Complicat! Din ce în ce mai complicat. Și fără logică.

Și tot fără logică apare afirmația doamnei procuror, în condițiile în care tuburile de cartuș arse fuseseră ejectate, se aflau pe podea, erau fixate şi în procesul-verbal... marca, poziţia, distanța până la armă... Cum Dumnezeu se face că doamna procuror ignoră evidența și se lansează într-o afirmație care ridică semne de întrebare din capul locului ? Nu se poate să nu fi avut cunoștință de existența celor două tuburi de cartuș trase. Participase la cercetarea locului faptei, dăduse indicații cu privire la modul de fixare a probelor, asistase la ridicarea probelor materiale... Să nu fi cunoscut faptul că tuburile arse nu puteau fi extrase de pe țevi decât dacă arma era frântă și că operațiunea aceasta e ulterioară morții subprefectului? Puțin probabil. Era o bâlbâială ciudată. Poate că doamna procuror era la primul ei caz care implica folosirea unei arme de vânătoare și nu a dat importanță faptului că tubul ars - cel marcat de criminaliști cu plăcuță numerică – ar fi trebuit să nu fie jos, pe podea, ci pe țeavă. Dar domnul chestor Aguridă?!...Afirmația acesta - un singur cartuș tras - punea sub semnul întrebării întreaga descriere a scenei sinuciderii - în condițiile în care existau probe neîndoielnice că ambele cartușe fuseseră trase. La un moment dat, Valahu și-a spus că nu era vorba numai de o eroare materială cu privire la numărul alicelor, sau de neștiința modului de funcționare a armei, ci și de faptul că doamna procuror știa că au fost trase două cartușe, dar nu avea o explicație pentru cel de-al doilea cartuș, sau poate că o avea, dar primise dispoziție ca moartea lui Crin să fie făcută sinucidere. Și atunci a gândit că singura soluție pentru a da un verdict oficial - sinucidere - era, printre altele, să arunce în spațiul public o dezinformare grosolană, că s-a tras doar un singur cartuș. Tot întorcând declarația ei pe o parte și pe alta, încercând să găsească o explicație în legătură cu ”teza singurului cartuș”, Valahu a ajuns la una dintre fotografiile judiciare sub care criminalistul scrisese: «Foto nr. 7. Detaliu privind destrucțiile feței și ale craniului», și a avut un moment de revelație bulversantă: al doilea cartuș... pentru a face imposibilă identificarea facială a victimei! Fotografia aceia i s-a întipărit în memorie – imaginea era halucinantă – capul și fața făcute terci. Era evident că, nici după cea mai laborioasă toaletare a capului nu putea fi reconstruit chipul pentru a se proceda la o identificare facială cât de cât aproximativă. Asemenea destrucții ample nu puteau fi produse decât prin efectul cumulat a două cartușe. Să fi fost asta o întâmplare?! Excludea astfel posibilitatea să fi fixat Crin atât de bine arma și să fi reușit în secunda aceea de trecere în neant să mai apese odată trăgaciul! Dacă scopul folosirii a două cartușe a fost pentru a face imposibilă identificarea cadavrului atunci însemna că în fotografiile judiciare nu era subprefectul Crin Ant, ci altcineva. Crin și-a înscenat moartea. Bombă! Nu? Sau tâmpenie curată!? Dacă nu era Crin Ant, atunci cine era? Și ce se întâmplase cu el, subprefectul care își înscenează moartea? În procesul verbal de cercetare a locului faptei exista o mențiune marginală potrivit căreia cadavrul a fost identificat în persoana lui Crin Ant de către soție. Atât. Cum? Care erau semnalmentele în baza căreia soția făcea identificarea? Nu se știe. Problema nu era doamna Ant , ci lipsa de intuiție a celor care efectuaseră ancheta. Chiar nici unul din echipa operativă să nu-și fi spus, în fața chipului desfigurat complet, că simpla identificare făcută de doamna Ant este insuficientă și că e nevoie și de alte dovezi... amprente, semne, ADN? Valahu ajunsese într-un punct în care imaginația încetase să mai funcționeze în regim normal. Simțea că o ia razna cu totul. Hotărî să se oprească aici. Nu putea merge cu presupunerile dincolo de limita absurdului. Era obosit, surescitat și îl durea cumplit capul. Trăia senzaţia că ajunsese la un fel de liman, acolo unde nu există altceva decât o tristă insatisfacție a celui care răscolește prin morțile altora în căutarea unui adevăr care nu servește nimănui. Ce dacă Crin a fost omorât? El sau altul în locul lui. Sunt sute şi sute de morți suspecte care rămân cu autori necunoscuți, după cum sunt zeci şi sute de autori stabiliți în baza unor erori judiciare sau probe contrafăcute. Valahu se gândi că ar fi mai bine să lase moartea lui Crin sub semnul unei certitudini aranjate. Ar fi toată lumea mulțumită. Cei ce cred că Crin s-a sinucis, oricum sunt demult împăcați cu ideea. Cei ce știu că Crin a fost omorât au probabil toată puterea şi mijloacele necesare să conserve teza sinuciderii. Voia însă să-i afle adevărul. Nu era numai o chestiune de orgoliu. Era ceva ce venea de acolo, de la Crăciunelu de Jos. I se părea absurd să facă o conexiune între moartea Adelinei și omorul săvârșit asupra subprefectului, însă e în el ceva care îl împinge pe marginea neantului. Toate în lumea asta se leagă între ele prin dialectica greu de respins - cauză-efect. Dacă undeva cade un fulg, vibrația aceea lentă a mișcării se transmite mai departe şi se amplifică şi se dezvoltă, iar altundeva, departe, la mii de kilometri distanță, se transformă într-o tornadă ce smulge de pe pământ casele oamenilor şi le face fărâme. Legătura dintre un fulg... şi o moarte! Ce s-ar fi întâmplat dacă Ant nu ar fi murit? Nu putea oferi un răspuns la această întrebare fără a nu fi socotit smintit. Partea cumva crazy, e că un răspuns avea şi nu e numai atât – era încredințat că acest răspuns se întemeiază pe o realitate... «Hai Horațiule, mergi până la capăt! se îndemnă Valahu. Realitatea lumilor paralele. Ar putea fi adevărat? Vorbește, bunule Dumnezeu. Dă-mi un semn - nu vreau un SMS sau o telegramă - întrucât am aflat cândva, demult, că Tu nu porți corespondență de felul acesta cu oamenii, dar dă-mi un semn că Adelina trăiește.»

Asculta vântul care se strecura prin fereastra întredeschisă. Ningea cu fulgi mari, zburătăciți din când în când de câte un vârtej iscat din neant. O lume dincolo de fereastră. O lume dincoace. Şi o lume în mintea sa. Prea multe lumi pentru a fi vreuna adevărată.

                                    *           *

                                          *

Și dacă Crin trăiește? Undeva, în lumea asta mare, ascuns sub o altă identitate...

Valahu se întrebă ce față ar fi făcut Vulpe, sau Aguridă, ori Crenguța dacă le-ar fi prezentat teoria asta.

Vorbești cu pisica, Horațiule, iar pisica te ignoră ceea ce e de nesuportat...

Vorbea cu o pisică imaginară. Era grav!

Se afla pe punctul de a închide dosarul. Dar nu a făcut-o. Simțea că îi scăpase ceva. Ceva foarte important. O astfel de senzație îl lovi precum o amnezie și fu dat peste cap. Ce Dumnezeu mi-a scăpat? Era o întrebare năucitoare și a început să caute răspunsul răsfoind din nou dosarul. Angoasa pusese stăpânire pe el. Îi era teamă că a pierdut definitiv amănuntul acela care îi fulgerase preț de o secundă prin fața ochilor, înainte de a-l conștientiza.

”Ce faci?” îl întrebă Hunedorean văzând că devenise agitat. ”Nu știu. E ceva care îmi scapă.”

Și-a prins capul în palme, a început să-și maseze tâmplele, pleoapele... Trecea în revistă informațiile care îi bombardau mintea, cele de pe Internet, cele din dosar... o avalanșă de imagini, de lumini și umbre ca în derularea cu mare viteză a unui film. Era o nebunie. Rămase cu dosarul deschis la planșa fotografică. Privirea i se agățase de imaginea unei rigle metalice așezate în dreptul unui șir de alice, din cele găsite la locul faptei. Fotografie criminalistică metrică. Asta era! Alicele! Un șir de alice fotografiate pe o coala de hârtie. Le-a numărat de câteva ori, marcând fiecare alică cu vârful creionului. Odată i-au ieșit 17, la a doua numărătoare erau 18, la a treia încercare... îi fugeau prin fața ochilor... Dar nu asta era problema. Nu numărul lor, ci dimensiunea: 5 mm. Asta era de fapt și mențiunea din dreptul fotografiei: ”Alice recuperate la locul faptei, diametru 5 mm”. În șirul acesta de alice era... anomalia. A pus-o în evidență mărind fotografia; opt din cele 17 alice, aveau diametrul de 4,5mm. restul erau de 5 mm. Îi venea să sară în sus de bucurie. Evrica! Poate chiar a țipat. Nu știa. Hunedorean îl privea siderat... cu privirea aceea,  inconfundabilă, a celui șocat că omul din fața lui a înnebunit brusc. Valahu simțea nevoia să aibă o confirmare și l-a întrebat ce părere are. ”Evident, provin două cartușe diferite, dar nu știu cât de relevant poate să fie. Au fost recoltate de la locul fapte și nu este exclus ca unele din ele, cele de 4,5 sau de 5, să nu aibă legătură cu cauza. Au fost găsite acolo, dar...” Valahu se dezumflă. Dar nebunia aceea de o clipă lăsase urme. Asemenea unui trasor tras în noapte. A recitit procesul verbal de cercetare a locului faptei în ideea de a vedea dacă nu cumva exista vreo mențiune cu privire la eventualele urme de materie cerebrală, ori sânge pe suprafața alicelor. Era o prostie. Care muniție după ce străbate corpul omului mai păstrează pe ea urme biologice... vizibile cu ochiul liber? S-a trezit întrebându-se cam ce temperatură are o alică la retezătura țevii, 100 de grade, 200 ... Oricum, destul de fierbinte pentru a vaporiza eventualele urme biologice. Răspunsul care îl chinuia a venit... de la medicul legist. Atașat raportului său, erau mai multe fotografii, una din ele tot metrică și tot a unui șir de alice extrase din craniul subprefectului. Valahu era surescitat, ca unul care simte că a tras lozul mare, ... lozul în plic câștigător... dar îi este teamă să-l deschidă. L-a rugat pe Hunedorean să examineze fotografia. Aștepta, rozându-și unghiile, să pronunțe verdictul. Nu mai avea răbdare. Se pregătea să-i smulgă fotografia din față. Hunedorean a pus lupa alături și a ridicat privirea spre el. Un zâmbet subțire era agățat în colțul buzelor. ”Bă, scuză-mă, dar... se pare că, la viața ta, ai mâncat un căcat mare.” Nu știa ce vrea să spună. ”Ce căcat?” a întrebat Valahu. Își auzi glasul sleit, de parcă nu era al lui. Atunci Hunedorean se ridică în picioare și urlă... Evrica! Au început să danseze. Lambada! În jurul biroului, bătând din palme în ritm... Lambada!  Doi nebuni! Ușa se deschise și în pragul ei apăru Vulpe. ”Ați căpiat? Ce-i cu voi? Ați tras ceva pe nas?” ”Stai jos să ți-o servim.” I-au arătat cele două fotografii. Se uita la ele și la ei ca unul la poarta nouă. ”Te-ai prins ?” îl întrebă Valahu. ”Nu, care e faza?” ”Te întreb pentru că știu că ești mare vânător. Un cartuș magnum, pentru vânat mare, ce fel de alice are?” ”Depinde.” Nu știa unde bate Valahu și avea nevoie de timp pentru răspuns. ”Zi, ce fel de alice?” ”Păi, nu văzuși? Cinci milimetri”, se încumetă Vulpe să șoptească. ”Dar pot fi și de patru jumate?” ”Pot.” acceptă Vulpe, cu suspiciune. ”Și dacă sunt și de cinci și de patru jumate ?” întrebă Valahu malițios. ”În aceeași încărcătura?” făcu el. Îi căzuse fisa. ”Pe mine mă întrebi?” replică Valahu. ”Dacă e cartuș făcut artizanal...” încercă Vulpe s-o fredoneze. ”Las-o. Nu e artizanal.” ”Atunci... e vorba de două cartușe.” ”Șefule, dă-mi voie să te pup. Ești măreț!” L-a prins de gât și i-a tras două pupături de zile mari, pe ambii obraji. Vulpe se retrase uluit, ștergându-și saliva de pe față. ”Horațiule, ești nebun!” ”Nebun... dar deștept. Și tu ești deștept. Te-ai prins. Asta, însă, nu te exonerează de păcatul nebuniei. Deci, povestea procuroarei, cu un singur cartuș, cu trei sute de alice... e cacealma curată. Tony, șeful meu scump și drag, problema nu e câte cartușe sunt, ci câte cartușe își poate trage în țeastă unul care vrea s-o mierlească? Înțelegi? Asta e problema.”     

Vulpe îl privi lung și, după câteva clipe de tăcere, lungi ca de la sfârșitul lumii, se ridică și părăsi încăperea. ”Ei, ce faci, ne lași așa, cu buza crăpată ?”, strigă Valahu după el. Se întoarse și din prag îi aruncă privirea aceea verde-mătrăgună, plină de varegi: ”Horațiule, ce vorbirăm noi dimineață?” ”Ce vorbirăm?” ”Nu ne facem de lucru cu dosarul asta. E un ordin. Să fie clar!”

Făcu stânga-împrejur și trase violent ușa după el. Se auzi ceva căzând, făcându-se țăndări. Sărise din ținte plăcuța indicatoare de pe ușa biroului. Vulpe nu era atât furios cât îngrijorat, iar smucitul ușii nu fusese o descărcare de nervi, ci mai mult un avertisment, de aia, după ce parcurse jumătate din distanța către biroul său, se întoarse din drum și reveni. Intră calm, se așeză pe scaunul pentru «persoanele din afară», cu palmele pe genunchi, ca la fotograf într-un studio din perioada interbelică și rămase așa, în nemișcarea aceea, cumva eternă, sau deja trecută în eternitate, tăcut, în timp ce Valahu și Hunedorean așteptau ca imaginea... să se decoloreze, să devină sepia, îndoindu-se de propria lor percepție. Îl liniștea aceea suprarealistă se auzeau fulgii căzând, lovindu-se de turla bisericii, de crengile înghețate, de caldarâmul luminat anemic în înserarea iernii premature. ”S-a întâmplat ceva?” întrebă Valahu după un timp. Vulpe se rupse din nemișcarea lui, ca și cum s-ar fi răzgândit, sau poate uitând pentru ce se afla acolo, ar fi voit să se ridice și să plece. Valahu și Hunedorean se înșelau. Nu aveau de unde să știe că Vulpe se întorsese să le țină o prelegere despre...”Horațiule, începu el blând, cu vocea puțin voalată de o emoție neînțeleasă, ai primit dosarul acesta cu indicația sau, mă rog, cu rezoluția procurorului, pentru o soluție de clasare, tu neavând altceva de făcut decât să îndeplinești simpla formalitate de întocmire a procesului-verbal de constatare a efectuării actelor prealabile și apoi, să-l înaintăm procurorului cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, sinuciderea subprefectului fiind în afară de orice îndoială în opinia celor care au instrumentat inițial cauza. Știu că ești surprins că întregul material probator ți se pare a fi fost administrat de așa manieră, selectiv, unidirecționat, pentru a demonstra o singură ipoteză - cea a sinuciderii. Sunt de acord cu tine că e o treabă cam forțată întrucât, de regulă, în cazul unor morți violente, mai ales prin împușcare, este cumva în firea și logica unei anchete  să fie analizate și alte ipoteze, a unei omucideri de pildă, a unei ucideri din culpă, a unei determinări sau înlesniri a sinuciderii sau, de ce nu, a unui accident rezultat din mânuirea imprudentă a armei. Nu tot ceea ce pare evident la prima vedere poate fi adevărul-adevărat. Așa că ce-ți spusei mai devreme, că nu ar trebui să ne facem de lucru cu ”cioata” asta, să zicem că nu mai e de actualitate... stringentă și, vorba unui coleg de al meu, unul mai în vârstă, hârșit prin poliție, dacă simți că timpul poate rezolva chiar totul, lasă-l o zi-două, o săptămână... să dospească, să se coacă, așa, de la sine, poate îți iei câteva zile din concediu, că uite anul e pe sfârșite și... înțelegi ce vreau să spun? în ideea că poate la o analiză ulterioară, mai pe îndelete, a fiecărei dovezi în parte, vei ajunge la o concluzie... deși, sincer, nu sper să iasă altceva decât ceea ce investigatorii au stabilit de la bun început. Nu te revolta la ideea asta. De fapt, dosarul acesta nu reprezenta altceva decât o «cioată», una din multele «cioate», din sutele care rămân nerezolvate și trebuie închise cumva. Căpoșenia în zilele noastre nu poate decât să-ți aducă prejudicii. Colegul meu mai în vârstă, de care îți pomenii, îmi spuse la un moment dat (că și eu eram căpos mare): «Tony, de ce Dumnezeu nu-ți lași tu loc de bună ziua?», aluzie la faptul că uneori vâsleam împotriva curentului. «Eu nu am nevoie de bună ziua de la golanii ăștia», i-am replicat eu atunci. «Mă, băiatule...  Nu da cu barda, aşa peste tot. Vine o zi în care fiecare dintre noi are nevoie de ceva, de cineva, de o mână întinsă atunci când suntem la pământ și, dacă în urma noastră am făcut doar pârjol...»  Ce voia să spună cu asta, că, dacă nu și-ar fi lăsat loc de buna ziua, ar fi fost, nu doar retrogradat în funcție, ci pur și simplu dat afară? Așa cum s-a întâmplat de pildă cu cei pe care noi i-am înlocuit”.

”A lăsa loc de bună ziua, dacă  înțeleg eu bine, e un soi de compromis cu legea, nu?” a întrebat Valahu. „Ei, asta-i bună!, făcu Vulpe. E doar o parabolă.” Vulpe s-a ridicat și a plecat. Nu a mai trântit ușa. Nu mai avea nici un motiv. Oricum, plăcuța de pe ușa biroului căzuse.

 

                Valahu rămase pe gânduri. Nu despre căpoșenie era vorba. Era un avertisment voalat cu trimitere la «păcatele» lui Valahu – dipsomanie, crizele de personalitate, labilitatea psihică... Își aminti de examenele psihologice anuale, din urmă patru-cinci, când  psihologul încerca să-l antreneze în conversații ciudate, cu temă dată, întrebări despre una, despre alta, dacă suferă de insomnii, dacă are episoade de tristeţe, dacă  trăiește sentimente de vinovăţie, dacă e stăpânit de regrete, față de ce, pentru ce?, ce părere are despre obsesia eșecului, de parcă era la un seminar de depistat nebuni, încât, sictirit de toată trăncăneala asta insidioasă, asta îi spusese franc: «Domnule doctor nu sunt la poalele vulcanului și nu cred că voi ajunge vreodată acolo.» Nu a înțeles ce e cu poalele vulcanului Popocatepetl, iar Ziua morților încă nu a sosit. Păcat! Nu auzise de Malcolm Lowry, nu văzuse filmul în regia lui John Huston, nu avea ce să-i explice.

                Valahu nu a aflat niciodată ce a scris în evaluarea lui psihologică. Lucrurile au rămas ca pe apă, negură pe ambele maluri, senzația lui fiind aceea că e tolerat, că, în opinia șefilor, un polițist care se ”capsează” doar din când în când, în medie odată la două-trei luni, nu prezintă un pericol atât de mare încât să fie scos din sistem. Valahu se gândi că, pentru treaba asta chiar ar fi trebuit să le mulțumească. Nu pentru că nu l-au dat afară, ci pentru posibilitatea să se mențină pe linia de plutire chiar dacă, din când în când, se «pudra cu praf de stele».